CAPITOLUL XI

Brown ne-a spus într-o seară:

— Există un singur Viciu şi acela este egoismul.

Jephson stătea în faţa focului aprinzându-şi pipa. Pufăi din tutun, făcându-l să strălucească, aruncă chibritul în jăratic şi apoi spuse:

— Şi sămânţa tuturor virtuţilor, de asemenea.

— Stai jos şi continuă-ţi lucrul, spuse MacShaughnassy de pe sofa unde stătea întins cât era de lung, cu călcâiele pe scaun; discutăm romanul. Paradoxurile nu se admit în timpul orelor de lucru.

Jephson, totuşi, era înclinat spre dispută.

— Egoismul, continuă el, este pur şi simplu un alt nume dat Voinţei. Fiecare faptă, bună sau rea, pe care o facem, este determinată de egoism. Suntem miloşi doar pentru a ne asigura un loc bun în lumea cealaltă, pentru a ne face respectaţi în asta, pentru a ne uşura propria deznădejde provocată de cunoaşterea suferinţei. Un om este bun pentru că Şi face plăcere să fie bun, tot aşa cum altul este crud deoarece cruzimea îi face plăcere. Un om mare îşi face datoria deoarece pentru el simţul datoriei împlinite este o plăcere mai profundă decât arfi tihna care ar rezulta din neîndeplinirea unei datorii. Omul religios este religios pentru că găseşte o bucurie în religie; omul moral e moral datorită respectului său puternic pentru sine; viciul ar însemna o nenorocire. Sacrificiul de sine în el însuşi este doar un egoism subtil: preferăm exaltarea mintală câştigată astfel, satisfacţiei senzuale care este răsplata alternativă. Omul nu poate fi altfel decât egoist. Egoismul este legea întregii vieţi. Fiecare lucru, de la cea mai îndepărtată stea fixă, până la cea mai mică insectă care se târăşte pe pământ, luptă pentru sine după puterea sa; şi, meditând asupra tuturor, Eternul lucrează pentru El însuşi: acesta este universul.

— Ia un whiskey, spuse. MacShaughnassy şi nu mai fi atât de metafizic. Mă faci să mă doară capul.

— Dacă orice acţiune, bună sau rea, izvorăşte din egoism, replică Brown, atunci trebuie să fie egoism bun şi egoism rău, iar egoismul tău rău este ceea ce eu numesc în mod evident egoism, fără a fi calificat de nici un adjectiv. Astfel am ajuns înapoi de unde am pornit. Susţin că egoismul – egoismul rău – este rădăcina tuturor relelor şi aici trebuie să fii de acord cu mine.

— Nu întotdeauna, insistă Jephson. Am cunoscut egoismul în sensul obişnuit al termenului – care determină acţiuni bune. Pot, să-ţi dau un exemplu dacă vrei.

— Are şi o morală? Întrebă MacShaughnassy fără vlagă.

Jephson medită un moment.

— Da, spunse el în cele din urmă; o morală foarte practică… şi una foarte folositoare pentru tineri.

— Asta-i tipul de povestire de care avem nevoie, spuse MacShaughnassy, ridicându-se în poziţie şezândă. Ascultă asta, Brown.

Jephson s-a aşezat pe un scaun, în atitudinea lui preferată, cu coatele sprijinite pe spătar şi fumă pentru un timp în tăcere.

— Există trei oameni în această povestire, începu el: soţia, soţul soţiei şi al doilea bărbat. În majoritatea dramelor de acest fel, soţia este personajul principal. În acest caz, persoana interesantă este celălalt bărbat.

Soţia – am cunoscut-o odată – era femeia cea mai frumoasă pe care am văzut-o vreodată şi cu înfăţişarea cea mai periculoasă, ceea ce spune multe pentru ambele afirmaţii. Îmi amintesc că în timpul unei plimbări pe jos făcută odată, am dat peste o casă mică şi drăguţă. Era cel mai drăguţ loc imaginabil. Nu e nevoie să-l descriu. Este casa pe care o vezi în tablouri şi despre care citeşti în poezia sentimentală. Mă sprijineam de gardul viu tăiat cu grijă, sorbindu-i frumuseţea, când la una din ferestrele micuţe am văzut, uitându-se afară spre mine, o faţă. A zăbovit acolo doar o clipă, dar în acel moment casa a devenit oribilă şi am plecat în grabă, înfiorat.

Faţa acelei femei mi-a amintit incidentul. Era faţa unui înger, până în clipa în care însăşi femeia şi-a făcut apariţia. În clipa aceea erai izbit de discrepanţa stranie dintre conţinut şi formă.

