CAPITOLUL VIII

Într-o zi am vorbit despre crimă şi criminali. Discutasem posibilitatea unui roman fără un personaj negativ, dar am ajuns la concluzia că nu ar fi interesant.

Este o reflecţie groaznic de tristă, a remarcat MacShaughnassy meditativ, dar cât de plictisitor ar fi acest pământ dacă nu ar exista prietenii noştri, oamenii răi. Ştiţi, continuă el, când aud despre oamenii care călătoresc pretutindeni în lume încercând să-i schimbe pe toţi şi să-i facă buni, devin în mod cert nervos. Eradicaţi păcatul şi literatura va aparţine numai trecutului. Fără diverşi oameni răi, noi, autorii, am muri de foame.

— Eu nu mi-aş face atâtea griji, replică Jephson pe un ton sec. O jumătate de omenire „îndreaptă” cealaltă jumătate într-un mod destul de constant de la începutul lumii; cu toate acestea, pare să fi rămas o cantitate destul de apreciabilă de natură umană. Reprimarea păcatului este în mare măsură un lucru asemănător cu înăbuşirea unui vulcan; astuparea unei supape pur şi simplu deschide alta. Răul va supravieţui epocii noastre.

— Nu pot accepta părerea ta optimistă asupra acestui lucru, a răspuns MacShaughnassy. Mi se pare că crima – în orice caz, crima interesantă – este încetul cu încetul scoasă din existenţa noastră. Piraţii şi tâlharii de drumul mare au fost practic eradicaţi. Bătrânul Bill contrabandistul şi-a topit hangerul transformându-l într-o halbă cu fundul fals. Gaşca ce era întotdeauna gata să-l salveze pe eroul nostru de iminenta căsătorie a fost desfiinţată. Nu există nici un lugher pe întreaga coastă care să mai poată fi capabil de o răpire. Bărbaţii îşi rezolvă „problemele de onoare” în tribunale şi se reîntorc acasă răniţi doar la buzunare. Atacurile asupra femeilor neprotejate sunt limitate la suburbii, unde eroii nu locuiesc şi sunt răzbunate de cel mai apropiat judecător de pace. Hoţul modern este în general un zarzavagiu fără lucru. „Prada” sa constă, de obicei, dintr-un pardesiu şi o pereche de cizme şi încearcă să şteargă putina cu ceea ce l-a prins servitoarea. Sinuciderile şi omorurile devin tot mai rare cu fiecare sezon ce trece. Dacă se păstrează gradul actual de descreştere, nu se va mai auzi de moarte prin violenţă în maximum un deceniu şi se va râde când se va povesti despre un omor ca de o faptă prea improbabilă pentru a putea fi interesantă. O anumită secţiune a oamenilor băgăreţi se plâng chiar cu glas tare, cerând impunerea celei de a şaptea porunci. Dacă reuşesc, autorii vor trebui să urmeze sfatul dat în general lor de către critici şi să se retragă cu totul din afaceri. Ascultaţi-mă pe mine: mijloacele noastre de existenţă ne sunt furate unul câte unul. Scriitorii ar trebui să se organizeze într-o societate pentru sprijinirea şi încurajarea crimei.

Principala intenţie a lui MacShaughnassy când a făcut aceste remarci a fost aceea de a-l şoca şi întrista pe Brown şi a reuşit să atingă acest scop. Brown este, sau era în vremea aceea, un tânăr serios cu un punct de vedere exaltat – unii erau înclinaţi să spună exagerat – asupra importanţei şi demnităţii profesiunii de scriitor. Ideea lui Brown asupra temei Creaţiunii era că Dumnezeu a făcut universul astfel încât să dea literaturii ceva despre care să scrie. Pe vremuri acordam credit lui Brown pentru originalitatea acestei idei, dar, pe măsură ce am îmbătrânit, am aflat că această teorie este foarte populară şi obişnuită în cercurile cultivate.

Brown l-a criticat pe Macshaughnassy.

— Vorbeşti, a spus el, ca şi cum literatura ar fi parazitul răului.

