CAPITOLUL VII

Se îndreaptă omul vreodată? Balzac spune că nu. Experienţa mă face să fiu de acord cu Balzac – un fapt pe care admiratorii acestui autor au libertatea să-l folosească aşa cum le place.

Pe când eram tânăr şi obişnuiam să-mi împrumut opiniile asupra vieţii de la oameni care erau mai în vârstă decât mine şi care ştiau mai bine, după cum spuneau ei, credeam că omul se îndreaptă. Mi se ofereau frecvent exemple de „caractere corijate”; într-adevăr, satul nostru, situat la câteva mile de un orăşel care era port la mare, părea a fi deosebit de bogat în astfel de exemple. Erau, după toate opiniile, inclusiv ale lor proprii, persoane care mai înainte se comportaseră cu o destrăbălare cu totul inutilă şi care, la data la care i-am cunoscut păreau să meargă într-o măsură supărător de mare în direcţia opusă. Făceau parte, în mod invariabil, din una din cele două clase: deprimaţii sau agresivii antipatici Ei spuneau, şi eu îi credeam, că erau fericiţi, dar nu puteam să nu mă gândesc cât de trişti trebuie să fi fost înainte de a fi fericiri.

Unul din ei, un bătrânel cu ochi blânzi şi voce ascuţită, fusese un barbar fără pereche în tinereţe. Care fusese ticăloşia sa anume nu am putut descoperi vreodată. Oamenii răspundeau la întrebările mele spunând că fusese „rău în general” şi îmi sporeau dorinţa de a cunoaşte detalii, adăugind că băieţii mici nu ar trebui să vrea să ştie astfel de lucruri. Din tonul lor şi din modul de comportare am presupus că trebuie să fi fost cel puţin pirat şi îl priveam cu o teamă amestecată cu o admiraţie secretă.

Orice ar fi fost, fusese salvat de soţia sa, o doamnă osoasă cu o înfăţişare cu totul neatrăgătoare, dar cu păreri ireproşabile.

Într-o zi ne-a făcut o vizită mânat de-o treabă sau alta şi, fiind lăsat singur cu el pentru câteva minute, am profitat de ocazie pentru a-l întreba personal asupra acestui subiect.

— Aţi fost foarte rău cândva, nu-i aşa? Am spus, căutând prin accentuarea lui „cândva” să diminuez ceea ce simţeam a fi natura dezagreabilă a întrebării.

Spre marea mea surpriză, o licărire de bucurie amestecată cu ruşine i-a luminat faţa ofilită şi un sunet, pe care am încercat să-l clasific drept oftat, dar care a sunat mai mult ca un chicot, i-a scăpat de pe buze.

— Da, replică el; am fost un adevărat cal breaz la vârsta mea.

Expresia „cal breaz” în acest context m-a uimit. Până atunci crezusem că un „cal breaz” e o persoană deosebit de conştiincioasă, în special se străduie pentru binele altora. Faptul că expresia putea fi folosită şi pentru a desemna un individ păcătos a fost o revelaţie pentru mine.

— Dar acum sunteţi un om bun, nu-i aşa? Am continuat, renunţând la alte reflecţii asupra etimologiei expresiei „cal breaz”, lăsându-le pentru o ocazie mai potrivită.

— Da, da, răspunse el, expresia feţei sale redobândindu-şi aspectul obişnuit de melancolie resemnată. Sunt un tăciune scos din foc, asta sunt. O încurcasem cu diaconul Sawyers.

— Şi soţia dumneavoastră a fost cea care v-a făcut bun, nu-i aşa? Am insistat eu, hotărât să obţin o confirmare de prima mână în toate privinţele, acum că începusem această investigaţie.

La menţionarea soţiei sale, trăsăturile feţei s-au transformat brusc. Privind grăbit în jur, ca să se asigure, probabil, că nimeni cu excepţia mea nu-l putea auzi, s-a aplecat spre mine şi mi-a şuierat printre dinţi, la ureche, aceste cuvinte – nu le-am uitat niciodată, căci exista o atât de evidentă sinceritate în ele:

— Mi-ar place s-o jupoi; ce-aş da s-o jupoi de vie!