Am puţine îndoieli asupra faptului că odată îşi iubise soţul. Femeile vicioase au puţine vicii, iar sordidul nu este unul din ele. Probabil se măritase cu el purtată de unul din acele valuri ale pasiunii pe care sufletele naturilor animale se urcă şi coboară continuu. După posesiune, însă, urmă repede saţietatea şi din saţietate crescuse dorinţa pentru o nouă posesiune.

Pe vremea aceea locuiam la Cairo. Soţul ei deţinea acolo o poziţie oficială importantă şi în virtutea acestui lucru şi a propriei ei frumuseţi şi tact, casa ei deveni curând centrul societăţii anglo-saxone care venea şi pleca tot timpul clin oraş. Femeile o displăceau, dar o copiau. Bărbaţii vorbeau dispreţuitor despre ea în faţa soţiilor lor, în mod uşuratic unul altuia şi se comportau ca nişte idioţi când erau singuri cu ea. Ea le râdea în faţă şi îşi bătea joc de ei imitându-i pe la spate. Prietenii lor spuneau că era un lucru plin de spirit.

Într-un an a sosit un tânăr inginer englez, care venise pentru a supraveghea nişte lucrări la un canal. Aduse cu el frumoase scrisori de recomandare şi a fost imediat primit de rezidenţii europeni ca o completare binevenită a cercului lor social. Nu era deosebit de arătos, nu avea un farmec ieşit din comun, dar poseda acel lucru la care puţine femei pot rezista atunci când un bărbat e înzestrat cu el: forţa. Femeia se uita la bărbat, bărbatul îşi întoarse privirea şi drama începu.

Bârfa zboară repede prin micile comunităţi. Înainte de a trece o lună, legătura lor era subiectul principal al conversaţiei în tot cartierul. În mai puţin de două luni, ajunse la urechile soţului.

El era fie un caracter excepţional de josnic fie excepţional de nobil, după cum vede cineva problema. El îşi adora soţia – aşa cum bărbaţii cu inimi mari şi minte slabă adesea venerează astfel de femei – cu un devotament de câine. Singura sa teamă era ca scandalul să nu atingă proporţii care să-l silească să-l ia în seamă şi astfel să aducă ruşine şi suferinţă asupra femeii pentru care şi-ar fi dat viaţa. I se părea natural ca un om care o vedea să o iubească; ca ea să se fi plictisit de el, nu era un lucru care să-l fi surprins. Îi era recunoscător că-l iubise odată pentru puţin timp.

În ceea ce-l priveşte pe celălalt bărbat, el se dovedi a fi o enigmă pentru bârfitori. El nu încercase să fie discret; ba, mai degrabă, făcea paradă de subjugarea sau de cucerirea sa; e greu de spus care termen e mai potrivit. Călărea sau mergea cu ea cu maşina, o vizita în public şi în intimitate (în intimitatea care poate exista într-o casă plină de servitori care spionează şi sporovăiesc); o încărca mereu cu daruri scumpe, pe care ea le purta în mod public şi îşi tapeta camera de fumat, cu fotografiile ei. Totuşi, nu şi-a permis niciodată să apară în cel mai mic grad ridicol; ei nu i-a permis niciodată să se interpună între el şi munca sa. O scrisoare primită de la ea o lăsa la o parte, nedeschisă, până ce termina ceea ce considera în mod evident drept o afacere importantă. Când budoarul şi atelierul deveneau rivali, budoarul era cel care trebuia să aştepte.

Femeia îşi pierdea cumpătul confruntată cu autocontrolul lui, care o şfichiuea ca un bici, dar se agăţa de el şi mai cumplit.

— Spune-mi că mă iubeşti! Striga ea cu sălbăticie, întinzându-şi braţele albe spre el.

— Ţi-am spus asta, replica el calm, fără să se mişte.

— Vreau să te aud spunându-mi-o din nou, se ruga ea cu o voce care tremura ca un suspin. Vino lângă mine şi spune-mi-o mereu şi mereu.

Apoi, în timp ce ea zăcea cu ochii pe jumătate închişi, el revărsa un şuvoi de cuvinte pline de pasiune, suficiente pentru a satisface chiar şi urechile ei însetate, iar după aceea, când porţile se închideau zăngănind în spatele lui, se apuca de o problemă de inginerie, exact din punctul unde o alungase temporar din minte cu o jumătate de oră în urmă, o dată cu intrarea ei în cameră.

Într-o zi, un prieten apropiat îi puse direct întrebarea:

— Flirtezi din dragoste, sau din vanitate?

La care bărbatul, după ce cugetă mult, dădu acest răspuns:

— Pe sufletul meu, Jack, n-aş putea să-ţi spun.