— Şi ce altceva e? Replică Macshaughnassy cu entuziasm. Ce ar fi devenit literatura fără nebunie şi păcat? Ce altceva este munca literatului în afară de a scormoni, pentru a-şi câştiga existenţa, în grămada de cenuşă a nenorocirii umane? Imaginaţi-vă, dacă puteţi, o lume perfectă – o lume unde bărbaţii şi femeile nu ar spune niciodată lucruri absurde şi niciodată nu ar face lucruri nechibzuite, unde băieţaşii nu ar fi niciodată neascultători, iar copiii nu ar face niciodată remarci stânjenitoare, unde câinii nu s-ar bate niciodată şi pisicile n-ar ţipa, unde nevestele nu şi-ar ţine niciodată soţii sub papuc, iar soacrele nu ar cicăli, unde bărbaţii nu ar merge niciodată la culcare încălţaţi cu cizmele şi căpitanii de marină nu ar înjura nici o singură dată, unde instalatorii ar şti ce fac, iar fetele bătrâne nu s-ar îmbrăca niciodată ca cele tinere, unde negrii nu ar fura niciodată pui de găină şi oamenii mândri nu ar avea niciodată rău de mare! Unde ar fi atunci umorul şi inteligenţa voastră? Imaginaţi-vă o lume unde inimile nu s-ar frânge niciodată, unde buzele nu ar fi niciodată strânse de durere, unde ochii nu ar fi niciodată întunecaţi, unde picioarele nu ar fi niciodată obosite, unde stomacurile nu ar fi niciodată goale! Unde ar fi patosul vostru? Imaginaţi-vă o lume în care soţii nu ar iubi niciodată mai mult de o singură nevastă şi aceea ar fi cea care trebuie; unde nevestele nu ar fi niciodată sărutate de altcineva în afară de soţii lor, unde inimile bărbaţilor nu ar fi niciodată negre şi gândurile femeilor niciodată impure, unde nu ar exista ură şi invidie, nici dorinţe, nici disperare. Unde ar fi scenele voastre despre pasiune, complicaţiile voastre atât de interesante, subtilele voastre analize psihologice? Dragul meu Brown, noi scriitorii – romancieri, dramaturgi, poeţi – ne îngrăşăm pe seama suferinţei semenilor noştri. Dumnezeu a creat bărbatul şi femeia, iar femeia a creat literatul când şi-a înfipt dinţii în măr. Am intrat în lume în umbra şarpelui. Suntem corespondenţii speciali ai armatei Diavolului. Îi prezentăm victoriile în romane de trei volume, înfrângerile ocazionale în melodrame în cinci acte.

— Toate astea sunt foarte adevărate, a remarcat Jephson, dar trebuie să vă amintiţi că nu numai literatul profită de pe urma nenorocirii. Doctorul, avocatul, predicatorul, proprietarul ziarului, cel ce prezice vremea – aş crede că niciunul nu va ura bun venit noului mileniu. Nu voi uita niciodată o anecdotă pe care unchiul meu obişnuia să o relateze, referindu-se la perioada când era capelan la închisoarea districtuală din Linconshire28. Într-o dimineaţă trebuia să aibă loc o execuţie prin spânzurare. Obişnuitul grup de martori, constând din şerif, guvernator, trei sau patru reporteri, un magistrat şi vreo doi gardieni, s-a adunat în închisoare. Condamnatului, un bandit brutal care fusese găsit vinovat de omorârea unei tinere fete în împrejurări extrem de revoltătoare, i s-au legat mâinile de către călău şi ajutorul său, iar unchiul meu folosea ultimele câteva momente pe care le avea la dispoziţie încercând să sfărâme indiferenţa posacă pe care individul o manifestase tot timpul, atât faţă de crima sa cât şi faţă de soarta sa.

Unchiul meu, guvernatorul, nereuşind să-i facă vreo impresie, s-a aventurat să adauge câteva cuvinte de povaţă, la care omul s-a întors ameninţător către ei toţi.

— La dracu, strigă el, cu smiorcăielile voastre. Cine sunteţi voi să-mi ţineţi predici? Sunteţi destul de bucuroşi că eu sunt aici – voi toţi. Ei bine, eu sunt singurul dintre voi care nu am de gând să vărs nici o lacrimă pentru asta. Unde aţi fi voi toţi, as vrea să ştiu, voi porci ipocriţi, dacă n-aş fi eu şi cei de teapa mea? Ei bine, cei de teapa mea vă ţin pe voi! Apoi merse direct spre spânzurătoare şi-i spuse călăului să se grăbească şi să nu-i facă pe domni să aştepte.

— Era multă tărie de caracter în acel om, spuse MacShaughnassy.

— Da, adăugă Jephson şi, de asemenea, multă inteligenţă.

MacShaughnassy suflă o gură de fum peste un păianjen care era gata să omoare o muscă. Aceasta făcu păianjenul să cadă în râu, de unde o rândunică supradotată pentru vânătoare l-a salvat repede.

— Mi-ai amintit, spuse el, de o scenă la care am asistat odată în biroul ziarului „The Daily”29, vreau să zic în biroul unui anumit ziar cotidian. Era în sezonul mort şi exista multă apatie. Într-o seară, pe când doi sau trei din noi mergem ca somnambulii pe scări, rugându-ne în secret să izbucnească un război sau foametea, Todhunter, reporterul de la rubrica „viaţa oraşului”, a trecut în goană pe lângă noi cu un chiot şi năvăli în camera subdirectorului. Noi l-am urmat. Îşi flutura carnetul deasupra capului şi, vociferând în maniera franţuzească, ceru stilouri, cerneală şi hârtie.