Aceasta m-a izbit, chiar în lumina judecăţii mele limitate de atunci, ca o dorinţă neîmplinită; şi astfel, de timpuriu, credinţa mea în posibila transformare a omului a primit prima din acele multe lovituri care au zdruncinat-o.

Natura, fie că e umană sau nu, nu a fost făcută pentru a fi schimbată. Te poţi dezvolta, te poţi controla, dar nu o poţi schimba.

Poţi lua un mic tigru şi să-l înveţi să stea pe covoraşul din faţa căminului şi să lingă lapte; atât timp cât îi vei asigura covoraşul pe care să se întindă şi suficient lapte să bea va toarce şi se va comporta ca un animal domestic afectuos. Dar rămâne un tigru cu toate instinctele unui tigru, iar progeniturile lui vor fi tigri până în vecii vecilor.

În acelaşi fel, poţi lua o maimuţă şi să o creşti timp de câteva mii de generaţii, până ce îşi va pierde coada şi va deveni întru totul o maimuţă superioară. Poţi continua să o creşti încă câteva mii de generaţii, până ce-şi va aduna din vaporii de rămăşiţe ale eternităţii un intelect şi un suflet, cu ajutorul cărora va putea să-şi ţină mai mult sau mai puţin sub control, natura originală de maimuţă.

Dar maimuţa a rămas încă acolo şi va fi întotdeauna acolo şi de fiecare dată când Poliţistul numit Civilizaţie îi întoarce spatele pentru o clipă, cum s-a întâmplat în timpul „terorii spaniole”23 sau a „masacrelor din septembrie”24 sau a legii linşajului25 se târăşte afară ca să muşte şi să sfâşie carnea tremurândă, sau îşi vâră braţele păroase în sânge până la cot, dacă nu dansează în jurul unui negru care arde.

Ştiam odată un om – sau, mai degrabă am ştiut ceva despre un om – care era un beţiv înveterat. A devenit şi a continuat să fie un beţiv nu datorită slăbiciunii, ci datorită vrerii sale. Când prietenii săi l-au mustrat, le-a spus să-şi vadă de treburile lor şi pe el să-l lase să-şi vadă de ale lui. Dacă ar găsi vreun motiv pentru care să nu mai bea, ar renunţa la băutură. Între timp îi plăcea să se îmbete şi înţelegea să se îmbete cât mai des cu putinţă.

O făcea în mod deliberat şi o ducea până la capăt. Se spune că aproape zece ani nu s-a culcat, niciodată treaz. Asta ar putea fi o exagerare – ar fi un caz unic dacă nu ar fi aşa – dar această poveste se poate considera oa fiind suficient de veridică pentru orice scopuri practice.

Apoi, a venit o zi când într-adevăr a întrevăzut un motiv pentru a nu se îmbăta. Nu a semnat nici o declaraţie, nu a făcut nici un jurământ. A spus:

— Nu mă voi mai atinge de nici un strop de băutură şi timp de 21 de ani s-a ţinut de cuvânt.

La sfârşitul acelei perioade a survenit o combinaţie de împrejurări care i-au făcut viaţa extrem de dificilă, aşa încât s-a hotărât să scape de ea cu totul. Când dorea ceva ce era posibil de atins, era un om obişnuit să întindă mâna şi să ia acel lucru. A trecut în revistă cazul său într-un mod lucid şi s-a hotărât să se sinucidă.

Dacă acest lucru trebuia făcut, cel mai bine ar fi fost, din motive pe care dacă le-am expune ar face această povestire prea lungă, să se întâmple chiar în noaptea aceea şi, dacă era posibil, chiar înainte de ora 11, care era cea mai timpurie oră la care o anumită persoană putea sosi dintr-un anumit loc.

Se făcuse patru după amiază. S-a îngrijit de o anumită afacere necesară şi a scris nişte scrisori care trebuiau scrise. Aceasta l-a ţinut ocupat până la ora şapte. Apoi a chemat un taxi şi a mers la un mic hotel din suburbii, a luat o cameră izolată şi a comandat cele necesare pentru a face un punş special, ultima băutură pe care o băuse cu 26 de ani în urmă.

Timp de trei ore a stat acolo bând zdravăn, cu ceasul în faţa lui. La zece şi jumătate a sunat, şi-a plătit nota, s-a întors acasă şi şi-a tăiat beregata.

