CAPITOLUL VI

— Pisicile, mi-a făcut Jephson o remarcă într-o după-amiază, în timp ce stăteam în barcă discutând subiectul romanului nostru, pisicile sunt animale pentru care nutresc un respect foarte mare. Pisicile şi nonconformiştii îmi par singurii din lume care posedă o conştiinţă de lucru folositoare. Urmăreşte o pisică făcând ceva meschin sau rău, dacă îţi dă vreodată una ocazia; observă cât de atentă este ca să n-o vadă nimeni făcând-o şi cât de prompt pretinde, dacă este detectată, că nu face, că nici măcar nu se gândea să îl facă, că, de fapt, era tocmai gata să facă altceva, cu totul diferit. Ai putea aproape crede că au suflet.

Chiar în dimineaţa asta mă uitam după pisica aia a ta de pe casa plutitoare. Se târa pe acoperiş, după cutiile cu flori, apropiindu-se de un tânăr sturz care se căţărase pe un colac de sfoară. Crima îi strălucea în ochi, pofta de a ucide pătrunsese în fiecare muşchi contractat al corpului ei. În timp ce s-a ghemuit ca să sară, Soarta, favorizându-i o dată pe cei slabi, i-a îndreptat atenţia spre mine şi a devenit, pentru prima dată, conştientă de prezenţa mea. Faptul a acţionat asupra ei ca o viziune cerească pogorâtă asupra unui criminal biblic. Într-o clipă era o fiinţă schimbată. Fiara rea, în căutarea prăzii ce va fi devorată, a dispărut. În locul ei a apărut un înger cu blană şi cu coadă lungă, privind în sus spre cer cu o expresie care era cam o treime inocentă şi două treimi admiraţie pentru frumuseţile naturale. Ce făcea ea acolo, doream cumva să ştiu? Cum, nu vedeam că se juca cu un pumn de ţărână? Desigur că nu eram atât de rău intenţionat să-mi imaginez că ea ar fi vrut să omoare acea scumpă păsărică, fie ea binecuvântată.

Apoi observaţi un motan bătrân furişându-se spre casă dimineaţa devreme, după o noapte petrecută pe un acoperiş cu renume prost. Vă puteţi imagina o fiinţă mai puţin dornică de a atrage atenţia?

— Doamne, Dumnezeule, îl puteţi auzi spunându-şi, nu mi-am închipuit că este atât de târziu; cum mai trece timpul când te distrezi. Sper că nu voi întâlni nici un cunoscut; e foarte jenant, căci s-a făcut ziuă.

Vede un poliţist de la distanţă şi se opreşte brusc la adăpostul unei umbre.

— Ei, ce s-a găsit să facă aici, chiar atât de aproape de uşa noastră? Spune el. Nu pot să intru cât dă el pe acolo. Cu siguranţă are să mă vadă şi mă va recunoaşte şi ăsta e exact tipul de om care e în stare să spună servitorilor.

Se ascunde după un stâlp şi aşteaptă, uitându-se pe furiş după colţ. Poliţistul însă pare să se fi instalat definitiv chiar în acel loc, iar pisica devine îngrijorată şi nervoasă.

— Ce face nebunul ăla? Mormăie el indignat; e mort? De ce nu se mişcă de acolo? Doar întotdeauna le spune la alţii să o facă. Măgar bătrân şi prost!

Tocmai în clipa aceea se aude un strigăt îndepărtat: „Lapte!” şi pisica sare alarmată la culme.

— Drace, ia mai ascultă asta! Într-o clipă toţi vor ieşi, înainte oa eu să intru. Ei bine, nu am ce face. Trebuie să risc.

Se uită în jur şi ezită.

— Nu mi-ar păsa dacă nu aş arăta atât de murdar şi neglijent, cugetă el; oamenii sunt aşa de dispuşi să gândească rău în lumea asta! Ei bine, adăugă el scuturându-se, nu mai rămâne nimic de făcut. Trebuie să mă încred în Providenţă; ea m-a mai salvat şi înainte.

Îşi ia o înfăţişare plină de supărare purificatoare şi merge repede, cu un pas sfios şi plin de tristeţe. Este evident că vrea să exprime ideea că a fost plecat toată noaptea la lucru în legătură cu activitatea Asociaţiei Vigilenţei şi acum se întoarce acasă cu inima grea de ceea ce văzuse.

Se strecoară înăuntru neobservat printr-o fereastră şi are exact timpul necesar să se lângă în grabă înainte de a auzi pasul bucătăresei pe scări Când ea intră în bucătărie, el este încolăcit pe covoraşul din faţa vetrei, dormind dus. Deschiderea obloanelor îl trezeşte. Se ridică şi înaintează căscând şi întinzându-se.

— Doamne, s-a făcut deja dimineaţă? Spune el somnoros. Ei, asta-i! D-am avut un somn aşa de bun, bucătăreaso, şi un vis atât de frumos despre biata mea mamă!

— Pisici! Aşa le spuneţi. Ei bine, ele sunt creştini în toate, cu excepţia numărului picioarelor.

— Zău că sunt, am răspuns eu; sunt nişte animale extraordinar de viclene şi nu sunt înrudite cu omul numai datorită instinctelor lor morale şi religioase; capacitatea minunată pe care o etalează în a avea grijă de „subsemnatul” e demnă de însăşi rasa umană. Nişte prieteni de-ai mei aveau o pisică, un motan mare negru: au încă şi astăzi o jumătate din ei. L-au crescut dintr-un motănel şi în felul lor simplu, neostentativ, ei îl iubeau. Nu există totuşi nimic asemănător unei pasiuni în niciuna din ambele părţi.