— Ce s-a întâmplat, strigă subdirectorul, molipsindu-se de entuziasmul său. E din nou epidemie de gripă?

— Ceva mai grozav decât asta! Strigă Todhunter. S-a scufundat un vapor cu excursionişti. O sută şi douăzeci şi cinci de vieţi pierdute: patru coloane bune cu scene sfâşietoare!

— Pe legea mea, spuse subdirectorul, nu putea să se fi întâmplat la un moment mai potrivit – şi apoi s-a aşezat şi a scris pe nerăsuflate un articol de fond, în care exprima durerea şi regretul pe care le simţea ziarul, trebuind să anunţe dezacordul şi atrăgând atenţia asupra prezentării excepţional de simţite asigurate prin energia şi talentul „reporterului nostru special”.

— Este o lege a naturii, spuse Jephson: nu suntem primul grup de tineri filosofi care am fost izbiţi de faptul că nenorocirea unui om este şansa altuia.

— Iar ocazional al unei alte femei, am observat.

Mă gândeam la un incident pe care mi l-a spus o soră. Dacă o soră de caritate cinstită nu ştie mai mult despre natura umană, dacă nu vede mai clar în sufletul bărbaţilor şi al femeilor decât toţi romancierii din mica lume a cărţilor puşi la un loc – aceasta se poate întâmpla doar pentru că este oarbă şi surdă din punct de vedere fizic. Întreaga lume e o scenă, iar toţi bărbaţii şi femeile sunt simpli actori; atâta timp cât suntem sănătoşi, ne jucăm rolurile cu curaj până la capăt, jucându-ne, în ansamblu, artistic şi cu zel, uneori chiar până acolo că ne imaginăm că suntem noi înşine oamenii care pretindem că suntem. Dar o dată cu boala vine şi uitarea rolului nostru şi o anumită neglijenţă legată de impresia pe care o producem asupra audienţei. Suntem prea slabi pentru a pune vopsea şi pudră pe feţele noastre, gătelile scenei zac nebăgate în seamă lângă noi. Gusturile eroice şi sentimentele virtuoase ne obosesc. În camera liniştită, întunecată, unde reflectoarele marii scene nu strălucesc asupra noastră, unde urechile nu se mai ciulesc pentru a prinde aplauzele sau fluierăturile oraşului, suntem pentru o clipă noi înşine.

Această soră era o femeie liniştită, micuţă şi modestă, cu o pereche de ochi enormi, blajini şi visători, care aveau o putere curioasă de a absorbi tot ce trecea prin faţa lor, fără a părea că se uită la ceva. Privind atât de multă viaţă dezgolită, a dobândit o expresie uşor cinică, dar în spatele ei era multă bunătate.

În timpul serilor din timpul convalescenţei mele, obişnuia să-mi vorbească despre experienţa ei ca soră. Uneori m-am gândit că voi scrie povestirile pe care mi le-a spus, dar vor face o lectură tristă. Majoritatea lor, mi-e teamă, ar arăta doar latura întortocheată, neplăcută a naturii umane şi Dumnezeu ştie că nu este nevoie să ne-o arătăm unul altuia, deşi sunt atât de mulţi în zilele noastre care par s crede că este singurul lucru care merită a fi făcut. Câteva povestiri erau suave, dar cred că acestea erau şi cele mai triste; vreo două cred că erau bune şi pentru râs, dar nu ar fi fost un râs de care să te buturi.

— Nu intru niciodată pe uşa unei case în care am fost chemată, mi-a spus ea într-o seară, fără să mă întreb, în timp ce-i păşesc pragul, cum va fi această poveste. În camera unui bolnav mă simt întotdeauna ca şi cum aş fi în spatele unor scene din viaţă. Oamenii vin şi pleacă în preajma ta, tu îi asculţi şi râzi, dar când priveşti în ochii pacientului ştii că totul e ca într-o piesă de teatru.

Întâmplarea de care mi-a amintit Jephson, mi-a fost povestită de către ea într-o după-amiază, în timp ce stăteam sprijinit lângă foc, încercând să beau un pahar de vin de Porto şi mă simţeam cam deprimat atunci când am descoperit că nu-mi place.

— Unul din primele mele cazuri, spuse ea, a fost o operaţie chirurgicală. Eram foarte tânără pe atunci şi am făcut o greşeală mai mult decât jenantă. Nu vreau să spun „o greşeală profesională”; era totuşi o greşeală care, dacă aş fi avut mai multă minte, nu ar fi trebuit să o fac.