Vreme de un sfert de secol, oamenii numiseră acest om un „caracter reformat”. Caracterul său nu se schimbase însă nici un pic. Setea de băutură nu murise niciodată. Timp de 26 de ani, fiind un om mare, şi-o înăbuşise. Când toate lucrurile îi deveniseră indiferente şi-a slăbit strânsoarea şi instinctul rău înflori în el la fel de puternic în ziua în care a murit, ca în ziua în care îl ştrangulase.

Asta e tot ce poate face un om, să găsească puterea necesară să zdrobească răul care este în el şi să-l înăbuşe zi de zi. Nu ascult niciodată discuţii insipide despre „caractere schimbate” şi „naturi reformate” fără să mă gândesc la o predică pe care Em ascultat-o la o întrunire a mişcării renascentiste wesleyene26 în Block Country27.

— O! Prieteni, noi toţi îl avem pe diavol în noi. Eu îl am şi voi îl aveţi, strigă predicatorul.

Era un bărbat bătrân, cu părul şi barba albe, cu ochi sălbatici de luptător. Majoritatea predicatorilor care au venit ca să aducă „renaşterea”, cum se spunea prin acel district, aveau astfel de ochi. Unii din ei aveau nevoie ei înşişi să „renască”, în cu totul alt sens, înainte de a pleca. Vorbesc acum despre lucruri care au avut loc cu mai mult de treizeci de ani în urmă.

— A, aşa e, îl avem – aşa e, îl avem! A venit răspunsul.

— Şi nu puteţi scăpa de el, a continuat vorbitorul.

— Noi nu, exclamă o voce înflăcărată din fundul sălii, dar Dumnezeu ne va ajuta.

Bătrânul se întoarse spre el aproape cu violenţă:

— Dar Dumnezeu nu o va face, strigă el: nu te bizui pe asta, flăcăule. Îl ai şi trebuie să-l ţii. Nu te poţi descotorosi de el. Dumnezeu nu o vrea!

Aici izbucniră murmura de dezaprobare mânioasă, dar bătrânul continuă fără să-i ia în seamă.

— Nu-i bine pentru voi să scăpaţi de el. Trebuie să-l îmbrăţişaţi strâns. Nu-l lăsaţi să plece. Ţineţi-l bine şi… bateţi-l măr. Vă spun că este un bun exerciţiu creştinesc.

Discutasem acest subiect cu referire la eroul nostru. Brown sugerase ca o idee proaspătă, şi deci una care se oferea singură pentru o abordare destul de originală, ca eroul nostru să fie un tip cu totul neisprăvit.

Jephson a sprijinit propunerea întrucât ne-ar da cu atât mai mult posibilitatea de a duce la bun sfârşit opera artistică. Era de părere că ar trebui să fim mai fermi în conturarea unui ticălos decât în încercarea de a face portretul unui om bun.

MacShaugnassy terţă (dacă pot inventa ceea ce adesea mi-a părut a fi un cuvânt foarte necesar) susţinea propunerea cu ardoare. Era plictisit, spunea el, de tânărul din romane cu inima ca de cristal şi cu gânduri nobile. Pe lângă aceasta, era o lectură nepotrivită pentru o tânără. Îi dădea idei false şi o făcea să fie nemulţumită de felul în care e alcătuită omenirea.

Ca atare, şi-a dat drumul şi ne-a schiţat conturul ideii sale despre un erou, despre care pot doar spune că nu mi-ar place să-l întâlnesc într-o noapte întunecoasă.

Brown, singurul nostru tovarăş serios, ne-a rugat, nu pentru prima dată şi poate nu cu totul inutil, să fim rezonabili şi ne-a amintit că aceste întâlniri aveau scopul de a discuta lucruri serioase, nu de a spune prostii.

Ideea lui Brown era că omul trebuie să fie un ticălos fără seamăn, până la mijlocul cărţii, când un eveniment care va avea loc îl va transform complet, în mod firesc, această propunere a împins discuţia la întrebarea pe care am formulat-o la începutul acestui capitol: se schimbă omul vreodată? Am pledat pentru răspunsul negativ şi am expus motivele lipsei mele de încredere într-o manieră asemănătoare felului în care le-am prezentat aici. MacShaughnassy, pe de alia parte, a susţinut că se transformă şi a dat drept exemplu cazul său: un om care, în tinereţe, după cum afirma el, fusese o persoană zăpăcită, lipsită de simţ practic şi cu totul inconştient.