Într-o zi a venit să locuiască în vecini o cincilă, aflată în grija unei bătrâne celibatare şi cele două pisici s-au întâlnit la o petrecere de pe zidul unei grădini.

— Ce fel de casă ai? Întrebă cincila.

— O, destul de bună.

— Oameni drăguţi?

— Da, destul de drăguţi – aşa cum pot fi oamenii.

— Destul de binevoitori? Au grijă de tine şi ai tot ce-ţi trebuie?

— Da… o, cred că da. Nu le pot găsi nici un cusur în privinţa asta.

— Cum e mâncarea?

— Destul de obişnuită, îţi dai seama: oase şi resturi şi, din când în când, o bucăţică de biscuit pentru câini, ca o variaţie.

— Oase şi biscuiţi pentru câini! Vrei să spui că mănânci oase?

— Da, când le am. Ei, dar ce-i rău cu ele?

— O, pe umbra lui Isis din Egipt, oase şi biscuiţi pentru câini! Nu primeşti niciodată pui micuţi şi fragezi, câte o sardea sau un cotlet de miel?

— Pui! Sardele! Despre ce vorbeşti? Ce sunt sardelele?

— Ce sunt sardelele?! O, dragul meu copil – cincila era o adevărată doamnă şi întotdeauna îi numea pe domnii prieteni care erau puţin mai în vârstă ca ea „dragul meu copil” – oamenii ăştia ai tăi te tratează într-un mod cu totul scandalos. Vino, aşează-te aici şi spune-mi totul despre asta. Pe ce te lasă să dormi?

— Pe duşumea.

— Aşa mă gândeam şi eu. Şi-ţi dau lapte smântânit şi apă, nu-i aşa?

— Este un pic cam subţire.

— Îmi închipui. Ei bine, trebuie să părăseşti aceşti oameni, imediat.

— Dar unde trebuie să merg?

— Oriunde.

— Dar cine mă va lua în grijă?

— Oricine, dacă acţionezi cum trebuie. De câte ori crezi că mi-am schimbat stăpânii? De şapte ori! Şi am progresat de fiecare dată. Ştii tu unde m-am născut? Într-o cocină de porci. Eram trei, mama, eu şi fratele meu mai mic. Mama ne părăsea în fiecare seară, întorcându-se acasă chiar când se lumina de ziuă. Într-o dimineaţă nu s-a mai întors. Noi am aşteptat şi am aşteptat, dar ziua a trecut şi ea nu a revenit iar noi flămânzeam tot mai tare. În cele din urmă ne-am culcat unul lângă altul, plângând până ce-am adormit.

Seara, privind printr-o gaură în uşă, am văzut-o venind de-a curmezişul câmpului. Se târa foarte încet, cu corpul aproape de pământ. Am strigat-o şi ea ne-a răspuns cu un mieunat slab, dar n-a grăbit pasul. S-a târât înăuntru şi a căzut pe o parte, iar noi am alergat spre ea, căci muream aproape de foame. Am stat mult la pieptul ei şi ea ne-a lins tot timpul.

Am adormit lângă ea, dar în timpul nopţii m-am trezit simţind că mi-e frig. M-am târât şi mai aproape de ea, dar asta m-a făcut să-mi fie şi mai frig; ea era udă şi lipicioasă din cauza unei umezeli întunecate care se scurgea din ea. Pe atunci nu ştiam ce este, dar după aceea am învăţat.

Asta era pe când abia aveam patru săptămâni şi din acea zi până acum am avut singură grijă de mine; trebuie să faci asta în această lume, dragul meu. Un timp, eu şi eu fratele meu am trăit împreună în acea cocină şi am supravieţuit. La început a fost o luptă neîndurătoare, doi pui luptând pentru viaţă, dar am reuşit. Cam la capătul a trei luni, mergând mai departe de casă decât de obicei, am ajuns la o căsuţă care se găsea în câmp. Prin uşa deschisă arăta caldă şi confortabilă şi am intrat: am avut întotdeauna nervii tari. Nişte copii se jucau pe lângă foc şi ei m-au întâmpinat şi m-au înconjurat cu multă atenţie. Era o senzaţie nouă pentru mine şi am stat acolo. Pe vremea aceea credeam că locul acela era un palat.

Poate aş fi continuat să cred asta dacă nu s-ar fi întâmplat ca, trecând prin sat într-o zi, să zăresc o cameră în spatele unui magazin. Pe duşumea era un covor şi în faţa focului un covoraş. Nu ştiusem până atunci că există astfel de case în lume; M-am hotărî să-mi fac cămin din acel magazin şi aşa am făcut.

— Cum ai reuşit? Întrebă pisica neagră, care devenea tot mai interesată.

