CAPITOLUL X

Întrebarea finală luată în discuţie la ultima noastră întrevedere fusese: Ce va fi eroul nostru? MacShaughnassy sugerase un autor, un critic urmând să fie personajul negativ. Sugestia mea a fost un agent de bursă care are o notă de romantism în natura sa. Jephson, care are o minte practică, a spus:

— Întrebarea nu e ce ne place nouă, ci ce le place cititoarelor.

— Aşa e, fu de acord MacShaughnassy. Propun să adunăm păreri ale femeilor asupra acestui punct. Eu voi scrie mătuşii mele şi voi şti de la ea părerea unei bătrâne doamne. Tu, spuse el, întorcându-se spre mine, poţi expune cazul soţiei tale şi cunoaşte idealul tinerei doamne. Brown să-i scrie sorei lui din Newham şi să afle cum preferă tânăra intelectuală, în timp ce Jephson poate afla de la domnişoara Medbury ce este cel mai atrăgător bărbat pentru fata cu bun, simţ.

Am adoptat acest plan, iar rezultatul este luat în considerare acum. MacShaughnassy a deschis procedura citind scrisoarea mătuşii sale. Scria bătrâna doamnă:

Cred, dacă aş fi în locul tău, dragul meu băiat, că aş alege un soldat. Ştii că bătrânul tău bunic, care a fugit în America cu acea netrebnică ele doamnă Featherty, soţia bancherului, era soldat şi tot aşa era bietul tău văr Robert, cel care a pierdut opt miii de lire la Monte Carlo. Întotdeauna m-am simţit atrasă în mod deosebit de soldaţi, chiar pe vremea când eram fată, deşi dragul tău unchi, bietul de el, nu-i putea suporta. Vei găsi multe aluzii şi la războinici în „Vechiul Testament” (vezi Jer. XLVIII, 14). Desigur nu-ţi place să te gândeşti la faptul că se luptă şi se omoară unul pe altul, dar, se pare că un astfel de lucru nu se mai face în zilele noastre.

— Atât de la bătrâna doamnă, spune MacShaughnassy în timp ce împăturea scrisoarea şi o repuse în buzunar. Ce spune cultura?

Brown a scos din tabachera sa o scrisoare scrisă cu o grafie rotundă, curajoasă şi a citit după cum urmează.

Ce ciudată coincidenţă! Câteva fete discutam chiar acest subiect seara trecută în casa lui Millicent Hightopper şi pot să-ţi spun pe loc că hotărârea noastră a fost unanimă în favoarea soldaţilor. Vezi, dragul meu Selkirk, în natura umană atracţia este către partea opusă. Pentru ucenica unei modiste, un poet ar fi fără îndoială satisfăcător; pentru o femeie inteligentă ar fi o plictiseală de nespus. Ceea ce doreşte intelectuala nu e o persoană potrivită pentru dispute, ci ceva la care să se uite. Pentru o femeie cu capul sec, îmi pot imagina că tipul soldatului se dovedeşte a fi insipid şi neinteresant; pentru femeia cu inteligenţă, el reprezintă idealul ei de bărbat, o creatură puternică, frumoasă, bine îmbrăcată şi nu prea inteligentă.

— Asta ne dă două voturi pentru armată, remarcă MacShaughnassy, în timp ce Brown rupea în două scrisoarea sorei lui şi arunca bucăţile în coşul de hârtii. Ce spune fata cu bun simţ?

— Întâi găseşte fata cu bun simţ, mormăi Jephson, puţin morocănos, după cum mi s-a părut. Unde crezi că putem să o găsim?

— Ei bine, răspunse MacShaughnassy, mă aşteptam să o găsesc în domnişoara Medbury.

De regulă, menţionarea numelui domnişoarei Medbury aducea o îmbujorare de bucurie în faţa lui Jephson, dar acum trăsăturile lui aveau o expresie ce se apropia în mod clar de ce am, numi o expresie furioasă.

— O, replică el, te aşteptai la asta? Ei bine, atunci fata cu bun simţ iubeşte de asemenea militarul.

— Cerule! Exclamă MacShaughnassy, ce lucru extraordinar! Ce motiv oferă ea?