Când un bărbat iubeşte o femeie care nu se poate hotărî dacă îl iubeşte sau nu, numim această complicaţie comedie; acolo unde femeia este prinsă serios, rezultatul este în general tragedie.

Au continuat să se întâlnească şi să facă dragoste. Vorbeau – aşa cum sunt înclinaţi să vorbească oamenii aflaţi în situaţia lor – despre frumoasa viaţă pe care ar duce-o dacă n-ar fi în situaţia în care se aflau, despre. Paradisul pământesc sau, poate „lumesc”. Ar fi adjectivul cel mai potrivit, pe care fiecare l-ar crea pentru celălalt, dacă ar avea dreptul pe care nu-l aveau.

În această operă de imaginaţie, bărbatul se baza în special pe facultăţile sale literare, care erau considerabile; femeia pe dorinţele sale. Astfel, scenele lui aveau o graţie şi o perfecţiune pe care ale ei nu le aveau, dar imaginile ei erau mai pline de viaţă. Într-adevăr, le zugrăvea atât de realist îneât pentru ea însăşi ele păreau realităţile care o aşteptau. Atunci se ridica pentru a merge în întâmpinarea lor, pentru a se izbi de gândul la ceea ce o despărţea de ele. La început ura doar lucrul, dar după un timp în ochii ei apăru o expresie de speranţă.

Se apropia timpul ca bărbatul să se întoarcă în Anglia. Canalul era terminat şi se fixase deja ziua când se va da drumul apei. Bărbatul s-a hotărât să transforme evenimentul într-o ocazie pentru o întrunire socială. A invitat un mare număr de musafiri, printre care erau şi femeia însoţită de soţul ei, pentru a veni la recepţie. După aceea, grupul urma să se bucure de un picnic într-un loc frumos, împădurit, cam la trei sferturi de milă de prima eduză.

Ceremonia inundării urma să fie inaugurată de către femeie, înalta poziţie a soţului ei îndreptăţind-o la o asemenea onoare. Între râu şi capul ecluzei fusese lăsată o fâşie rezistentă de pământ, străbătută de un şanţ, care era ţinut închis de o placă de oţel închisă. Femeia trase de mânerul care elibera această placă şi apa ţâşni şi începu să preseze porţile stăvilarelor. Când apa a atins o anumită adâncime, stăvilarele fură ridicate şi apa începu să curgă în marele bazin al ecluzei.

Era o ecluză excepţional de adâncă. Grupul s-a adunat în jur şi urmărea apa care se ridica încet. Femeia privi în jos şi se' înfioră; bărbatul stătea lângă ea.

— Ce adânc este, spuse ea.

— Da, replică el. Când e plină cuprinde treizeci de picioare de apă68.

Apa se ridica centimetru cu centimetru.

— De ce nu deschideţi porţile, lăsând-o să intre repede? Întrebă ea.

— Nu ar fi bine să intre prea repede, explică el. Vom umple această ecluză pe jumătate şi apoi vom deschide stăvilarul la celălalt capăt, lăsând astfel apa să treacă.

Femeia privi la pereţii netezi din piatră şi la porţile placate cu fier.

— Mă întreb ce ar face un om dacă ar cădea înăuntru şi nu este nimeni în preajmă să-l ajute, spuse ea.

Bărbatul râse.

— Cred că s-ar opri acolo, răspunse el. Vino, ceilalţi ne aşteaptă.

El zăbovi o clipă pentru a da câte va instrucţiuni finale muncitorilor.

— Puteţi să veniţi când aţi terminat treaba, spuse el, ca să mâncaţi ceva. Nu e nevoie de mai mult de unul pentru a opri apa. Apoi cei doi s-au îndreptat spre restul grupului, plimbându-se râzând şi vorbind spre locul picnicului.

După prânz grupul s-a destrămat, aşa cum e obiceiul acestui gen de oameni, hoinărind în grupuri şi perechi. Bărbatul, a cărui îndatorire de gazdă îi acaparase până atunci întreaga atenţie, căută femeia, dar ea plecase.

În preajmă se plimba un prieten, acelaşi care îi pusese întrebarea despre dragoste şi vanitate.

— V-aţi certat? Întrebă prietenul.

— Nu, replică bărbatul.

— Mi-am imaginat că da, spuse celălalt. Am întâlnit-o chiar adineaori, mergând, din toţi bărbaţii din lume, alături de soţul ei, şi era foarte drăguţă cu el.