Pacientul meu era un domn chipeş, care vorbea frumos. Soţia era o femeie drăguţă, micuţă şi negricioasă, dar nu mi-a plăcut de la început. Era una din acele femei, de o decenţă perfectă şi rece, care întotdeauna îmi sugerau ideea că s-au născut într-o biserică şi că nu au depăşit niciodată frigul ei. Totuşi, părea să-l iubească foarte mult, la fel şi el pe ea. Îşi vorbeau foarte drăguţ – prea drăguţ pentru a fi adevărat, aş fi spus, dacă aş fi ştiut atunci atâtea câte ştiu acum.

Operaţia a fost grea şi periculoasă. Când am intrat de serviciu seara, l-am găsit, cum mă aşteptam, delirând. L-am ţinut cât mai liniştit posibil, dar pe la ora nouă, când starea i s-a înrăutăţit în ciuda tuturor eforturilor, am început să mă neliniştesc. M-am aplecat cât mai aproape de el şi am ascultat ce delira.

Am auzit mereu numele „Louise”. De ce n-ar veni Louise la el? Era atât de inuman din partea ei! Săpaseră o groapă mare şi îl împingeau în ea – o! De ce nu venea să-l salveze? Ar fi salvat dacă ea ar veni şi l-ar lua doar de mână.

Strigătele lui deveniră atât de jalnice, încât nu le-am mai putut suporta. Soţia sa plecase să asiste la rugăciune, dar biserica era doar pe strada alăturată. Din fericire, sora de zi nu plecase încă: am chemat-o să-l urmărească pentru o clipă şi, punându-mi pălăria, am dat o fugă până acolo. Am spus ce mă aducea acolo paraclisierului, iar el m-a dus la ea. Am deschis uşa stranei şi, aplecându-mă, i-am şoptit.

— Vă rog veniţi imediat. Soţul dumneavoastră delirează prea tare ca să mai pot face ceva şi dumneavoastră l-aţi putea calma.

Ea mi-a şoptit, fără a-şi ridica capul:

— Voi veni îndată. Slujba nu va mai dura mult.

Răspunsul ei m-a surprins şi m-a enervat.

— Veţi acţiona mult mai creştineşte venind acasă cu mine, am spus cu asprime, decât rămânând aici. El vă cheamă mereu şi nu pot să-l adorm.

Şi-a ridicat capul de pe mâini.

— Mă cheamă? Întrebă ea, cu un ton uşor neîncrezător.

— Da, am răspuns, a fost singurul său strigăt din ultima oră: unde este Louise, de ce nu vine Louise?

Faţa ei era în umbră, dar când s-a întors şi lumina slabă de la una din duzele de gaz ce cădea în jos i s-a aşternut pe faţă, am avut impresia că am văzut un zâmbet pe ea şi mi-a displăcut mai mult ca oricând.

— Mă voi întoarce cu tine, a spus ea, ridicându-se şi punându-şi deoparte cărţile. Am părăsit biserica împreună.

Mi-a pus multe întrebări pe drum.

— Cunosc pacienţii, când sunt în stare de delir, oamenii din preajma lor? Îşi aminteau ei de faptele reale, sau conversaţia lor este o vorbărie fără şir? Ar putea fi gândurile lor ghidate în vreo direcţie?

În clipa în care am intrat pe uşă, ea şi-a aruncat mantaua şi pălăria şi a urcat scările repede şi fără zgomot.

S-a îndreptat spre pat şi a rămas în picioare privind în jos spre el, dar el era cu totul inconştient de prezenţa ei acolo şi a continuat să bolborosească. I-am sugerat să-i vorbească, dar ea a spus că era sigură că ar fi inutil şi trăgându-şi un scaun înapoi în umbră s-a aşezat lângă el.

Văzând că nu-i e de nici un folos, am încercat să o conving să meargă la culcare, dar ea a spus că ar prefera să stea, iar eu, fiind doar cu puţin mai mult decât o copilă pe atunci şi fără prea multă autoritate, am lăsat-o. Toată noaptea el s-a zvârcolit şi a aiurat, singurul nume de pe buzele sale fiind mereu Louise… Louise… şi toată noaptea femeia aceea a stat acolo în umbră, nemişcându-se, fără a vorbi, cu un zâmbet crispat pe buze, care mă făcea să doresc să o iau de umeri şi să o scutur.

Odată şi-a imaginat că era în zilele când îi făcea curte şi se ruga:

— Spune-mi că mă iubeşti, Louise. Ştiu că mă iubeşti. Pot să o citesc în ochii tăi. Ce rost are să ne prefacem? Ne cunoaştem bine unul pe altul. Cuprindeam cu braţele tale albe. Lasă-mă să-ţi simt răsuflarea pe gât. Ah! Ştiam asta, draga mea, dragostea mea.