Am susţinut că acesta era doar un exemplu de puterea de voinţă enormă care-i dă posibilitatea unui om să depăşească şi să se ridice deasupra defectelor de caracter cu care natura l-a handicapat.

— Părerea mea despre tine, am spus, e că eşti din fire un măgar bine intenţionat, dar cu totul iresponsabil şi lipsit de orice speranţă de îndreptare. Dar, am continuat repede, văzându-i mâna întinzându-se spre un Shakespeare complet într-un singur volum, aşezat pe pian, capacităţile tale mintale au o putere atât de extraordinară încât poţi ascunde acest fapt şi te prefaci că eşti un om plin de sensibilitate şi înţelepciune.

Brown a fost de acord cu mine că, în cazul lui MacShaughnassy erau foarte evidente urmele caracterului menţionat anterior, dar a susţinut că era o exemplificare nefericită şi că nu ar trebui să cântărească în discuţie.

— Vorbind serios, a spus el, nu crezi că există unele experienţe care sunt suficient de mari pentru a reforma natura unui om?

— Să o distrugă, da, am replicat eu, dar să o reformeze, nu. Trecerea printr-o mare încercare poate zgudui un om sau îl poate întări, tot aşa cum trecerea printr-un furnal poate topi sau purifica metalul, dar nici un furnal aprins vreodată pe acest pământ nu poate schimba o bară de aur într-o bară de plumb, sau o bară de plumb în una de aur.

L-am întrebat pe Jephson ce credea. El nu considera comparaţia cu bara de aur ca fiind bună. Caracterul omului, susţinea el, nu e un element imutabil. El l-a asemănat cu un drog fie otravă, fie elixir – alcătuit de fiecare om pentru el însuşi din farmacopeea tuturor lucrurilor cunoscute de viaţă şi timp şi nu vedea nici o imposibilitate, deşi exista o oarecare improbabilitate, ca acest conţinut al paharului să fie aruncat de o parte şi o doză proaspătă să fie preparată eu trudă şi durere.

— Ei bine, am spus, să examinăm cazul din punct de vedere practic. Aţi cunoscut vreodată un om al cărui caracter să se schimbe?

— Da, răspunse el, chiar am cunoscut un om al cărui caracter mi-a părut a fi complet schimbat datorită unei experienţe pe care a avut-o. Se poate, aşa cum spui tu, doar să fi fost zdruncinat sau ca lecţia să-l fi învăţat să-şi ţină totdeauna firea sub control. În orice caz, rezultatul a fost izbitor.

L-am rugat să ne facă istoria cazului şi el o făcu.

— Era prietenul unor veri de-ai mei, începu Jephson, oameni pe care obişnuiam să-i văd adesea când eram student. Când l-am întâlnit pentru prima dată era un tânăr de douăzeci şi şase de ani, puternic din punct de vedere mintal şi fizic şi cu o fire aspră şi îndărătnică, pe care cei care-l simpatizau o numeau dominatoare, iar cei care îl dezaprobau – un grup cu mult mai numeros – îi spuneau tiranică. Când l-am văzut trei ani mai târziu, era un bătrân în vârstă de douăzeci şi nouă de ani, blând, docil, dincolo de limita slăbiciunii, neîncrezător în sine şi atent faţă de alţii într-o măsură care era adesea riscantă. Mai înainte, mânia sa era uşor şi frecvent stârnită. De la schimbarea despre care vorbesc, nu am mai văzut o umbră de mânie care să-i întunece faţa, decât poate odată. Într-o zi, în timpul unei plimbări, am dat peste un derbedeu care îngrozea o fetiţă, prefăcându-se că aţâţă un câine să se năpustească asupra ei. L-a apucat pe băiat cu o strânsoare care aproape i-a tăiat respiraţia şi i-a dat o pedeapsă care mi-a părut cu totul disproporţionată faţă de crima sa, oricât de brutală ar fi fost.

L-am dojenit când s-a întors la mine.

— Da, mi-a răspuns scuzându-se; probabil că. Sunt un judecător prea aspru al unor nebunii. Şi, ştiind ce văd ochii săi chinuiţi, nu am mai spus nimic.