Prietenul a mers mai departe, iar bărbatul s-a aşezat pe un copac căzut şi a aprins o ţigară de foi. Fuma şi se gândea, iar ţigara a ars complet şi el stătea încă gândindu-se. După un timp a auzit un foşnet slab al crengilor. Din spatele său şi privind printre frunzele îmbinate care-l ascundeau, văzu silueta ghemuită a femeii furişându-se prin pădure.

Buzele lui s-au deschis pentru a-i striga numele, când ea îşi întoarse capul cu atenţia încordată în direcţia lui, iar ochii lui căzură din plin pe faţa ei. Ceva în ea, el nu ar fi putut spune ce, îl amuţi, iar femeia se furişă mai departe.

Treptat, gândurile nebuloase care pluteau prin mintea sa au început să se concretizeze într-o idee tangibilă şi bărbatul porni inconştient înainte. După ce făcu câţiva paşi, o porni în fugă, căci ideea deveni mai clară. Ea continuă să devină din ce în ce mai clară şi bărbatul alerga din ce în ce mai repede, până ce, în cele din urmă, se trezi gonind nebuneşte spre ecluză. Pe măsură ce se apropia, se uita în jur după paznic, care trebuia să fi fost acolo, dar omul plecase din postul său. Strigă, dar dacă vreun răspuns ar fi venit, ar fi fost înecat de mugetul apei care năvălea.

Ajunse la margine şi se uită în jos. La cincisprezece picioare sub el era realitatea viziunii nebuloase pe care o avusese cu o milă în urmă în pădure: soţul femeii înotând în cercuri ca un şobolan într-o găleată.

Râul intra şi ieşea din ecluză cu aceeaşi viteză de curgere.

— Aşa încât nivelul apei rămânea constant. Primul lucru pe care-l făcu bărbatul a fost de a închide stăvilarele de jos şi apoi să le deschidă pe cele de la poarta de sus până la maximum. Apa începu să se ridice.

— Poţi rezista? Strigă el.

Omul care se îneca întoarse spre el o faţă deja contorsionată de agonia epuizării şi răspunse cu un „Nu” slab.

Se uită în jur după ceva pentru a-i arunca omului în ajutor. Dimineaţă acolo se aflase o scândură, îşi aminti el; se împiedecase de ea şi se plânsese că a fost lăsată acolo; se blestema acum pentru grija lui.

O cabană folosită de săpători pentru a-şi ţine uneltele era cam la distanţă de o sută de iarzi69; poate scândura fusese dusă acolo, poate că acolo ar putea găsi chiar o frânghie.

— Numai o clipă, bătrâne, strigă el în jos, şi mă întorc.

Dar celălalt nu-l auzi. Lupta agonizantă încetă. Faţa sa se scufundă în apă, cu ochii pe jumătate închişi ca de o oboseală indiferentă. Nu era timp să facă nimic altceva decât să-şi scoată cizmele de călărie şi să şară în apă ca să apuce trupul lipsit de cunoştinţă ce se scufunda.

Acolo jos, în acea capcană închisă de ziduri, duse o luptă îndelungată cu Moartea pentru viaţa care stătea între el şi femeie. Nu era un înotător experimentat, hainele îl strângeau, era deja epuizat de cursa lungă, povara din braţele sale îl târa în jos, apa se ridica destul de încet, pentru a face tortura sa bună pentru iadul lui Dante70.

La început nu a putut înţelege de ce era aşa, dar, privind încolo, văzu spre groaza sa că nu închisese bine stăvilarele de jos; la fiecare, cam zece inchi rămăseseră deschişi, astfel că şuvoiul ieşea aproape cu jumătate din viteza pe care o avea la intrare. Ar mai fi fost necesare încă vreo douăzeci şi cinci de minute înainte ca apa să fie destul de înaltă pentru ca el să ajungă la partea de sus.

Observă până unde ajunsese linia de umezeală pe peretele neted de piatră, apoi se uită din nou după un interval pe care el îl crezu lung de vreo zece minute şi descoperi că se ridicase cu jumătate de inch cel mult. O dată sau de două ori a strigat după ajutor, dar efortul îi marcă sever respiraţia deja insuficientă, iar vocea doar se întoarse spartă într-o sută de ecouri de pereţii închisorii.

Centimetru cu centimetru linia de umezeală se ridica, dar epuizarea puterii sale înainta mult mai repede. I se părea că tot ce avea înăuntrul său era apucat şi smuls încct în afară: întregul său corp striga să-l lase să se scufunde şi să se odihnească la fund.

În cele din urmă, povara sa inconştientă îşi deschise ochii şi îl fixă cu o privire tâmpă, apoi îi închise din nou cu un suspin; un minut mai târziu îi deschise din nou şi se uită la el lung şi intens.