Întreaga casă era scufundată într-o linişte de moarte şi puteam auzi fiecare cuvânt al aiurelilor sale chinuite. Aproape că simţeam că nu am nici un drept să fiu acolo, să le ascult, dar datoria mă ţinea. Mai târziu şi-a imaginat că plănuieşte o vacanţă cu ea, cel puţin aşa am conchis eu.

— Voi pleca luni seara, apuse el, iar tu poţi să te întâlneşti cu mine miercuri la Dublin, la Hotelul Jackson şi ne vom continua atunci drumul.

Vocea sa slăbi puţin, iar soţia sa şi-a tras mai în faţă scaunul şi şi-a aplecat capul mai aproape de buzele lui.

— Nu, nu, continuă el, după o pauză, nu este nici un pericol. Este un locuşor singuratic, chiar în inima munţilor Galway. Este numită „Casa de la jumătatea drumului lui 0'Mullen”… la cinci mile de Ballynahinch. Nu vom întâlni ţipenie de om acolo. Vom avea trei săptămâni de paradis numai ale noastre, zeiţa mea, Doamna Maddose din Boston. Nu uita numele.

El râse în delirul său, iar femeia ce stătea lângă el râse de asemenea şi atunci m-a străfulgerat adevărul. Am alergat spre ea şi am prins-o de braţ.

— Numele dumneavoastră nu e Louise, am spus uitându-mă ţintă la ea. Era un amestec impertinent, dar mă simţeam emoţionată şi am acţionat sub impuls.

— Nu, a răspuns ea foarte liniştită, dar e numele unei foarte dragi colege de şcoală. Am găsit în noaptea asta cheia înţelegerii pe care o aşteptam de doi ani. Noapte bună, soră. Mulţumesc că m-ai adus.

Ea se ridică şi ieşi, iar eu i-am ascultat paşii coborând pe scări, apoi am ridicat jaluzelele, lăsând zorile să pătrundă înăuntru.

— Nu am spus niciodată această întâmplare nimănui până în seara aceasta, conchise sora, în timp ce îmi luă din mână paharul gol de vin de Porto şi aţâţa focul. O soră nu va obţine multe angajamente dacă are reputaţia că face gafe de felul acesta.

O altă poveste pe care mi-a spus-o arăta viaţa de familie mai atrăgătoare, dar atunci, după cum adăugă ea, cu o clipire cinică care strălucea aşa de ciudat din ochii ei blânzi şi sfioşi, acest cuplu se căsătorise doar foarte recent, de fapt tocmai se întorsese din luna de miere.

Călătoriseră în Europa şi amândoi contactaseră febră tifoidă, care s-a manifestat imediat la întoarcerea lor acasă.

— Am fost chemată la ei chiar în ziua sosirii lor, spuse ea; soţul a fost primul oare a căzut la pat, iar soţia ai căzut şi ea douăsprezece ore după aceea. I-am plasat în camere alăturate şi, cât mai des posibil, lăsam uşa deschisă larg, astfel încât să poată să-şi vorbească.

Bieţii de ei! Erau doar cu puţin ornai mult decât un băieţel şi o fetiţă şi se îngrijorau mai mult unul de soarta celuilalt decât se gândeau la ei înşişi. Singurul necaz al soţiei era că nu va putea să facă nimic pentru „bietul Jack”.

— O, soră, vei fi bună cu el, nu-i aşa? Obişnuia ea să spună cu ochii ei de copil plini de lacrimi, şi în clipa în care mergeam la el, auzeam:

— O, nu-ţi fă griji cu mine, soră, sunt bine. Ai grijă doar de soţia mea, vrei?

Am avut o perioadă grea, căci, cu ajutorul surorii ei, îi îngrijeam pe amândoi. Era o treabă destul de neprofesională, dar îmi dădeam seama că nu mergeau deloc bine şi l-am asigurat pe doctor că pot să mă descurc. Pentru mine merita să fac acest lucru dublu pentru simplul motiv că respiram atmosfera altruismului, care făcea mai plăcute cele două camere de suferinţă.

Bolnavul nu este suferindul răbdător pe oare şi-l imaginează oamenii. De regulă trăim într-o lume irascibilă, veşnic nemulţumită, auto compătimitoare şi în ea devenim duri. Îngrijindu-i pe aceşti tineri, am dobândit o inimă nouă.

Bărbatul a scăpat şi a început să se restabilească în mod sigur, dar soţia era o fetiţă mică şi slabă, iar forţa ei – atât cât o avea – scădea pe zi ce trecea. Pe măsură ce el se înzdrăvenea, striga tot mai vesel spre ea prin uşa deschisă şi o întreba cum se simte şi ea se silea să-i dea răspunsuri amuzante. Fusese o greşeală să-i punem în camere alăturate şi mă mustram că făcusem astfel, dar era prea târziu ca să-i schimbăm acum. Tot ce puteam face era să o rugăm să nu se epuizeze şi să ne lase pe noi, când striga, să-i spunem că doarme. Dar gândul de a nu-i răspunde sau de a nu-l striga o făcea aşa de nenorocită, încât părea mai bine să o lăsăm să facă cum vrea.