— Că-l au pe vino-ncoa şi că dansează de-a dreptul divin, răspunse Jephson scurt.

— Ei bine, să ştii că mă surprinde, murmură MacShaughnassy. Sunt de-a dreptul uluit.

Apoi, întorcându-se spre mine, spuse:

— Şi ce spune tânăra măritată? Acelaşi lucru?

— Da, am replicat, exact acelaşi lucru.

— Dar ea are vreun motiv? Întrebă el.

— O, da, am explicat. Acela că nu poţi să-i rezişti.

În următoarele câteva minute a fost tăcere, timp în care am fumat şi ne-am gândit. Îmi imaginez că doream cu toţii să nu fi pornit niciodată această investigare.

Faptul că patru tipuri distinct diferite de femei educate, cu o promptitudine şi unanimitate cu totul nefeminine, au ales soldatul drept idealul lor, era cu siguranţă cu totul descurajant pentru inima de civil. Dacă ele ar fi fost doici sau servitoare, m-aş fi aşteptat la asta. Venerarea lui Marte de către Venus cu boneta albă este una din puţinele religii pline de vitalitate lăsate acestei epoci lipsite de evlavie. Cu un an sau doi în urmă am locuit cu chirie lângă o cazarmă şi priveliştea ce se vedea în după-amiezele de duminică în jurul porţilor ei uriaşe din metal n-o voi uita niciodată. Fetele începeau să se adune pe la ora unsprezece. Pe la două, oră la care militarii cu părul frumos uleiat şi cu un băţ în mână erau gata pentru o plimbare, erau cam patru sau cinci sute aşteptând în şir. Fuseseră mai înainte o mulţime sălbatică şi pe măsură ce soldaţii erau lăsaţi să iasă câte doi de o dată, se luptau pentru ei precum leii pentru primii creştini. Aceasta a dus la scene de o dezordine şi brutalitate atât de mari, încât poliţia a fost obligată să intervină; acum fetele erau forţate să stea la coadă, câte două în rând şi obligate de poliţiştii repartizaţi în mod special în acest scop, să-şi păstreze locurile şi să-şi aştepte rândul cuvenit.

La ora trei, santinela de serviciu cobora la portiţă şi o închidea.

— Au plecat toţi, dragele mele, striga el spre fetele care mai rămăseseră. Nu are rost, să staţi, nu mai avem alţii pentru voi azi.

— O, niciunul, murmura câte o biată copilă rugător, în timp ce lacrimile izvorau din ochii ei mari, rotunzi. Nici chiar unul cât de mic? Am aşteptat atât de mult.

— N-am ce face, replica tânărul onest, cam ţâfnos dar nu fără amabilitate, întorcându-se într-o parte pentru a-şi ascunde emoţia. Îi aveţi pe toţi printre voi. Noi nu-i facem, ştiţi asta. Nu ai de unde să-i scoţi dacă nu primeşti mai mulţi, nu-i aşa? Vino mai devreme data viitoare.

Apoi pleca grăbit să scape de alte insistenţe, iar poliţiştii, care păreau că aşteptaseră acest moment cu o anticipaţie lacomă, îmbrânceau răutăcios rămăşiţele plângătoare ale grupului.

— Hai acum, circulaţi, fetelor, circulaţi, spuneau ei cu vocea aceea a lor iritant de lipsită de simpatie. Vi s-a oferit o şansă. Nu putem ţine strada blocată toată după-amiaza cu demonstraţia asta a fetelor neiubite. Circulaţi. Circulaţi!

În legătură cu aceeaşi cazarmă, femeia noastră cu ziua i-a spus Amendei, care i-a spus lui Ethelbertha, care mi-a spus mie, istoria pe care o spun eu acum băieţilor.