Era cel mai mic asociat al unei firme mari de comisionari ai ceaiului din City. Nu avea mare lucru de făcut în biroul său din Londra şi, prin urmare, când o plantaţie de ceai din India de sud a căzut în mâinile firmei, ca rezultat al unor tranzacţii de ipotecare, i s-a sugerat să plece şi să-i preia conducerea. Planul i se potrivea admirabil. Era omul potrivit în toate privinţele să ducă o viaţă aspră, să facă faţă unui număr de loc de dispreţuit de dificultăţi şi pericole, să conducă o mică armată de muncitori băştinaşi mai supuşi fricii decât afecţiunii. O astfel de viaţă, necesitând raţiune şi acţiune, ar putea oferi naturii sale puternice mai mult interes şi mai multă plăcere decât ar fi putut el spera vreodată să obţină în mediul mărginit al civilizaţiei.

Numai un singur lucru ar fi putut pleda în mod întemeiat împotriva acestui aranjament şi acela era soţia sa. Era o fată fragilă şi delicată, cu care se căsătorise supunându-se acelui instinct al atracţiei către ceva ce este opus, pe care Natura, în scopul menţinerii echilibrului, l-a implantat în piepturile noastre – o fiinţă timidă, cu ochii blânzi, una din acele femei pentru care moartea este mai puţin groaznică decât pericolul, iar soarta mai uşor de înfruntat decât frica. Astfel de femei sunt cunoscute ca luând-o la fugă ţipând speriate de un şoarece în timp ce întâmpină martiriul cu eroism. Ele nu-şi pot controla nervii mai mult decât poate un plop tremurător să oprească tremurul frunzelor sale.

Dacă ar fi stat să ia în considerare sentimentele ei în această privinţă, i-ar fi trecut repede prin minte faptul că ea era cu totul nepotrivită pentru asta şi ar fi fost nefericită datorită vieţii la care o condamna acceptarea postului de către el. Dar să vadă o chestiune din oricare alt punct de vedere decât al său propriu nu-i stătea în fire. Nu poate fi nici o îndoială că o iubea cu pasiune, în felul său, ca un lucru care îi aparţinea, dar era dragostea pe care astfel de oameni o au pentru câinele pe care-l ţin în laţ, pentru calul căruia îi rup spinarea dându-i pinteni. Nu i-a trecut niciodată prin minte să o consulte asupra acestui subiect. Într-o zi, a informat-o asupra hotărârii sale şi a datei când urmau să plece pe mare şi, înmânându-i un cec frumos, i-a spus să-şi cumpere toate lucrurile care-i erau necesare şi să-l încunoştiinţeze dacă are nevoie de mai mult; iar ea, iubindu-l cu o devoţiune de câine, care nu era bună pentru el, şi-a deschis ochii ei mari puţin mai mult, dar nu a spus nimic. S-a gândit totuşi mult la consecinţele schimbării survenite asupra ei şi, când nu era nimeni prin preajmă, plângea încetişor; apoi, auzind paşii lui, îşi ştergea în grabă urmele lacrimilor şi mergea să-l întâmpine cu un zâmbet.

Ei bine, timiditatea şi nervozitatea ei, care acasă fuseseră doar un motiv de tachinare, au devenit, în noile împrejurări ale vieţii lor, un motiv de supărare serioasă pentru soţ. O femeie care părea incapabilă să-şi reprime un strigăt ori de câte ori se întorcea şi vedea în întuneric o pereche de ochi pătrunzători privind-o dintr-o faţă oacheşă sau care putea să cada de pe cal de frică la auzul răgetului unei fiare la o distanţă de o milă şi care se albea la faţă şi îngheţa de groază la simpla vedere a unui şarpe, nu era o persoană potrivită cu care să trăieşti în vecinătatea junglei indiene.

El însuşi era neînfricat şi nu o putea înţelege. Pentru el era pur şi simplu afectare. Avea o idee confuză, obişnuită la bărbaţii care au firea lui, că femeile pretind că sunt fricoase deoarece cred că le stă bine şi li se potriveşte. Credea că dacă cineva le-ar putea convinge de nebunia acestei idei, ele ar putea fi determinate să renunţe la ea tot aşa cum au renunţat la paşii mărunţi şi vocea afectată. Un om care se mândrea, aşa cum o făcea el, cu cunoştinţele sale despre cai, ar putea, s-ar crede, să fi sesizat natura mai profundă a fricii, care este o simplă problemă de temperament. Dar omul era doar un nerod.