— Pur şi simplu intrând şi aşezându-mă acolo. Dragul meu copil, îndrăzneala este „Sesam deschide-te” pentru orice uşă. Pisica care munceşte din greu moare de foame, pisica inteligentă e aruncată cu piciorul pe scări în jos, fiind luată drept tâmpită, iar pisica virtuoasă este înecată ca un hoţ de drumul mare; dar pisica îndrăzneaţă doarme pe o pernă de catifea şi mănâncă smântâna şi carne de cal. Am mers drept înăuntru şi m-am frecat de picioarele bătrânului. El şi soţia sa au fost cuceriţi de ceea ce ei numeau „încrederea” mea în ei şi m-au adoptat cu entuziasm. Hoinărind pe câmp seara, adesea auzeam copiii din căsuţă strigându-mă pe nume. Săptămâni întregi au trecut până când au renunţat să mă mai caute. Unul din ei, sora cea mai mică, suspina până adormea noaptea, crezând că sunt moartă; erau copii foarte iubitori.

Am locuit cu prietenii mei care ţineau magazinul aproape un an şi de la ei am trecut la alţii noi care veniseră de. Curând în cartier şi care aveau o bucătăreasă extraordinară. Cred că aş fi putut fi foarte mulţumită cu aceşti oameni, dar, din nefericire, s-au ruinat şi au trebuit să renunţe la casa mare şi la bucătăreasă şi să se mute într-o căsuţă, iar eu nu aveam chef să mă întorc la o astfel de viaţă.

Ca urmare, am căutat o nouă perspectivă. Nu departe locuia un bătrân ciudat. Oamenii spuneau că este bogat, dar nimeni nu-l înghiţea. Era făcut alt fel decât ceilalţi oameni. Vreo două zile am întors problema pe o parte şi pe alta în minte, iar apoi m-am hotărât să fac o încercare cu el. Fiind un om singuratic, ar fi putut face mult caz de mine, iar dacă nu, puteam pleca.

Presupunerea mea s-a dovedit corectă. Nu am fost niciodată mai alintată decât am fost de către „Canalia”, cum îl porecliseră băieţii din sat. Protectoarea mea e destul de nebună după mine, Dumnezeu mi-e mar tor, dar are alte relaţii, în timp ce „Canalia” nu avea nici un alt suflet pe care să-l iubească, nici chiar pe al lui însuşi. Nu-i venea să creadă când i-am sărit pentru prima dată pe genunchi şi m-am frecat de faţa lui urâtă.

— Ei bine, pisicuţo, a spus el, ştii că tu eşti prima fiinţă care a venit vreodată la mine de bună voie? Şi în ochii lui mici, roşii şi caraghioşi erau lacrimi în timp ce spunea asta.

Am rămas doi ani alături de „Canalie” şi am fost cu adevărat fericită. Apoi s-a îmbolnăvit şi în casă au venit oameni ciudaţi, iar cu am fost neglijată. „Canaliei” îi plăcea să mă urc şi să stau întinsă pe pat, unde mă putea mângâia cu mâna sa lungă şi subţire şi la început făcea adesea acest lucru. Dar un om bolnav nu este cea mai bună companie, cum îţi poţi imagina, iar atmosfera unei camere de bolnav nu e prea sănătoasă, aşa că, luând în considerare toate lucrurile astea, am simţit că era timpul să fac o nouă mişcare.

Mi-a fost cam greu să plec. „Canalia” întreba întotdeauna de mine, iar ei încercau să mă ţină lângă el: părea că zace mai uşor pe patul de suferinţă când eram eu acolo. Totuşi am reuşit să scap în cele din urmă şi, odată afară, am lăsat o distanţă suficientă între mine şi casă, ca să mă asigur că nu voi fi prinsă, căci ştiam că, atât cât va trăi, „Canalia” nu va înceta niciodată să spere să mă aducă înapoi.

Unde să merg, nu ştiam. Mi s-au oferit două sau trei case, dar niciuna dintre ele nu-mi convenea întru totul. Într-un loc unde m-am dus de probă într-o dimineaţă, să văd doar cum mi-ar place, era un câine, iar în altul, care altfel ar fi corespuns admirabil, aveau un copilaş. Orice ai face, nu te opri niciodată la o casă unde au un prunc. Dacă un copil mare te trage de coadă sau îţi leagă o pungă de hârtie în jurul capului, poţi să te răzbuni şi nimeni nu te va învinui pentru asta.

— Ei bine, aşa-ţi trebuie, vor spune ei ştrengarului care urlă, nu trebuie să necăjeşti bietul animal. Dar dacă nu-ţi place să te apuce un copilaş de gât şi să încerce să-ţi scoată un ochi cu o lingură de lemn, toţi strigă că eşti o fiară răzbunătoare şi te gonesc prin toată grădina. Dacă oamenii au copii mici, nu mă au pe mine, asta-i regula.

După ce am încercat trei sau patru familii, în cele din urmă m-am stabilit la un bancher. Mi se făceau oferte mai avantajoase din punct de vedere pământesc. Puteam merge la un restaurant, unde hrana era pur şi simplu nelimitată şi unde uşa din spate era lăsată deschisă toată noaptea. Dar în casa bancherului – care era şi epitrop, iar soţia sa nu zâmbea niciodată la nimic în afară de o glumă făcută de episcop – era o atmosferă de respectabilitate solidă, care simţeam că s-ar potrivi cu natura mea. Dragul meu copil, vei da peste cinici care râd de respectabilitate: nu-i asculta. Respectabilitatea este propria-i răsplată – şi o răsplată cât se poate de reală şi de practică. Poate să nu-ţi aducă mâncăruri alese şi paturi moi, dar îţi aduce ceva mai bun şi de durată. Iţi aduce conştiinţa că trăieşti aşa cum trebuie, că faci lucrul care trebuie, atât cât se poate stabili pe baza inteligenţei pământene, că mergi la locul care trebuie şi că alţi oameni nu o fac. Nu lăsa vreodată pe cineva să te aţâţe împotriva respectabilităţii. Este cel mai satisfăcător lucru pe care îl cunosc în această lume – şi cam cel mai ieftin.