Într-o anumită casă, pe o anumită stradă din vecinătate, s-a mutat într-o anumită zi o anumită familie. Servitoarea lor îi părăsise – majoritatea servitoarelor plecau înainte de sfârşitul săptămânii – iar în ziua următoare mutării lor s-a redactat un anunţ pe care l-au trimis la „Chronicle”. Acesta suna:

Se caută fată bună la toate, într-o familie mică de unsprezece oameni. Salar, 6 lire, fără alţi bani de bere. Trebuie să se scoale devreme şi să muncească serios. Spălatul rufelor se face acasă. Trebuie să fie bucătăreasă bună şi să nu obiecteze la spălatul ferestrelor. Se preferă unitariană. Adresaţi-vă pentru referinţe la A. B. etc.

Anunţul a fost publicat miercuri după-amiază. Joi dimineaţa la ora şapte întreaga familie a fost trezită de sunetul continuu al soneriei de la uşa de la stradă. Soţul, privind pe fereastră, a fost surprins să vadă o mulţime cam de cincizeci de fete care înconjurau casa. Şi-a pus halatul de casă şi a coborât să vadă ce s-a întâmplat. În clipa în care a deschis uşa, cincisprezece din ele au năvălit umplând tumultuoase holul şi dezechilibrându-l complet. Odată intrate, aceste cincisprezece au făcut stânga-mprejur şi le-au împins pe celelalte vreo treizeci şi cinci înapoi spre prag şi le-au trântit uşa în faţă. Apoi l-au luat în primire pe stăpânul casei, rugându-l politicos să le conducă la „A. B.”.

La început, datorită larmei mulţimii de afară care bătea la uşă şi striga blesteme pe gaura cheii nu a putut înţelege nimic, dar mai târziu au reuşit să-i explice că erau servitoare, venite ca răspuns la anunţul soţiei sale. Bărbatul a mers şi i-a spus soţiei, iar soţia a spus că le va vedea tot câte una o dată.

Care va fi prima care va intra în audienţă era o problemă prea delicată pentru a fi soluţionată. Bărbatul, fiind solicitat, a spus că ar prefera să lase această hotărâre pe seama lor. În conformitate, fetele au discutat între ele problema. La sfârşitul unui sfert de oră, cea ieşită victorioasă, după ce a împrumutat nişte ace de păr şi o oglindă de la femeia noastră cu ziua, care dormise la noi, a urcat sus pe scări, în timp ce restul de paisprezece au luat loc în hol, făcându-şi vânt cu bonetele.

A. B. A fost foarte surprinsă când prima solicitantă s-a prezentat. Era o fată înaltă, cu înfăţişare dichisită. Până ieri fusese servitoare şefă în casa ladyei Stanton, iar înainte de asta fusese ajutor de bucătăreasă, timp de doi ani, la ducesa de York.

— Şi de ce aţi plecat de la lady Stanton? A întrebat A. B.

— Pentru a veni aici, coniţă, replică fata.

Doamna a rămas perplexă.

Şi vei fi mulţumită cu şase lire pe an? Întrebă ea.

— Sigur, doamnă.

— Cred că este suficient.

— Şi nu te deranjează munca grea?

— O ador, doamnă.

— Şi te scoli devreme?

— O, da, doamnă. Nu pot să stau în pat după ora cinci jumătate.

— Ştii că noi spălăm acasă?

— Da, doamnă. Cred că este mult mai bine să le spălăm acasă. Spălătoriile alea distrug hainele bune. Sunt aşa de neatente.

— Eşti unitariană?

— Nu încă, doamnă, replică fata, dar aş dori să fiu.

Doamna i-a luat recomandarea şi a spus că-i va răspunde în scris.

Următoarea solicitantă s-a oferit să vină pentru trei lire, considerând şase lire ca fiind prea mult. Şi-a exprimat dorinţa de a dormi în bucătăria din spate: un culcuş sub chiuvetă era tot ce-şi dorea. Avea, de asemenea, o dorinţă arzătoare să treacă la unitarianism.

A treia fată nu cerea nici un fel de salar: nu puteia înţelege de ce aveau nevoie servitoarele de el. Considera că salariul încurajează doar dragostea pentru găteli prosteşti şi credea că un cămin confortabil într-o familie unitariană ar trebui să fie o leafă suficientă pentru orice fată.

Această fată a spus că există o singură condiţie pe care dorea să o pună şi asta era ca să i se permită să plătească toate stricăciunile cauzate de propria ei neatenţie sau neglijenţă.