Singura ei nelinişte era ca el să nu ştie cât de slabă era.

— L-ar îngrijora atât a, obişnuia ea să spună, e un om care nu-şi găseşte liniştea în privinţa mea. Iar eu mă înzdrăvenesc încet, nu-i aşa, soră?

Într-o dimineaţă el i-a vorbit, ca de obicei, întrebând-o cum se simte, iar ea i-a răspuns, deşi a trebuit să aştepte câteva secunde pentru a-şi aduna puterile ca să o facă. El păru că descoperă efortul, căci a strigat din nou neliniştit.

— Eşti sigură că te simţi bine, dragă?

— Da, replică ea, îmi merge grozav. De ce?

— Am crezut că vocea îţi sună cam slabă, dragă, răspunse el. Nu mai vorbi dacă te oboseşte.

Atunci pentru prima dată ea a început să se îngrijoreze pentru ea – nu de dragul ei, ci datorită lui.

— Crezi că-mi pierd forţele, soră? Mă întrebă „fixându-şi ochii pe mine cu o privire înspăimântată.

— Doar pentru că vorbiţi prea tare, i-am răspuns puţin cam aspru. Va trebui să ţin uşa aceea închisă.

— O, nu-i spune lui – acesta era singurul ei gând – nu-l lăsa să ştie asta. Spune-i că sunt puternică, vrei soră? Dacă va crede că nu merg bine, gândul îl va ucide.

Am fost bucuroasă când a venit sora ei şi eu am putut ieşi din cameră, căci nu eşti prea bună ca soră când te simţi aşa cum simţeam eu atunci, ca şi când ai fi înghiţit o lingură şi ţi s-a înfipt în gât.

Mai târziu, când m-am dus la el, m-a tras lângă patul său şi m-a rugat în şoaptă să-i spun drept cum se simte ea. Dacă ajungi să spui o minciună, trebuie să spui una ca lumea, aşa că i-am spus că ea se simţea într-adevăr minunat şi era doar puţin epuizată după boală, ceea ce era (firesc şi că mă aşteptam să, o pun pe picioare înaintea lui.

Bietul băiat! Minciuna aceea i-a făcut în^i mult bine decât o săptămână de doftoriceală şi de îngrijire, iar în dimineaţa următoare el a strigat-o mai vesel decât oricând şi s-a oferit să parieze pe o pălărie bărbătească nouă contra unei noi pălării de damă că el se va lua la întrecere cu ea şi se va pune primul pe picioare.

Ea a râs foarte veselă. Eram în camera lui atunci.

— Bine, a spus ea, vei pierde. Eu mă voi face bine prima şi voi veni să te vizitez.

Râsul ei era aşa de vesel, iar vocea ei a sunat cu atât mai puternică, încât chiar am început să mă gândesc că ea începuse să se simtă mai bine, aşa că atunci când intrând la ea i-am găsit perna udă de lacrimi, nu am putut înţelege.

— Ei, ce s-a întâmplat? Eraţi atât de veselă cu o clipă în urmă, i-am spus.

— O, bietul Jack! Gemu ea, în timp ce degetele ei micuţe şi slăbite se deschideau şi se închideau pe cuvertură. Bietul Jack, îi va frânge inima.

Nu avea rost să-i spun nimic. Vine clipa când ceva îi spune pacientului tău tot ce se poate şti despre acel caz, iar doctorul şi sora îşi pot păstra asigurările lor pline de speranţă pentru acel loc unde vor fi de mai mare folos. Singurul lucru care i-ar fi adus alinare atunci ar fi fost să o convingă că el o va uita curând şi va fi fericit şi fără ea. Atunci m-am gândit la asta şi am încercat să-i spun cam aşa ceva, dar nu am reuşit, iar ea nu m-ar fi crezut chiar dacă aş fi făcut-o.

Aşa că tot ce am putut face a fost să mă întorc în cealaltă cameră şi să-i spun că voiam ca ea să doarmă şi că el nu trebuia să-i vorbească până ce nu-i voi spune.

Ea zăcu foarte liniştită toată ziua. Doctorul veni la ora lui obişnuită şi se uită la ea. O bătu uşurel pe mână şi se uită doar la mâncarea neatinsă de lângă ea.

— Da, spuse el liniştit. Ar fi mai bine să nu-i spun nimic, soră. Şi eu am înţeles.

Spre seară şi-a deschis ochii şi i-a făcut semn surorii ei care stătea în picioare lângă pat, să se aplece.

— Jeannie, şopti ea, crezi că este rău să înşeli pe cineva, când este spre binele său?