— Lasă-mă, spuse el, ne vom îneca amândoi. Tu singur ai putea reuşi.

Făcu un efort slab să se elibereze, dar celălalt îl ţinu.

— Stai liniştit, nebunule! Şuieră el printre dinţi. Vei ieşi de aici împreună cu mine, sau mă voi scufunda o data cu tine.

Astfel, lupta cumplită continuă în linişte, până ce bărbatul, privind în sus, văzu creasta zidului de piatră cu puţin deasupra capului său; făcu o săritură nebunească şi se apucă de ea cu vârfurile degetelor. Se menţinu o clipă, apoi căzu înapoi cu un „pleosc” şi se scufundă. Când reveni la suprafaţă, făcu un nou salt şi, ajutat de impulsul săriturii sale, apucă de data aceasta bine creasta zidului, cu toate degetele sale. Se trase în sus până ce ochii săi văzură iarba pipernicită şi până când amândoi se putură târî afară pe mal şi să se întindă acolo, cu piepturile apăsate pe pământ şi cu degetele mâinilor lor încleştate de pământ, în timp ce apa care se revărsa se învolbura încet în jurul lor.

După un timp, se ridicară pentru a se uita unul la altul.

— Obositoare trudă, spuse celălalt bărbat, făcând un semn spre ecluză.

— Da, răspunse soţul. E groaznic de greu dacă nu eşti un înotător bun. Cum de ai ştiut că am căzut? Ai întâlnit-o cumva pe soţia mea?

— Da, a răspuns celălalt bărbat.

Soţul stătea privind ţintă la un punct la orizont.

— Ştii ce mă întrebam în dimineaţa, asta? Spuse el.

— Nu, spuse celălalt bărbat.

— Dacă trebuie să te omor sau nu. Mi s-au spus, continuă el după o pauză, o mulţime de bârfe prosteşti pe care am fost destul de nemernic să le cred. Acum ştiu că nu era nimic adevărat, căci, dacă ar fi fost, ei bine, nu ai fi făcut ce ai făcut.

Se ridică şi se apropie de el.

— Te rog să mă scuzi, spuse el întinzându-i mâna.

— Şi eu te rog acelaşi lucru, spuse celălalt bărbat, ridicându-se şi luându-i-o. Şi acum, vrei să mă ajuţi la stăvilar?

S-au pus pe treabă pentru a regla debitul ecluzei.

— Cum ai putut să cazi înăuntru? Întrebă celălalt bărbat, care ridica unul din st, răvilarele de jos, fără a privi împrejur.

Soţul ezită, ca şi cum ar fi găsit explicaţia dificilă.

— O, răspunse el nepăsător, soţia şi cu mine ne tachinam şi ea mi-a spus că te-a văzut adesea sărind pe deasupra – şi râse: un râs cam forţat. Mi-a promis un sărut dacă sar şi eu. A fost o nebunie.

— Da, a fost, spuse celălalt bărbat.

Câteva zile după aceea, bărbatul şi femeia s-au întâlnit la o recepţie. A găsit-o într-un colţ înfrunzit al grădinii, vorbind cu câţiva prieteni. Ea înaintă pentru a-l întâlni, întinzându-i mâria.

— Ce pot spune mai mult decât că-ţi mulţumesc? Murmură ea cu o voce joasă.

Ceilalţi s-au împrăştiat, lăsându-i singuri.

— Se spune că ţi-ai riscat viaţa ca să i-o salvezi pe a lui, spuse ea.

— Da, răspunse el.

Ea îşi ridică ochii spre ai lui, apoi îl lovi peste faţă cu mâna fără mănuşă.

— Nebun blestemat, şopti ea.

El o apucă de braţele albe şi o forţă să păşească înapoi, în spatele portocalilor.

— Ştii de ce! Spuse el vorbind rar şi distinct. Deoarece mi-a fost teamă că dacă el moare, vei dori să mă căsătoresc cu tine şi că, după lucrurile pe care ni le promiseserăm, mi-ar fi fost greu să evit să o fac şi pentru că mă temeam că, fără el, care să stea între noi, te-ai fi dovedit o pacoste pentru mine. Poate ai putea interveni între mine şi femeia pe care o iubesc, femeia la care mă întorc. Acum ai înţeles?

— Da, şopti femeia, iar el o părăsi.

— Dar există doar doi oameni, a conchis Jephson, care nu consideră salvarea vieţii soţului o acţiune cât se poate de nobilă şi lipsită de egoism şi aceştia sunt bărbatul şi femeia înşişi.