A obiectat împotriva sărbătorilor şi serilor libere; susţinea că acestea distrag atenţia unei fete de la îndatoririle ei.

A patra candidată a oferit un premiu de cinci lire pentru a obţine locul şi atunci A. B. A început să se înspăimânte şi a refuzat să mai vadă alte fete, convinsă că ele trebuie să fie nebune din vreun azil din vecinătate, care ieşiseră la plimbare.

În acea zi, mai târziu, întâlnind în prag doamna care locuia în vecini, ea a povestit experimentul ei de dimineaţă.

— O, nu e nimic extraordinar, spuse doamna de alături. Niciuna din familiile care stau pe partea asta a străzii nu plătim leafă şi avem la dispoziţie cele mai bune servitoare din Londra. Ei bine, fetele ar veni chiar din celălalt capăt al ţării pentru a intra servitoare în una din aceste case. Este visul vieţii lor. Economisesc ani de zile pentru a putea veni aici pe gratis.

— Ce le atrage? Întrebă A. B., mai uimită ca oricând.

— Ei, nu vedeţi? Explică doamna de alături. Ferestrele noastre din spate dau spre curtea cazărmii. O fată care locuieşte în casele astea estie întotdeauna aproape de soldaţi. Uitându-se afară pe fereastră, poate vedea întotdeauna soldaţi şi uneori un soldat îi face semn din cap, sau ar putea chiar să o strige. Nici nu se gândesc să ceară leafă. Lucrează optsprezece ore pe zi şi acceptă orice situaţii, numai pentru a li se permite să rămână.

A. B. a profitat de această informaţie şi a angajat fata care oferea un premiu de cinci lire. A descoperit că era o comoară de servitoare. Era în mod invariabil binevoitoare şi respectuoasă, dormea pe canapeaua din bucătărie şi era întotdeauna mulţumită doar cu un ou la cină.

Nu pot să garantez adevărul acestei poveşti. Eu personal o pot crede. Brown şi MacShaughnassy nu au făcut nici o încercare în aces sens, ceea ce arată a fi o atitudine lipsită de prietenie. Jephson s-a scuzat sub pretextul unei dureri de cap. Admit că sunt puncte în ea care prezintă dificultăţi de înţelegere pentru intelectualul mediu. Aşa cum am explicat la început, mi-a fost spusă de Ethelbertha, care o ştia de la Amenda, care o aflase de la femeia cu ziua; e posibil să se fi strecurat exagerări în ea. Următoarele, însă, au fost întâmplări care au fost observate de mine personal. Ele oferă un exemplu, şi mai puternic al influenţei exercitate de Tommy Atkins55 asupra vieţii casnice britanice şi prin urmare am considerat potrivit să le relatez.

— Eroina lor, am spus, este Amenda noastră. Veţi spune despre ea că e o tânără femeie îngrijită, cu o comportare ghidată de un tolerabil bun simţ, nu-i aşa?

— Ea este idealul meu de respectabilitate neostentativă, a răspuns MacShaughnassy.

Asta era şi părerea mea, am replicat. Prin urmare, vă puteţi imagina sentimentele mele când, trecând pe lângă ea într-o seară pe Strada Mare din Folkstone56 am zărit-o cu o pălărie de panama pe cap (pălăria mea de panama), cu braţul unui soldat în jurul taliei. Făcea parte din mulţimea ce urmărea detaşamentul Trei Berkshire de Infanterie57, cantonată în tabăra din Sandgate58. În ochii ei era o privire pierdută, extaziată. Mai degrabă dansa decât mergea, iar cu mâna stângă bătea ritmul muzicii.

Ethelbertha era cu mine atunci. Am privit ţintă procesiunea până ce a dat colţul, iar apoi ne-am uitat unul la altul.

— O, este imposibil, mi-a spus Ethelbertha.

— Dar aceea era pălăria mea, i-am spus Ethelberthei.

În clipa în care am ajuns acasă, Ethelbertha a căutat-o pe Amenda, iar eu mi-am căutat pălăria. Niciuna nu era de găsit.