Lucrul care-l supăra cel mai mult era groaza ei faţă de şerpi. El era nebinecuvântat sau neblestemat – oricum aţi vrea să numiţi asta – de imaginaţie, de orice fel ar fi ea. Nu exista nici un fel de contradicţie între el şi seminţia şerpilor. Pentru el, o creatură care se târăşte pe burtă nu era cu nimic mai teribilă decât o fiinţă care mergea pe picioarele ei; ba chiar dimpotrivă, căci ştia că, de regulă, există mai puţin pericol din partea lor. O reptilă este oricând dornică să scape de om. Dacă nu este atacată sau înfricoşată, ea nu va ataca. Majoritatea oamenilor se mulţumesc să-şi dobândească cunoştinţele despre atest fel de fapte din cărţile de istorie naturală. El le-a pus la încercare singur. Servitorul său, un bătrân sergent de dragoni, mi-a spus că l-a văzut oprindu-se cu faţa la o distanţă de şase inci de capul unei cobre cu glugă, urmărind-o nemişcat prin ochelari, până când s-a îndepărtat târându-se, ştiind tot timpul că o singură atingere a colţilor ei ar însemna moartea de care nu ar mai putea scăpa. Faptul că o fiinţă raţională ar putea fi cuprinsă de teamă, de o teamă îmbolnăvitoare de moarte „din cauza unor lucruri atât de jalnic de inofensive, i se părea monstruos şi astfel s-a hotărât să încerce să o vindece de frică şi pe ea.

A reuşit în cele din urmă să facă acest lucru într-o măsură mai eficace decât anticipase, dar asta i-a lăsat în ochi o groază care nu l-a mai părăsit până în ziua de azi şi care nu va ieşi vreodată.

Într-o seară, mergând călare spre casă printr-o parte a junglei nu departe de bungalowul său, a auzit aproape de urechea sa un sâsâit slab, pe un ton jos şi, uitându-se în sus, a văzut un piton balansându-se de ramura unui copac şi apoi şerpuind rapid prin iarba înaltă. Cum fusese la vânătoare de antilope, puşca încărcată îi atârna lângă scăriţa şeii, sărind de pe calul înspăimântat, a avut exact timpul să tragă în această creatură înainte de a dispare. În aceste împrejurări nu se prea aştepta ca să îl lovească. Din întâmplare, glonţul l-a lovit exact la joncţiunea capului cu vertebrele şi l-a ucis instantaneu. Era un specimen superb şi, cu excepţia micii răni făcute de glonte, era cu totul nevătămat. L-a ridicat şi l-a atârnat de-a curmezişul şeii, pentru a-l duce acasă şi a-l conserva.

În timp ce galopa, privind în jos din când în când la uriaşul hidos ce se legăna şi se răsucea în faţa lui ca şi cum ar mai fi fost încă viu, prin minte îi trecu o idee strălucită. Va folosi această reptilă moartă pentru a o vindeca pe soţia sa de teama faţă de cele vii. Va aranja lucrurile astfel încât ea să o vadă şi să creadă că este vie, să-i fie groază de ea; apoi îi va arăta că fusese înspăimântată de o simplă mortăciune: îi va fi ruşine şi se va vindeca de nebunia ei. Era tipul de idee care-i vine unui smintit.

Când a ajuns acasă, a dus şarpele mort în camera sa de fumat; apoi, încuind uşa, idiotul şi-a pus în aplicare reţeta. A aranjat monstrul într-o poziţie foarte naturală şi veridică. Părea că se târăşte pe duşumea intrând prin fereastra deschisă şi oricine intra în cameră brusc, cu greu ar fi putut evita să nu calce pe el. Totul era făcut cu multă pricepere.

Terminând totul, a luat o carte de pe raft, a deschis-o şi a pus-o cu faţa în jos pe canapea. Când a terminat pregătirile, plin de satisfacţie a descuiat uşa şi a ieşit, foarte încântat de el însuşi.