I-am mulţumit lui Jephson pentru povestirea sa şi am promis să profităm de morală, când o vom descoperi. Între timp, MacShaughnassy spuse că ştie o poveste pe aceeaşi temă şi anume ataşarea prea strânsă a unei femei de un alt bărbat, poveste care într-adevăr avea o morală. Aceasta era: să nu aveţi nimic de-a face cu invenţiile.

Brown, care patentase o puşcă cu siguranţă, pentru care nu găsise încă un bărbat, destul de curajos să o încerce, a spus că era o morală nepotrivită. Am fost de acord să ascultăm amănuntele şi să judecăm noi înşine.

— Această povestire, începu MacShaughnassy, vine din Furtwangen, un mic oraş din Pădurea Neagră. Trăia acolo un bătrân minunat, numit Nicholaus Geibel. Meseria lui era de a face jucării mecanice, pentru care dobândise a faimă aproape europeană. Făcea iepuri care ieşeau din inima unei verze, îşi fluturau urechile, îşi netezeau mustăţile şi dispăreau din nou; pisici care-şi spălau feţele atât de firesc, îneât câinii le confundau cu pisicile adevărate şi se repezeau la ele; păpuşi cu fonografe ascunse în ele, care îşi ridicau pălăriile şi spuneau „Bună dimineaţa, ce mai faceţi?” şi unele care chiar cântau un dântec.

Dar el era ceva mai mult decât un simplu mecanic: era un artist. Munca era pentru el un hobi, aproape o pasiune. Prăvălia sa era plină cu tot felul de lucruri ciudat. E care niciodată nu erau, sau nu puteau fi vândute – lucruri pe care le făcuse, pur şi simplu, din dragostea de a le face. Inventase un măgăruş mecanic care mergea la trap timp de două ore cu ajutorul electricităţii înmagazinate şi mergea mult mai repede decât echivalentul său viu şi cu mai puţin efort necesar din partea conducătorului; o pasăre. Care se ridica în aer, zbura în cercuri şi cădea la pământ exact din locul de unde plecase, un schelet care, sprijinit de o bară metalică, dansa un dans vioi, o păpuşă în mărime naturală care putea cânta la scripcă şi un domn cu un spaţiu gol în interior, care putea fuma o pipă şi bea mai multă bere decât oricare trei studenţi germani obişnuiţi puşi la un loc, ceea ce spune mult.

Într-adevăr, oraşul credea că bătrânul Geibel ar putea crea un om capabil să facă tot ceea ce un bărbat respectabil ar dori să facă. Într-o zi a făcut un om care făcea chiar prea multe şi asta s-a întâmplat astfel.

Tânărul doctor Follen avea un copilaş, iar copilaşul avea ziua de naştere. Prima sa zi de naştere puse casa doctorului Follen într-o oarecare agitaţie, dar cu ocazia celei de a doua zile de naştere, doamna doctor Follen a dat un bal în onoarea evenimentului. Bătrânul Geibel şi fiica sa Olga au fost printre oaspeţi.

În după-amiaza următoarei zile, trei sau patru prietene intime ale Olgăi, gare fuseseră, de asemenea prezente la bal, au venit să vorbească despre el. În mod firesc, au ajuns să vorbească despre bărbaţi şi să critice felul în care dansau. Bătrânul Geibel era în cameră, dar părea absorbit de ziarul său, aşa că fetele nu-l luară în seamă.

— Orice bal la care mergi, spuse una din fete, pare să fie tot mai sărac în bărbaţi care ştiu dansa.

— Da şi cei care ştiu îşi dau aere, spuse alta. Piarcă ţi-ar face o favoare să te învite.

— Şi ce prosteşte vorbesc, adăugă a treia. Întotdeauna spun aceleaşi lucruri: „Ce fermecătoare arăţi în seara asta”, „Mergi deseori la Viena”, „O, zău, iar trebui, este încântător”, „Ce rochie minunată porţi!”, „Ce zi caldă a fost”, „Îţi place Wagner?”. Chiar aş vrea să se gândească la ceva mai nou.

— O, mie nu-mi pasă cum vorbesc, spuse a patra. Dacă un bărbat dansează bine, poate fi oricât de prost din partea mea.

— În general este, se strecură în vorbă destul de înciudată o fată subţire.

— Eu merg la bal să dansez, continuă vorbitoarea anterioară, neluând în seamă întreruperea. Tot ce cer de la partener este să mă ţină bine, să mă învârtă continuu şi să nu obosească înaintea mea.

— Un manechin cu arc ar fi potrivit pentru tine, spuse fata care1 se amestecase în vorbă.

— Bravo! Strigă una din celeilalte, bătând din palme. Ce idee grozavă!