Am stat aproape trei ani cu această familie şi mi-a părut rău când a trebuit să plec. Nu aş fi plecat niciodată, dacă aş fi putut, dar într-o zi s-a întâmplat ceva la bancă care a făcut necesar ca bancherul să plece într-o călătorie neaşteptată în Spania şi, după aceea casa a devenit un loc prea neplăcut pentru a mai putea fi locuit. Oameni gălăgioşi şi cu totul dezagreabili băteau continuu la uşă şi făceau scandal la intrare, iar noaptea aruncau cărămizi în ferestre.

Pe vremea aceea starea sănătăţii mele era delicată şi nervii mei nu au mai putut rezista la aşa ceva. Mi-am luat rămas bun de la oraş şi m-am întors la ţară pentru a mă adăposti la o familie de acolo.

Erau mari granguri, dar aş fi preferat să fie mai casnici. Sunt o fire afectuoasă şi îmi place ca toţi cei din preajma mea să mă iubească. Erau destul de buni cu mine, deşi relativ indiferenţi: nu mă prea observau şi curând am obosit să-mi risipesc atenţiile asupra unor oameni care nici nu le preţuiau şi nici nu răspundeau la ele.

De la aceşti oameni am mers la un negustor de cartofi, retras din afaceri. Era o coborâre din punct de vedere social, dar un progres în ceea ce priveşte confortul şi aprecierea. Păreau să fie o familie extrem de drăguţă, care mă îndrăgea foarte mult. Spun „păreau” a fi astfel, deoarece ceea ce a urmat a dovedit că nu erau niciuna nici alta. La şase luni după ce am venit la ei au plecat, părăsindu-mă. Nu m-au rugat niciodată să-i însoţesc. Nu au făcut nici un aranjament pentru mine ca să am unde să rămân. În mod evident nu le-a păsat ce se va întâmpla cu mine. Nu întâlnisem niciodată o astfel de indiferenţă egocentristă faţă de cerinţele prieteniei. Mi-a zdruncinat credinţa – niciodată prea puternică – în natura umană. M-am hotărât ca, în viitor, nimeni să nu mai aibă ocazia de a-mi înşela încrederea. Mi-am ales stăpâna de acum la recomandarea unui prieten de-al meu care a locuit înainte la ea. El mi-a spus că-ţi pune la dispoziţie cea mai bună mâncare. Singurul motiv pentru care o părăsise era că îi pretindea să fie în casă la ora 10 în fiecare seară şi acea oră nu se potrivea cu celelalte aranjamente ale sale. Dar acest lucru nu are nici o importanţă pentru mine – de fapt nu mă dau în vânt după aceste reuniuni de la miezul nopţii care sunt atât de populare printre noi. Sunt prea multe pisici prezente pentru ca să te poţi distra cum trebuie şi mai repede sau mai târziu cu siguranţă că va apare şi câte un zurbagiu. M-am oferit ei şi ea m-a acceptat cu recunoştinţă. Dar nu mi-a plăcut niciodată şi nici n-o să-mi placă vreodată. E o bătrână neghioabă şi mă plictiseşte. Totuşi, îmi este devotată şi, dacă nu apare ceva foarte atrăgător, voi rămâne la ea.

Aceasta, e, dragul meu, povestea vieţii mele, atât cât a fost. Îţi spun asta pentru a-ţi arăta ce uşor este să fii „luat în casă”. Decide-te asupra casei şi miaună jalnic la uşa din spate. Când se deschide, aleargă înăuntru şi freacă-te de primul picior peste care dai. Freacă-te bine şi uită-te în sus încrezător. Am observat că nimic nu impresionează mai repede fiinţele umane decât încrederea. Au parte de atât de puţină, încât le face plăcere. Arată întotdeauna că ai încredere în ele. În acelaşi timp, fii pregătit să faci faţă pericolelor. Dacă ai totuşi îndoieli în ceea ce priveşte primirea, încearcă să te uzi un pic. De ce preferă oamenii o pisică udă unei pisici uscate, nu am putut niciodată să înţeleg; dar este un fapt cert că o pisică udă e practic sigură că este primită în casă şi îndrăgită, în timp ce o pisică uscată riscă să fie udată cu furtunul din grădină. De asemenea, dacă poţi, mănâncă o bucăţică de pâine uscată, dacă ţi se oferă. Omenirea este întotdeauna mişcată până în fundul sufletului la vederea unei pisici care mănâncă o bucăţică de pâine uscată.

Motanul negru al prietenului meu a profitat de înţelepciunea cincilei. O pereche fără pisică venise de curând să locuiască în vecini. El s-a hotărât să-i adopte de probă. În consecinţă, în prima zi ploioasă, a teşit imediat după prânz şi a stat patru ore în cimpul deschis. Seara, ud până la piele şi simţindu-se destul de flămând, s-a îndreptat mieunând spre uşa lor. Una din servitoare a deschis, el s-a repezit sub fustele ei şi s-a frecat de picioare. Ea a ţipat şi stăpânul şi stăpâna au coborât să afle ce s-a întâmplat.