— Nu ştiu, spuse fata cu o voce uscată; nu cred. De ce întrebi?

— Jeannie, vocea ta a fost întotdeauna foarte asemănătoare cu a mea. Îţi aminteşti, acasă ne confundau adesea. Jeannie, răspunde pentru mine… numai până ce… până ce el va fi puţin mai bine. Promite-mi.

Se iubeau una pe alta mai mult decât este obişnuit între surori. Jeannie nu a putut răspunde, dar şi-a strâns sora şi mai mult în braţe, iar cealaltă fu satisfăcută.

Apoi, adunându-şi toată mica rezervă de viaţă printr-un efort final, copila se ridică în braţele sorei ei.

— Noapte bună, Jack, spuse ea tare şi destul de clar pentru a fi auzită prin uşa închisă.

— Noapte bună, micuţa mea soţie, îi răspunse el vesel. Eşti bine!

— Da, dragă. Noapte bună.

Corpul ei micuţ căzut apoi pe pat, iar următorul lucru pe care mi-a amintesc este că am înşfăcat o pernă şi am ţinut-o bine apăsată pe faţa lui Jeannie, de teamă ca sunetul suspinelor ei să nu pătrundă în camera alăturată, iar după aceea amândouă am ieşit, cumva, pe cealaltă uşă şi am fugit pe scări în jos şi ne-am agăţat una de alta în bucătăria din spate.

Cum noi două femei am reuşit să continuăm înşelătoria, aşa cum am făcut-o timp de trei zile, eu însămi nu voi şti niciodată. Jeannie stătea în camera unde sora ei moartă zăcea conturată sub cearceaful alb de la cap la picioarele înţepenite, iar eu am stat lângă bărbatul viu, spunându-i minciuni şi prefăcându-mă până ce am găsit o satisfacţie în ele şi a trebuit să mă feresc de pericolul de a le supralicita.

El se mira de ceea ce considera „noua mea dispoziţie veselă”, iar eu i-am spus că ea se datora plăcerii că soţia sa era în afară de pericol; apoi am continuat pentru pura forţă de hipnoză a situaţiei şi i-am spus că în urmă cu o săptămână, când l-am lăsat să creadă că soţia sa se înzdrăvenea, l-am înşelat, că, de fapt, ea era la acea dată în mare pericol şi că eram adeseori alarmată în ceea cei o privea, dar că acum pericolul a trecut şi ea era în siguranţă. Am căzut la picioarele patului şi am izbucnit într-o criză de râs, de a trebuit să mă apuc de pat pentru a nu mă rostogoli la podea.

El tresărise în pat, cu o faţă albă, răvăşită, când Jeannie îi răspunsese pentru prima dată din cealaltă cameră, deşi vocile surorilor fuseseră atât de supranatural de asemănătoare încât eu nu fusesem niciodată în stare să disting una de alta. I-am spus că uşoara schimbare era rezultatul febrei, că propria sa voce era de asemenea schimbată puţin şi asta era întotdeauna situaţia cu o persoană care se restabilea după o lungă boală. Pentru a-i îndepărta gândurile de la orice indiciu real, i-am spus că Jeannie se simţea epuizată datorită munci îndelungate şi că, ne mai fiind nevoie de ea, o expediasem la ţară pentru a se odihni puţin. În acea după-amiază am născocit o scrisoare către el. Eu urmăream tot timpul ochii lui Jeannie cu un prosop în mână în timp ce o scria, având grijă să nu cadă pe ea nici o lacrimă. În noaptea aceea ea a călătorit douăzeci de mile pe linia ferată Great Western pentru a o pune la poştă şi s-a întors cu următorul tren.

Nici o suspiciune asupra adevărului nu i-a trecut prin minte, iar doctorul ne-a ajutat în minciuna noastră; totuşi pulsul său, care zi de zi devenise mai puternic, acum bătea tot mai slab cu fiecare oră. În acea parte a ţării uncie m-am născut şi am crescut, oamenii spun că oriunde s-ar afla morţii, fie că e vară sau iarnă, aerul devine tot mai rece şi că nici un foc, chiar dacă pui buşteni până la jumătatea înălţimii hornului, nu-l va încălzi vreodată, în general, câteva luni de pregătire într-un spital te vindecă de toate ideile imaginare despre moarte, dar de această idee n-am putut niciodată să scap. Termometrul poate să-mi arate şaizeci de grade30 şi eu pot încerca să cred că temperatura este şaizeci de grade, dar dacă mortul e lângă mine simt frigul până în măduva oaselor. Puteam vedea răceala din camera moartei târându-se pe sub uşă, strecurându-se în preajma patului său şi întinzându-i mâna pentru a-i atinge inima.