— Care e ideea grozavă? Întrebară ele.

— Ei, un dansator care ar avea un arc de ceas… sau, chiar mai bine… unul acţionat cu electricitate, care să nu se oprească niciodată.

Fetele au preluat ideea cu entuziasm.

— O, ce partener drăguţ ar fi, spuse una. Nu te-ar lovi niciodată cu piciorul sau nu te-ar călca pe degetele de la picioare.

— Sau să-ţi rupă rochia, spuse alta.

— Sau să iasă din ritm.

— Sau să se ameţească şi să se sprijine de tine.

— Şi nu ar dori niciodată să-şi şteargă faţa cu batista. Nu pot suferi să văd un bărbat făcând asta după fiecare dans.

— Şi nu ar vrea să-şi petreacă întreaga seară în jurul unei mese cu bucate din sufragerie.

— Ei, cu un fonograf în interiorul său, care să spună tot stocul de remarci, nu ai putea să-l deosebeşti de un om adevărat, spuse fata care sugerase întâi ideea.

— O, da, spuse fata slăbuţă, aşa ar fi mult mai drăguţ.

Bătrânul Geibel îşi puse jos ziarul şi ascultă ascuţindu-şi amândouă urechile. La privirea unei fete în direcţia lui, îşi ascunse totuşi faţa în grabă în spatele ziarului.

După ce fetele au plecat, intră în atelier, unde Olga îl auzi mergânid în sus şi în jos şi din când în când chicotind în sine. În noaptea aceea vorbi cu ea despre dans şi dansatori – o întrebă ce spun şi ce fac ei de obicei – care dansuri erau tele mai populare, care erau paşii care se făceau şi multe alte întrebări asupra acestui subiect.

Apoi, timp de două săptămâni, stătu timp îndelungat în atelierul său şi era foarte gânditor şi ocupat, deşi dispus, în cele mai neaşteptate momente, să izbucnească într-un râs înfundat, ca şi cum s-ari bucura de o glumă pe care nu o ştia nimeni altcineva.

O lună mai târziu avu loc alt bal în Furtwangen. De data aceasta a fost dat de bătrânul Wenzel, bogatul neguţător de cherestea, pentru a sărbători logodna nepoatei sale, iar Geibel şi fiica sa au fost din nou printre invitaţi.

Când a sosit ora pentru a pleca, Olga l-a căutat pe tatăl ei. Negăsindu-l în casă, ea bătu la uşa atelierului său. El apăru îmbrăcat în hainele de lucru, arătând încălzit, dar radios.

— Nu mă aştepta, spuse el. Mergi, voi veni şi eu după tine. Trebuie să termin ceva.

În timp ce ea se întoarse pentru a-i da ascultare, el îi strigă:

— Spune-le că voi aduce un tânăr cu mine – un tânăr extrem de drăguţ şi un excelent dansator. Toate fetele îl vor place. Apoi râse şi închise uşa.

Tatăl ei ţinea în general faptele sale secrete faţă de toată lumea, dar ea era destul de şireată ca să-i suspecteze de ceea ce pusese el la cale, aşa că, într-o anumită măsură, a putut să-i pregătească pe oaspeţi pentru ce urma. Aşteptările erau mari şi sosirea renumitului mecanic era întâmpinată cu nerăbdare.

În cele din urmă afară se auzi zgomotul roţilor urmat de o mare zarvă în hol şi bătrânul Wenzel însuişi pătrunse în cameră pentru a anunţa cu voce tunătoare:

— Domnul Geibel… şi un prieten.

Domnul Geibel şi „prietenul” său intrară salutaţi cu hohote de râs şi aplauze şi înaintară spre centrul camerei.

— Permiteţi-mi, doamnelor şi domnilor, spuse domnul Geibel, să vi-l prezint pe prietenul meu, locotenentul Fritz. Fritz, dragul meu, înclină-te în faţa doamnelor şi domnilor.

Geibel îşi aşeză mâna încurajator pe umărul lui Fritz, iar locotenentul se înclină adânc, însoţindu-şi acţiunea cu un ţăcănit strident în gât, care sugera în mod neplăcut un horcăit. Dar acesta a fost doar un detaliu.

— Merge puţin cam ţeapăn (bătrânul Geibel îl luă de braţ şi îl conduse înainte câţiva paşi. Într-adevăr mergea ţeapăn), dar mersul nu este punctul său forte. Este în principal un dansator. Deocamdată am putut să-l învăţ doar valsul, dar acesta este fără cusur. Veniţi. Căreia dintre dumneavoastră, domnişoare, să vi-l prezint ca partener? Ţine ritmul perfect. Nu oboseşte niciodată. Nu vă va lovi cu piciorul şi nu va călca pe rochia dumneavoastră. Vă va ţine cât de strâns veţi dori şi va dansa atât de repede sau de încet cât vă va place. Nu se îmbată niciodată şi e plin de conversaţie. Vino, vorbeşte tu însuţi pentru tine, băiatul meu.