— E o pisică rătăcită, coniţă, a spus fata.

— Dă-o afară, a spus stăpânul.

— O, nu, nu, a spus stăpâna.

— O, bietul animal, e ud, a spus servitoarea.

— Încearcă-l cu o bucăţică de pâine uscată, a rostit cu un ton batjocoritor stăpânul, care scria la ziar şi credea că ştie totul.

I-a fost oferită o coajă veche. Pisica a mâncat-o cu lăcomie şi apoi s-a frecat cu recunoştinţă de pantalonii subţiri ai stăpânului. Aceasta a făcut ca omului să-i fie ruşine de el şi de pantalonii săi.

— Ei bine, să-l oprim, dacă vrea, a spus el.

Astfel pisica s-a făcut comodă şi a rămas.

Între timp, familia lui îl căuta peste tot. Nu le păsase prea mult de el cât timp îl avuseseră; acum că plecase, erau de neconsolat. Văzând lucrurile prin prisma absenţei lui, le părea că era singurul lucru care transformase locuinţa lor într-un cămin. Umbrele suspiciunii s-au adunat în jurul acestui caz. Dispariţia pisicii, la început privită ca un mister, a început să ia forma unei crime. Soţia îşi acuza deschis soţul că nu i-a plăcut niciodată animalul şi a făcut mai mult decât aluzie la faptul că el şi grădinarul ar putea da împreună relaţii destul de exacte asupra ultimelor lui momente, o insinuare pe care soţul a respins-o cu atâta înfocare încât a făcut-o şi mai credibilă.

Terrierul a fost adus în faţa judecăţii şi examinat cu minuţiozitate. Din fericire pentru el, nu luptase absolut cu nimeni timp de două zile întregi. Dacă s-ar fi detectat pe el cea mai mică urmă recentă de sânge, ar fi avut de înfruntat mari riscuri.

Persoana care a suferit cel mai mult a fost băiatul cel mai mic. Cu trei săptămâni în urmă, el îmbrăcase pisica cu hainele păpuşii şi o plimbase prin grădină într-un cărucior. El însuşi uitase incidentul, dar Justiţia, deşi cu întârziere, era pe urmele lui. Ticăloşia a fost brusc rememorată chiar în momentul când regretul inutil pentru pierderea favoritului era la apogeu. În aceste condiţii o palmă primita peste cap, care să-l trimită direct la culcare, a fost simţită oa o adevărată alinare.

La sfârşitul a două săptămâni, pisica, găsind că, la urma urmelor nu şi-a îmbunătăţit situaţia, s-a întors. Familia a fost atât de surprinsă la început încât nu putea fi sigură dacă era în carne şi oase, sau doar un spirit venit să-i consoleze. După ce l-au urmărit mâncând o jumătate de livră21 de carne crudă, au hotărât că este adevărat şi l-au luat în braţe şi l-au strâns la piept. Timp de o săptămână l-au supraalimentat şi au făcut mare caz de el. Apoi, emoţia potolindu-se, s-a văzut revenind la vechea lui situaţie care nu-i făcu plăcere şi merse din nou alături.

Oamenii din vecini îi duseseră şi ei dorul şi îi întâmpinară reîntoarcerea cu aceeaşi izbucnire excesivă de bucurie. Acest lucru i-a dat motanului o idee. El a înţeles că jocul său era să facă cele două familii să lupte una împotriva celeilalte, ceea ce a făcut. Petrecea câte două săptămâni la fiecare din ele, trăind pe picior mare. Întoarcerea sa era întâmpinată întotdeauna cu entuziasm şi se încercau toate mijloacele pentru a-l face să stea. Micile sale mofturi erau studiate cu grijă, felurile preferate de mâncare îi stăteau la dispoziţie în mod constant. În cele din urmă, destinaţia plecărilor sale a ieşit la iveală şi cele două familii s-au certat în legătură cu el, dialogând peste gard. Prietenul meu l-a acuzat pe ziarist că l-ar fi ademenit. Ziaristul a ripostat că biata creatură i-a venit la uşă udă şi moartă de foame şi a adăugat că lui i-ar fi ruşine să ţină un animal numai pentru a abuza de el. În medie se certau de două ori pe săptămână în legătură cu el. Într-una din zilele astea vor ajunge probabil să se bată.

Joseph a părut foarte surprins de această poveste. A rămas gânditor şi tăcut. L-am întrebat dacă i-ar place să mai audă una şi, deoarece nu a negat, am continuat. Probabil că era adormit; această idee nu mi-a trecut atunci prin cap.

I-am spus despre pisica bunicii mele, care, după ce a dus o viaţă ireproşabilă până spre vârsta de 11 ani şi a crescut o familie cam de 66 de membri, fără a mai socoti pe cei care au murit în fragedă pruncie şi în polobocul cu apă, s-a apucat de băut la bătrâneţe şi a murit călcată, în stare de ebrietate, de către o căruţă cu bere (oh, dacă asta se poate numi dreptate). Am citit în tratatele de abstinenţă că nici un animal necuvântător nu se atinge de un singur strop de băutură alcoolică. Sfatul meu este, dacă vreţi să le menţineţi respectabilitatea, să nu le daţi ocazia să ajungă la ea. Ştiam un ponei – dar să-l lăsăm pe el, vorbim despre pisica bunicii mele acum…

Cauza decăderii ei a fost un cep neetanş de la butoiul cu bere. O farfurioară era pusă sub el pentru a aduna picăturile. Într-o zi, intrând însetată şi negăsind nimic de băut, pisica a lipăit un pic, i-a plăcut şi a mai lipăit puţin; a ieşit o jumătate de oră şi s-a întors ca să termine conţinutul farfurioarei. Apoi s-a aşezat lângă ea şi a aşteptat să se umple din nou.