A bătut ora nouă, apoi a bătut de zece. La zece şi jumătate, am coborât şi ne-am luat singuri cina şi am servit-o în bucătărie. La unsprezece şi un sfert, Amenda s-a întors. A intrat în bucătărie fără nici un cuvânt, a atârnat pălăria, mea în spatele uşii şi a început să strângă vasele rămase de la cina.

Ethelbertha s-a ridicat calmă dar severă.

— Unde ai fost, Amenda? Întrebă ea.

— Am hoinărit jumătate din district cu o mulţime de soldaţi, a răspuns Amenda, continuându-şi treaba.

— Purtai pălăria mea, am adăugat.

— Da, domnule, replică Amenda, încă continuându-şi treaba. A fost primul lucru care mi-a căzut la îndemână. Sunt fericită că nu a fost cea mai bună pălărie a coniţei.

Dacă Ethelbertha a fost domolită de sensul exact al acestei ultime remarci, nu pot spune, dar cred că e probabil. În orice caz, a răspuns mai mult cu o voce care trăda regretul decât indignare.

— Mergeai cu braţul unui soldat în jurul taliei când am trecut pe lângă tine, Amenda? A observat ea interogativ.

— Ştiu, doamnă, a recunoscut Amenda. Am descoperit eu însămi asta când s-a oprit muzica.

Ethelbertha arăta la fel de nedumerită pe cât erau întrebările sale. Amenda a umplut o tigaie cu apă şi apoi a răspuns:

— Sunt o ruşine pentru o casă respectabilă, spuse ea. Nici o stăpână care se respectă nu m-ar ţine o clipă. Ar trebui să fiu scoasă din casă cu valiza şi leafa pe o lună.

— Dar atunci de ce ai făcut-o? A spus Ethelbertha cu o uimire naturală.

— Pentru că sunt o proastă lipsită de apărare, doamnă. N-am ce face: când văd soldaţii, nu pot să nu-i urmez. E o boală de familie. Biata mea vară Emma a fost exact o astfel de proastă. Era logodită şi urma să se căsătorească. El era un tânăr liniştit şi respectabil, cu magazin propriu şi cu trei zile înainte de căsătorie a fugit cu un regiment de marinari la Cheltham59 şi s-a căsătorit cu un sergent. Aşa voi sfârşi şi eu. Am fost până la Sandgate cu grupul acela cu care m-aţi văzut şi am sărutat patru din nenorociţii aceia scârboşi. Sunt tipul drăguţ de fată căreia îi şade bine să iasă la plimbare cu un lăptar respectabil.

Era atât de dezgustată de ea însăşi, încât părea inutil pentru oricine altcineva să fie indignat pe ea, iar Ethelbertha şi-a schimbat tonul vocii şi a încercat, să o consoleze.

— O, vei depăşi prostia asta, Amenda, a spus ea râzând. Îţi-dai seama tu singură cât e de absurd. Trebuie să-i spui domnului Bowles să te ţină departe de soldaţi.

— Nu pot să văd lucrurile în aceeaşi lumină ca dumneavoastră, doamnă, răspunse Amenda cam cu un reproş. O fată care nu poate vedea ceva roşu mărşăluind pe stradă fără să vrea să fugă afară şi să alerge după el, nu e potrivită pentru a fi soţia nimănui. Aş fi în stare să las magazinul baltă, fără a fi nimeni în el, cam de două ori pe săptămână, iar el ar trebui să alerge prin toate cazarmele din Londra ca să mă caute. O să fac economii şi o să mă internez într-un spital de nebuni, asta am să fac.

Ethelbertha începu să devină foarte tulburată.

— Asta e cu siguranţă ceva cu totul nou, Amenda, spuse ea. Dar trebuie să fi întâlnit adesea soldaţi când ai ieşit în oraş la Londra.

— O, da, câte unul sau doi odată, mergând undeva. Asta nu pot suporta. Îmi pierd capul când sunt mulţi şi însoţiţi de o orchestră. Nu vă daţi seama cum e, doamnă, adăuga ea, observând expresia nedumerită a Ethelberthei. Nu aţi trecut prin asta niciodată? Sper doar să nu păţiţi aşa ceva vreodată.