Jeannie şi cu mine ne-am îndoit eforturile căci ne părea că Moartea aştepta alături pe culoar, urmărindu-ne cu ochii pe gaura cheii şi pândind ca una din noi să facă o greşeală şi să lase adevărul să scape. Acum îl părăseam doar foarte rar, doar pentru a merge în cealaltă cameră ca să scormonesc un foc imaginar şi să spun câteva cuvinte în gluma unei femei imaginare de pe patul unde zăcea cea moartă, iar Jeannie stătea aproape de moartă şi transmitea mesaje vesele sau răspunsuri de încurajare la întrebările sale neliniştite.

Uneori, ştiind că dacă am rămâne pentru încă o clipă în camerele acelea am ţipa, ne strecuram uşor afară şi fugeam pe scări şi, închizându-ne într-o pivniţă sub curte, pentru a nu fi auzite, râdeam isteric până ce mergeam clătinându-ne pe lângă pereţii murdari. Cred că amândouă ne scrântiserăm puţin.

Într-o zi – era a treia în acea viaţă de coşmar am aflat mai târziu a câtea era, căci tot ce aş fi putut spune atunci ar fi fost că era a trei suta, căci Timpul părea să fi fugit din acea casă ca dintr-un vis, aşa că toate lucrurile erau amestecate – am făcut o greşeală care a dus spre sfârşit treaba chiar atunci.

Mersesem în cealaltă cameră. Jeannie îşi părăsise postul pentru o clipă, iar locul era gol.

Nu mă gândeam ce făceam. Nu închisesem ochii, după câte îmi pot aminti, de când murise soţia, iar creierul şi simţurile mele îşi pierdeau controlul unul asupra altuia. Mi-am făcut jocul meu obişnuit de a vorbi cu voce tare către cea de sub cearceaful alb şi băteam cu zgomot puternic pernele şi zăngăneam sticlele pe masă.

Când m-am întors, el m-a întrebat cum se simţea ea, iar eu am răspuns, jumătate în vis:

— O, drăguţule, încearcă să citească puţin.

El s-a ridicat puţin în cot şi a strigat-o, iar ca răspuns veni doar tăcerea – nu tăcerea care este tăcere, ci tăcerea care este ca o voce. Nu ştiu dacă înţelegeţi ce vreau să spun cu asta. Dacă aţi fi trăit printre morţi atât de mult ca mine, aţi şti.

M-am repezit spre uşă şi m-am prefăcut că mă uit înăuntru.

— A adormit, am şoptit, închizând uşa, iar el nu a spus nimic, dar ochii săi s-au uitat ciudat la mine.

În acea noapte, Jeannie şi cu mine am rămas pe hol vorbind. El adormise devreme, iar eu am încuiat uşa între cele două camere şi am pus cheia în buzunar; m-am furişat jos să-i spun ce se întâmplase şi să mă consult cu ea.

— Ce putem face! Doamne, Dumnezeule, ce putem face! Era tot ce putea spune Jeannie. Ne gândisem că într-o zi sau două el se va înzdrăveni şi i-am putea spune adevărul. Dar în loc de aceasta, el slăbise atât de mult încât să-i provocăm suspiciunile mutându-l pe el sau pe ea ar fi însemnat să-l omorâm.

Singura servitoare plecase, iar casa era foarte liniştită; atât de liniştită că puteam auzi ticăitul ceasului lui Jeannie din rochia ei. Dintr-o dată, tăcerea fu spartă de un sunet. Nu era un strigăt. Nu venea dintr-o voce omenească. Am auzit vocea durerii omeneşti până ce am ajuns să-i ştiu fiecare inflexiune şi am devenit nepăsătoare faţă de ea; dar m-am rugat la Dumnezeu în genunchi să nu mai aud niciodată acel sunet din nou, căci era suspinul unui suflet. Hohotea prin casa liniştită, iar apoi a tăcut şi niciuna din noi nu s-a clintit.

În cele din urmă, când sângele a început din nou să ne curgă prin vine, am urcat scările împreună. El se târâse din camera lui în a ei de-a lungul coridorului. Nu avusese destulă putere să tragă la o parte cearceaful, deşi încercase. Zăcea de-a curmezişul patului cu o mână ţinând-o pe a ei.

Sora a rămas o vreme fără să vorbească, un lucru destul de neobişnuit la ea.

— Ar trebui să-ţi scrii experienţele, am spus.

— A, spuse ea, uitându-se fix în timp ce privea focul, dacă aţi fi văzut în lume atât de multă durere cum am văzut eu, nu aţi vrea să scrieţi o carte tristă. Cred, adăugă ea, după o lungă pauză, ţinând încă vătraiul în mână, că doar oamenii care nu au cunoscut niciodată suferinţa pot să citească despre ea. Dacă aş putea scrie o carte, aş scrie o carte, veselă… o carte care ar face oamenii să râdă.