Din acea zi şi până în clipa în care a murit, nu cred că pisica aceea a fost vreodată întru totul trează. Şi-a petrecut zilele într-o somnolenţă de beţiv în faţa focului din bucătărie. Nopţile şi le petrecea în pivniţa berăriei.

Bunica mea, şocată şi nespus de întristată, a renunţat la butoiaşul ei şi a adoptat sticla. Pisica, condamnată astfel la abstinenţă silită, a rătăcit fără ţintă prin casă o zi şi jumătate, nefericită şi arţăgoasă. Apoi a dispărut, întorcându-se la ora 11 beată criţă.

Unde s-a dus, şi cum a reuşit să facă rost de băutură, nu am descoperit niciodată; dar acelaşi program s-a repetat în fiecare zi. În timpul dimineţii ea reuşea să ne înşele vigilenţa şi să scape şi târziu în fiecare seară se întorcea pe câmp clătinându-se spre casă, într-o stare de care nu-mi voi murdări stiloul să o descriu.

Într-o sâmbătă noaptea şi-a aflat tristul sfârşit la care am făcut aluzie înainte. Trebuie să fi fost foarte beată, căci căruţaşul ne-a spus că, datorită întunericului şi a faptului că şi caii săi erau obosiţi, el mergea doar cu puţin mai repede decât viteza melcului.

Cred că bunica a fost mai degrabă uşurată decât altcum. Iubise foarte mult pisica cândva, dar comportarea ei recentă i-a spulberat afecţiunea. Noi, copiii, am îngropat-o în grădină sub un dud, dar bătrâna a insistat că nu trebuie să ridicăm nici o piatră funerară, nici măcar o movilă. Aşa că ea zace acolo, neonorată, într-un mormânt de beţiv.

I-am mai spus despre o pisică pe care o avusese odată familia noastră. Era fiinţa cea mai maternă pe care am cunoscut-o vreodată. Nu era niciodată fericită fără să aibă o familie. Într-adevăr, nu pot să mi-o amintesc fără să fi avut vreodată o familie. Nu era foarte pretenţioasă faţă de ce fel de familie era. Dacă nu putea avea pisicuţe, atunci se mulţumea cu căţeluşi sau şobolani. Orice putea spăla şi hrăni părea că o satisface. Cred că ar fi crescut pui de găină dacă i-am fi încredinţat aşa ceva.

Întreaga sa minte trebuie să se fi concentrat în sentimentul de mamă, căci nu arăta prea multă inteligenţă. Nu putea face niciodată deosebire între proprii ei copii îşi cei ai altora. Credea că tot ceea ce e tânăr e şi pisicuţă. Odată i-am pus printre pui un căţeluş de spaniei care îşi pierduse mama. Nu voi uita niciodată uimirea ei când el a lătrat pentru prima dată. L-a lovit peste urechi şi apoi s-a aşezat privindu-l cu o expresie de supărare plină de indignare, care ei; a într-adevăr mişcătoare.

— Tu trebuie să faci cinste mamei tale, părea ea să spună. Frumoasă mângâiere eşti pentru oricine la bătrâneţe, făcând un astfel de scandal. Şi uite la urechile tale care-ţi cad peste toată faţa. Nu ştiu de unde ai luat o astfel de ţinută.

Era un căţeluş bun. A încercat chiar să miaune şi să-şi spele faţa cu lăbuţa, să-ţi ţină coada nemişcată, dar succesul nu era pe măsura dorinţei sale Nu ştiu ce era mai trist: să te gândeşti la eforturile lui de a deveni un motănel vrednic de laudă sau la disperarea mamei sale adoptive în încercarea de a-l vedea astfel vreodată.

Mai târziu i-am dat să crească un pui de veveriţă. Pe vremea aceea ea îşi creştea proprii ei pui, dar l-a adoptat cu entuziasm, având impresia că era un alt pisoi, deşi ea nu prea înţelegea cum de nu-l băgase până atunci în seamă. El a devenit repede favoritul ei. Îi plăcea culoarea lui şi se mândrea ca o adevărată mamă cu coada lui. Ceea ce o necăjea era faptul că ea se ridica deasupra capului. I-o trăgea în jos cu o labă şi i-o lingea câte o jumătate de oră, încercând să o facă să stea cum trebuie. Dar în clipa când îi dădea drumul, se ridica din nou. Am auzit-o strigând de supărare din cauza asta.

Într-o zi a venit să o vadă o pisică din vecini şi veveriţa a fost în mod clar subiectul conversaţiei lor.

— Are o culoare bună, a spus prietena, uitându-se critic la presupusul pisoi, care stătea pe vine pieptănându-şi mustăţile. Ea menţiona astfel singurul lucru plăcut la care se putea gândi în legătură cu el.

— Are o culoare minunată, exclamă pisica noastră cu mândrie.

— Nu-mi prea plac picioarele lui, remarcă prietena.