Am supravegheat-o atent pe Amenda tot restul şederii noastre la Folkstone şi am fost foarte neliniştiţi în perioada aceea. În fiecare zi câte un regiment sau altul mărşăluia prin oraş şi la primul sunet al muzicii lui, Amenda devenea neliniştită şi emoţionată. Flautul lui Pied Flautistul60 nu ar fi putut tulbura copiii din Hamelin mai mult decât o făceau acele orchestre din Sandgate cu inima servitoarei noastre. Din fericire ele treceau în general dimineaţa devreme, când noi eram încă în casă, dar într-o zi, întorcându-ne acasă pentru prânz, am auzit melodii îndepărtate pierzându-se în distanţă pe Hythe Road. Am intrat în grabă. Ethelbertha a alergat, jos în bucătărie: era goală! La etaj, dormitorul Amendei era gol! Am strigat. Nici un răspuns.

— Nenorocita asta de fată a plecat din nou, a spus Ethelbertha. Ce nenorocire grozavă e pentru ea. Este o adevărată boală.

Ethelbertha a vrut să mă duc în tabăra de la Sandgate şi să întreb de ea. Îmi părea şi mie rău de fată, dar când mi-a venit în minte imaginea unui tânăr bărbat cu aspect inocent umblând printr-o tabără militară extrem de complicată, pentru a face cercetări legate de o servitoare, am spus că tare nu m-aş duce.

Ethelbertha m-a considerat lipsit de inimă şi a spus că, dacă eu nu mă voi duce, va merge ea însăşi. Am replicat că un singur membru feminin din casa mea era suficient în acea tabără o dată şi am rugat-o să nu se ducă. Ethelbertha şi-a exprimat părerea asupra comportării mele inumane refuzând cu îndărătnicie să mănânce ceva la prânz, iar eu mi-am exprimat părerea asupra lipsei ei de înţelegere aruncând toată mâncarea pe grătarul şemineului, după care pe Ethelbertha a apucat-o brusc o puternică afecţiune pentru pisică (care nu dorea dragostea nimănui, ci doar să ajungă sub grătar după mâncarea de prânz) şi a devenit supranatural de absorbită de ziarul de alaltăieri.

După-amiază, cutreierând, prin grădină, am auzit plânsul slab al unei femei disperate. Am ascultat cu atenţie şi plânsul s-a repetat. M-am gândit că suna ca vocea Amendei, dar de unde venea nu am putut înţelege. Se apropia, totuşi, pe măsură ce mă apropiam de fundul grădinii şi în cele din urmă am localizat-o într-un mic şopron de lemn, folosit de proprietarul casei drept cameră obscură pentru a developa fotografii.

Uşa era încuiată.

— Tu eşti, Amenda? Am strigat prin gaura cheii.

— Da, domnule, se întoarse răspunsul înăbuşit. Vreţi să-mi daţi drumul? Veţi găsi cheia pe jos, lângă uşă.

Am descoperit-o pe iarbă cam la o distanţă de un iard şi i-am dat drumul.

— Cine te-a încuiat înăuntru? Am întrebat.

— Eu, domnule, replică ea. M-am încuiat înăuntru şi am împins cheia afară pe sub uşă. A trebuit să fac asta căci altfel aş fi plecat împreună cu blestemaţii ăia de soldaţi. Sper că nu v-am făcut dificultăţi, domnule, adăugă ea, păşind afară. Am lăsat prânzul aranjat pentru dumneavoastră.

Pasiunea Amendei pentru soldaţi era singurul ei tribut plătit, pasiunii. Faţa de toţi ceilalţi reprezentanţi ai sexului bărbătesc îşi arăta o atitudine lipsită cu totul de sensibilitate, iar întâlnirile cu ei (care erau numeroase) erau abordate sau abandonate pe motive atât de sordide încât o şocau serios pe Ethelbertha.