După cină a aprins o ţigară de foi şi a fumat o vreme în linişte, şezând pe scaun.

— Te simţi obosită? A întrebat-o într-un târziu, cu un zâmbet.

Ea a râs şi, spunându-i că-i un leneş, l-a întrebat ce dorea.

— Doar romanul pe care-l citeam. L-am lăsat în vizuina mea. Te superi dacă te rog să-l aduci? Îl vei găsi deschis pe canapea.

Ea sări şi alergă uşor spre uşă.

În timp ce se opri o clipă pentru a se uita din nou la el şi pentru a-l întreba titlul cărţii, el se gândi cât era ea de drăguţă şi dulce; şi pentru prima dată o slabă licărire a naturii adevărate a lucrului pe care-l făcea îi trecu prin minte.

— Lasă, spuse el, ridicându-se pe jumătate, îl voi…; apoi însă, îndrăgostit de strălucirea planului său, s-a stăpânit şi ea dispăru.

I-a auzit paşii trecând de-a lungul coridorului acoperit cu covoare şi a zâmbit în sine. Credea că povestea urma să fie destul de amuzantă. E greu să-ţi fie milă de el, chiar acum, dacă te gândeşti la acest lucru.

Uşa de la camera de fumat s-a deschis şi s-a închis şi el stătea încă uitându-se visător la cenuşa ţigării sale de foi, zâmbind.

Poate a trecut o clipă, poate au trecut două, dar au părut mult mai lungi. Bărbatul suflă norul cenuşiu din faţa ochilor săi şi aşteptă. Apoi auzi ce se aşteptase să audă – un ţipăt pătrunzător. Apoi altul, care, aşteptându-se să fie însoţit de trântitul uşii îndepărtate şi a paşilor care alergau înapoi de-a lungul coridorului, l-a înmărmurit, smulgându-i zâmbetul de pe buze.

Apoi altul şi altul şi altul, ţipăt după ţipăt.

Servitorul băştinaş, lunecând fără zgomot prin cameră, a pus jos lucrul oare îl avea în mână şi s-a îndreptat instinctiv spre uşă. Soţul s-a mişcat şi l-a oprit.

— Stai unde eşti, a spus el cu voce răguşită. Nu e nimic. Stăpâna ta este speriată, asta-i tot. Ea trebuie să înveţe şi să se vindece de prostia asta. Apoi a ascultat din nou, iar ţipetele s-au transformat în ceea ce suna în mod curios ca un râs înăbuşit, după care a urmat o tăcere bruscă.

Şi din acea tăcere fără sfârşit, frica puse stăpânire pe bărbat pentru prima dată în viaţa lui, iar el şi servitorul negru s-au uitat unul la altul cu ochi în care lucea o asemănare stranie; mânaţi de un instinct comun s-au îndepărtat împreună spre locul de unde venea tăcerea.

Când bărbatul a deschis uşa, el văzu trei lucruri: unul era pitonul mort, zăcând acolo unde îl lăsase; al doilea era un piton viu, probabil tovarăşul său, încolăcindu-se încet în jurul său; al treilea era o grămadă zdrobită şi însângerată de carne, în mijlocul duşumelei.

El însuşi nu şi-a mai amintit nimic până ce, săptămâni după aceea şi-a deschis ochii într-un loc întunecat şi nefamiliar, dar servitorul băştinaş, înainte de a fugi strigând din casă, şi-a văzut stăpânul aruncându-se asupra şarpelui viu şi apucându-l cu mâinile, iar când, mai târziu, alţi oameni au năvălit în cameră şi l-au prins tremurând din tot corpul în braţele lor, au găsit al doilea piton cu capul sfărâmat.

Aceasta este întâmplarea care a schimbat caracterul omului meu – dacă s-a schimbat – a conchis Jephson. Mi-a spus-o într-o noapte în timp ce stăteam pe puntea vasului, întorcându-ne din Bombay. El nu s-a cruţat. Mi-a spus povestea în acelaşi fel în care v-am spus-o eu, dar cu un ton egal, monoton, fără nici o emoţie de vreun fel. L-am întrebat, când a terminat, cum poate suporta să o evoce.

— Să o evoc? Replică el, cu un slab ton de surpriză; dar ea este întotdeauna cu mine!