— Nu, a răspuns mama rămasă pe gânduri, ai dreptate În privinţa aceasta. Picioarele sunt punctul lui slab. Nu pot spune că eu însămi am o părere bună despre picioarele lui.

— Poate că se vor împlini mai târziu, a sugerat cu amabilitate prietena.

— O, sper că da, replică mama, recâştigându-şi dispoziţia spulberată pentru o clipă. O, da, vor deveni cum trebuie cu timpul. Şi apoi, uită-te la coada lui. Zău, ai văzut vreodată un pisoi cu o coadă mai frumoasă?

— Da, e o coadă bună, consimţi cealaltă; dar de ce i-o porţi sus, deasupra capului?

— Nu i-o port eu, a răspuns pisica noastră. Ea stă în felul acesta. Nu pot înţelege de ce. Presupun că se va îndrepta pe măsură ce va creşte.

— Va fi jenant, dacă nu va fi aşa, spuse prietena.

— O, dar sunt sigură că se va îndrepta, replică pisica noastră. Trebuie să o mai ling puţin. Este o coadă care are nevoie de mult lins, poţi uşor vedea asta.

Şi timp de câteva ore în după-amiaza aceea, după ce cealaltă pisică plecase, ea a stat aranjându-i-o, şi, la sfârşit, când şi-a ridicat laba de pe ea, coada a zburat din nou în sus deasupra capului veveriţei, ca un arc de oţel. Pisica a rămas şi s-a uitat lung la ea cu sentimente pe care le vor putea înţelege numai acele din cititoarele mele care au fost mame.

— Ce-am făcut, părea ea să spună, ce am făcut, să am parte de un asemenea necaz?

Jephson s-a trezit când am terminat această anecdotă şi s-a ridicat în capul oaselor.

— Se pare că tu şi prietenii tăi aţi fost posesorii unor pisici cu totul remarcabile, observă el.

— Da, am răspuns, familia noastră a fost neobişnuit de norocoasă la pisici.

— Cu totul neobişnuit, fu de acord Jephson; eu nu am întâlnit niciodată decât un singur om de la care am auzit poveşti despre pisici mai nemaipomenite decât cele auzite de la tine.

— O, am spus, probabil nu fără o urmă de gelozie în voce; şi cine era omul?

— Era un marinar, replică Jephson. L-am întâlnit în tramvaiul de Hampstead şi am discutat despre inteligenţa animalelor.

— Da, domnule, a spus el, maimuţele este deştepte. Am întâlnit maimuţe care puteau da sfaturi la vreo doi nepricepuţi sub comanda cărora am navigat; şi elefanţii este destul de isteţi, dacă poţi crede tot ce se spune despre ei. Am auzit nişte poveşti extra despre elefanţi. Şi, desigur, şi câinii are capete bine înfipte, nu spun că nu le are. Dar ce spun e că pentru o judecată simplă, echilibrată e nevoie de pisici. Vedeţi, domnule, un câine crede mult în om niciodată nu este ceva mai deştept după părerea unui câine decât omul şi el are mare grijă ca toţi să o ştie. Şi aşa spunem că tocmai câinele e cel mai intelectual animal. Ei, da, o pisică, ea are propria-i părere despre oameni. Ea nu spune multe, dar destule ca să te facă să nu vrei să auzi restul. Şi atunci spunem că pisica nu e inteligentă. Aici lăsăm prejudecata să ne îndrume greşit judecata. În privinţa bunului simţ, e evident că nu există nici o pisică în viaţă care să nu poată să se pună la adăpost faţă de un câine şi să dispară la timp din faţa lui. Ei bine, aţi observat vreodată un câine legat în lanţ, care încearcă să omoare o pisică ce stă liniştită spălându-se pe faţă doar la trei sferturi de inch22 de locul unde poate el ajunge la capătul lanţului său? Desigur că aţi văzut. Ei bine, cine are minte din cei doi? Pisica ştie că nu este în firea lanţurilor de oţel să se întindă. Câinele, despre care aţi crede că ar trebui să ştie cu mult mai mult despre ele decât ştie ea, e sigur că se vor întinde doar dacă va lătra destul de tare.

Apoi, nu te-a apucat vreodată furia datorită pisicilor care ţipă noaptea şi nu ai sărit din pat ca să deschizi fereastra şi să urli la ele? S-au mişcat ele un singur centimetru din această cauză, deşi ai strigat destul de tare pentru a-i trezi şi pe cei morţi şi ai dat din mâini ca o paiaţă? Nu, n-au făcut-o. S-au întors să se uite la tine, asta e tot.

— Strigă bătrâne, spun ele, ne place să te auzim: cu cât strigi mai tare, cu atât mai vesel e.

Atunci, ce ai de făcut? Ei bine, pui mâna pe o perie de cap sau pe o gheată sau pe un sfeşnic, ca să te prefaci că ai arunca în ele. Ele ţi-au sesizat atitudinea, au văzut ce ai în mână, dar nu s-au mişcat nici un pic. Ştiu că nu-ţi vei arunca lucrurile de valoare pe fereastră ca să rişti să le pierzi sau să le strici. Ele au minte şi cred că ai şi tu. Dacă nu crezi că aceasta este explicaţia, încearcă să le ameninţi cu o bucată de cărbune sau cu o jumătate de cărămidă, data viitoare, cu ceva ce ele ştiu că vei arunca. Înainte de a fi gata să ridici mâna, nu va mai fi nici o pisică după care să arunci.