Când a venit Ia noi, era logodită cu un măcelar de porci, ţinând un lăptar în rezervă. De dragul Amendei am cumpărat de la el, dar nu ne-a plăcut niciodată, iar carnea lui de porc ne plăcea şi mai puţin. Când, prin urmare, Amenda ne-a anunţat că logodna cu el era „anulată” şi ne-a comunicat că sentimentele ei nu vor suferi în nici un fel dacă vom merge în altă parte după şuncă, ne-am bucurat în secret.

— Sunt sigură că ai făcut bine, Amenda, a spus Ethelbertha. Nu ai fi fost niciodată fericită cu acel bărbat.

— Nu, doamnă, nu cred că aş fi fost vreodată, replică Amenda. Nu văd cum ar putea, să fie vreo fată dacă nu are un stomac de struţ.

Ethelbertha arăta nedumerită.

— Dar ce are digestia de-a face cu asta? Întrebă ea?

— Destul de mult, doamnă, a răspuns Amenda, când te gândeşti să te căsătoreşti cu un bărbat care nu poate face cârnaţi buni de mâncat.

— Dar cu siguranţă, exclamă Ethelbertha, nu vrei să spui că ai rupt logodna pentru că nu-ţi plăceau cârnaţii lui!

— Ei bine, cred că de aici se trage, fu de acord Amenda nepăsătoare.

— Ce idee groaznică! A spus biata Ethelbertha după o'lungă pauză. Crezi că l-ai iubit vreodată cu adevărat?

— O, da, a spus Amenda, l-am iubit destul, dar nu are nici un rost să iubeşti un bărbat care vrea să mănânci cârnaţi care te ţin trează toată noaptea.

— Dar voia să trăieşti mâncând cârnaţi? Persistă Ethelbertha.

— O, el nu a spus nimic despre asta, a explicat Amenda. Dar ştiţi cum e, doamnă, când te căsătoreşti cu un măcelar de porci. Se aşteaptă de la tine să mănânci tot ce rămâne. Asta-i greşeala pe care a făcut-o biata mea vară Eliza. S-a căsătorit cu un vânzător de brioşe. Desigur, ceea ce nu vindea, trebuiau să mănânce ei înşişi. Ei bine, într-o iarnă când el a avut un şir întreg de ghinioane, au trăit, două luni mâncând doar brioşe. Nu am văzut niciodată în viaţa mea o fată atât de schimbată. Trebuie să te gândeşti la aceste lucruri, să ştiţi.

Dar cea mai scandalos de venală logodnă în care cred că a intrat vreodată Amenda a fost cea cu un taxator de autobuz. Locuiam atunci în partea de nord a Londrei, iar ea avea un tânăr, un negustor de brânzeturi, care avea un magazin în strada Lupus, Chelsea61. El nu putea veni la ea din cauza magazinului, aşa că o dată pe săptămână obişnuia să se ducă ea la el. În acele zile nu mergeai zece mile cu un peni şi ea găsea că preţul biletului de la Holloway62 la staţia Victoria63 şi înapoi era o taxă aspră pentru punga ei. Acelaşi autobuz care o ducea la ora şase o aducea înapoi la zece. În timpul primei călătorii taxatorul s-a uitat ţintă la Amenda; în cea de a doua i-a vorbit, în timpul celei de a treia i-a dat o nucă de cocos, în a patra i-a cerut mâna şi a fost prompt acceptat. După aceea Amenda a putut să-şi viziteze negustorul de brânză fără cheltuieli.

Acest taxator era el însuşi un caracter ciudat. Adesea am călătorit cu el în Fleet Street64. Mă ştia destul de bine (presupun că Amenda m-a arătat) şi întotdeauna mă întreba de ea – cu voce tare, în faţa tuturor celorlalţi pasageri, ceea ce era penibil – şi-mi dădea mesaje să i le transmit ei. Când era vorba de femei, el avea ceea ce se cheamă „trecere” la ele şi din numărul şi varietatea cunoştinţelor sale feminine şi din tandreţea evidentă cu care majoritatea lor îl tratau, sunt înclinat să cred că faptul că Amenda l-a părăsit (ceea ce s-a întâmplat o dată cu părăsirea vânzătorului de brânzeturi) i-a provocat o suferinţă mai puţin prelungită decât ar fi putut fi cazul altfel.

Era un om datorită căruia m-am distrat destul de mult într-un fel sau altul. Gândindu-mă le el, îmi vine în minte o întrebare cam ciudată.

Într-o după-amiază, am sărit în autobuzul său pe strada Seven Sisters Road65. Un bătrân francez era singurul ocupant al vehicolului.

— Nu mă feţi uita, îi spunea francezul când am intrat eu. Eu doresc Sharing Cross66. Nu uitaţi.

— E a treia oară că mă roagă să nu-l uit, remarcă el întorcându-se spre mine cu glas tunător. Nu-ţi prea dă ocazia să-l uiţi, nu-i aşa?

La colţul făcut cu Road Holloway ne-am oprit, iar taxatorul nostru a început să strige în maniera celor de felul său.

— Charing Crosse Charing Cross… Aţi ajuns… Poftiţi, doamnă… Charing Cross.

Micul francez sări în picioare şi se pregăti să iasă. Taxatorul l-a împins înapoi.

— Stai jos şi nu fi prost, spuse el. Asta nu-i Charing Cross.

Francezul arată nedumerit, dar se aşază supus. Luăm câţiva pasageri şi plecăm mai departe. La o jumătate de milă în susul lui Liverpool Road o doamnă stătea pe bordura trotuarului uitându-se la noi în timp ce trecearp, cu acel amestec patetic de dorinţă şi neîncredere care este atitudinea femeii obişnuite faţă de mijloacele de transport de' orice fel. Taxatorul nostru opri autobuzul.

— Unde vreţi să mergeţi? O întrebă cu severitate. Strand… Charing Cross?

Francezul nu a auzit sau nu a înţeles prima parte a replicii, dar a prins cuvintele „Charing Cross” şi sări în picioare şi apoi pe scară. Taxatorul l-a apucat de guler în timp ce cobora şi l-a smucit înapoi cu sălbăticie.

— Nu poţi sta liniştit un minut, strigă el indignat. Să fiu al naibii dacă nu trebuie să am grijă de tine ca de un copil!

— Eu freau să cobor la Sharing Cross, răspunse francezul uimit.

— Frei să cobori la Sharing Cross, repetă celălalt cu amărăciune, în timp ce îl conducea înapoi spre locul lui. O să te dau jos în mijlocul străzii, dacă mă mai încurci mult. Stai acolo până vin şi te arunc afară. Nu cred să te las să treci de Sharing Cross. Voi fi foarte bucuros să scap de tine.

Bietul francez s-a potolit, iar noi am continuat să ne zdruncinăm. La „Angel”, desigur, ne-am oprit.

— Charing Cross, strigă taxatorul şi francezul sări în sus.

— O, doamne, spuse taxatorul, luându-l de umeri şi forţându-l să stea jos pe locul din colţ. Ce trebuie să fac? Nu poate cineva să stea pe el?

Îl ţinu cu putere jos până ce autobuzul porni şi apoi îl eliberă. În capătul lui Chancery Lane67 avu loc aceeaşi scenă, iar bietul francez mititel deveni furios.

— Tot spune Sharing Cross, Sharing Cross, exclamă el, întorcându-se spre ceilalţi pasageri şi nu e nici un Sharing Cross. E nebun!

— Nu poţi înţelege, replică taxatorul, la fel de indignat. Desigur că spun Sharing Cross – vreau să spun Charing Cross. Asta înseamnă… Şi, dându-şi seama din expresia goală de pe faţa francezului de imposibilitatea totală de a-i clarifica vreodată problema, se întoarse spre noi cu un gest mişcător şi întrebă:

— Ştie vreun domn cum se spune în franceză „idiotul naibii”?

O zi sau două după aceea, s-ă întâmplat să urc din nou în omnibuzul său.

— Ei, l-am întrebat, l-ai dus bine pe prietenul dumitale francez la Charing Cross?

— Nu, domnule, replică el. N-o să vă vină să credeţi, dar am avut un pic de scandal cu un poliţist, chiar înainte de a ajunge acolo şi asta m-a făcut să uit de tot. Bine că nu l-am dus până la gara Victoria.