Ei, după judecata şi cunoştinţele oamenilor, câinii sunt adevăraţi bebeluşi.

— Aţi încercat vreodată să spuneţi o poveste în faţa unei pisici, domnule?

Am replicat că pisicile fuseseră adesea prezente în timpul recitalurilor mele de anecdote, dar că, până acum nu am acordat o atenţie specială comportării lor.

— Ei bine, nu pierdeţi ocazia de-a o face într-o zi, domnule, a răspuns bătrânul: merită încercat. Dacă spui o poveste în faţa unei pisici şi ea nu devine agitată în timpul vreunei părţi a ei, poţi şti că ai pus mâna pe una, care o poţi spune cu siguranţă şi domnului preşedinte al Curţii Supreme a Angliei.

Am un camarad, continuă el, pe nume William Cooley. Îl strigam Billy cel Sincer. Este unul din cei mai buni marinari din câţi au pus vreodată piciorul pe o navă, dar când deapănă poveşti nu e tipul de om pe care te-aş sfătui să te bazezi. Ei bine, Bill are un câine şi l-am văzut spunând în faţa câinelui poveşti care ar face o pisică să nu-şi găsească locul, dar acel câine le asculta şi le credea. Într-o seară, acasă la nevasta lui, Bill ne-a spus o poveste pe lângă care resturile de mâncare sărată care au făcut două voiaje pe mare ar părea pui fragezi. L-am urmărit pe câine să văd cum o va primi. A ascultat-o de la început până la sfârşit cu urechile ciulite, fără măcar să clipească. Din când în când se uita în jur cu o expresie de uimire sau încântare care părea că spune:

— Minunat, nu-i aşa? Doamne, gândeşte-te doar la asta! Ţi-ai închipuit aşa ceva? Ei bine, asta întrece orice imaginaţie! Era un câine tont; puteai să-i fi spus orice.

Mă irita faptul că Bill avea în preajma sa un astfel de animal care să-l încurajeze şi când a terminat i-am spus:

— Aş vrea să spui această poveste şi la mine acasă într-o seară

— De ce? A întrebat Bill.

— O, e doar o toană de-a mea, am spus eu. Nu i-am spus că doream să o audă şi bătrâna mea pisică.

— O, bine, spune Bill, aminteşte-mi de asta. Lui Bill îi plăcea grozav să povestească, zău aşa.

A doua seară se instalează comod la mine acasă şi eu la fel. Nefiind nimic potrivnic, el începu să povestească. Ne strânseserăm cam o jumătate de duzină de oameni în jurul lui, iar pisica stătea în faţa focului făcându-şi toaleta. Înainte ca Bill să intre bine în subiect, ea s-a oprit din spălat şi s-a uitat în sus spre mine, ca şi cum ar fi nedumerită şi ar spune:

— Ce avem aici, un misionar?

I-am făcut semn să păstreze tăcerea, iar Bill şi-a continuat povestea. Când a ajuns la partea despre rechini, ea s-a întors în mod deliberat spre el şi l-a privit. Vă spun: era o expresie de dezgust pe faţa acestei pisici care ar fi putut face să se simtă ruşinat un vânzător ambulant. Era aşa de umană, vă dau cuvântul meu, domnule, încât am uitat pentru o clipă că bietul animal nu putea vorbi. Puteam vedea cuvintele care îi stăteau pe buze:

— De ce nu ne spui că ai înghiţit ancora?

Eu stăteam ca pe ace, temându-mă în fiecare clipă că le va spune cu voce tare. A fost o uşurare pentru mine când şi-a întors spatele spre Bill.

Timp de câteva minute a stat foarte liniştită şi părea că se luptă cu sine însăşi. Nu am văzut niciodată o pisică mai hotărâtă să-şi controleze sentimentele, sau care să pară că suferă mai mult în tăcere. Mă durea inima văzând-o.

În cele din urmă, Bill a ajuns la punctul unde el şi căpitanul ţineau amândoi deschisă gura rechinului, în timp ce musul şi-a vârât capul cu totul în gura lui, scoţând, nedigerat, ceasul şi lanţul de aur pe care şeful echipajului le purta când a căzut peste bord. Auzind aceasta, bătrâna pisică a scos un ţipăt şi s-a rostogolit pe o parte, cu picioarele în aer.

Am crezut la început că biata fiinţă era moartă, dar şi-a revenit după puţin. Părea epuizată, ca şi cum şi-ar fi adunat toate puterile să poată auzi totul până la capăt.

Dar, puţin mai târziu, Bill a spus prea mult ca ea să mai poată suporta şi de data asta s-a dat bătută. S-a ridicat şi s-a uitat la noi.

— Scuzaţi-mă, domnilor, spuse ea – sau cel puţin asta ar spune dacă privirile pot exprima ceva – poate că sunteţi obişnuiţi cu prostii de felul acesta şi ele nu vă calcă pe nervi. În ceea ce mă priveşte, e altceva. Cred că am auzit atât cât poate suporta constituţia mea din conversaţia nebunului ăstuia şi, dacă nu aveţi nimic împotrivă, voi ieşi înainte de a mi se face rău.

Spunând aceasta, se îndreptă spre uşă; eu i-am deschis-o şi a ieşit.

Nu poţi prosti o pisică cu vorba aşa cum poţi prosti un câine.