Bătrânul domn răsuci unul din nasturii hainei sale şi imediat Fritz îşi deschise gura şi cu o voce slabă, care părea că vine din spatele capului său, remarcă brusc:

— Îmi faceţi plăcerea? Şi apoi îşi închise gura cu o pocnitură.

Că locotenentul Fritz făcuse o impresie puternică asupra societăţii era neîndoielnic; totuşi, niciuna dintre fete nu părea dispusă să dansese cu el. Ele se uitau pieziş la faţa lui de ceară, cu ochi ficşi şi zâmbetul neclintit şi se cutremurau. În cele din urmă, bătrânul Geibel se îndreptă spre fata care dăduse ideea.

— Este propria ta sugestie, îndeplinită întocmai, spuse Geibel: un dansator electric. Îi datoraţi domnului şansa de a face o încercare.

Era o fată micuţă, vioaie şi veselă, care se dădea în vânt după şotii. Gazda se alătură cu rugăâminţile sale, iar ea consimţi.

Herr Geibel aranjă manechinul pentru ea. Braţul său drept a fost aşezat în jurul taliei şi o apucă bine. Mâna sa stângă, delicat articulată, a fost făcută să se prindă de mâna ei dreaptă. Bătrânul făuritor de jucării i-a arătat cum să-i regleze viteza şi cum să-l oprească şi să se elibereze de el.

— Te va purta în jur descriind un cerc complet, explică el. Fii atentă ca nimeni să nu vă ciocnească şi să-i schimbe traseul.

Muzica a început. Bătrânul Geibel a pus mecanismul electric în funcţiune, iar Anette şi partenerul ei ciudat au început să danseze.

Un timp toţi au stat unmărindu-i. Manechinul îşi îndeplinea menirea admirabil. Păstrând ritmul şi pasul perfect şi ţinându-şi micuţa parteneră strânsă într-o îmbrăţişare fermă, se învârtea neîntrerupt, revărsând, în acelaşi timp, un flux constant de conversaţie piţigăiată, întreruptă de scurte intervale de tăcere în care scârţâia.

— Ce fermecătoare arătaţi în seara aceasta, remarcă el cu vocea sa subţire, care venea de departe. Ce zi frumoasă a fost… Vă place să dansaţi? Ce bine ni se potrivesc paşii… Îmi veţi mai acorda un dans, nu-i aşa? O, nu fi atât de crudă… Ce rochie minunată ai! Nu este încântător să valsezi? Aş putea dansa la nesfârşit cu dumneata… Ai cinat?

Pe măsură ce se familiariza cu ciudata creatură, nervozitatea fetei se risipi şi ea gustă partea nostimă a situaţiei.

— O, este atât de drăguţ, strigă ea râzând. Aş putea dansa cu el toată viaţa.

Pereche după pereche li se alătură acum şi curând toţi dansatorii din cameră se învârteau în spatele lor. Nicholaus Geibel stătea privindu-i, strălucind cu o încântare copilărească de succesul său.

Bătrânul Wenzel s-a apropiat de el şi i-a şoptit ceva la ureche. Geibel a râs şi a încuviinţat din cap şi cei doi îşi croiră drum în linişte spre uşă.

— În seara asta casa aparţine tinerilor, spuse Wenzel, imediat ce au ajuns afară. Tu şi cu mine vom fuma liniştiţi o pipă şi vom bea un pahar de vin alb dincolo, în birou.

Între timp dansul deveni mai iute şi mai aprins. Micuţa Anete slăbi şurubul ce regla ritmul de funcţionare al partenerului, iar manechinul zbura cu ea tot mai repede. Pereche după pereche ieşea din dans epuizată, dar ei continuau să se învârtă din ce în ce mai repede, până ce în cele din urmă au ajuns singura pereche rămasă în dans.

Valsul devenea tot mal nebunesc. Muzica rămânea în urmă: muzicanţii, neputând ţine pasul, s-au oprit şi stăteau privind tintă. Oaspeţii mai tineri aplaudau, dar fetele mai în vârstă deveneau neliniştite.

— N-ar fi mai bine să te opreşti, dragă, spuse una din ele. Vei obosi prea tare.

Dar Anette nu răspunse.

— Cred că a leşinat, strigă o fată care îi zărise faţa în timp ce aluneca pe lângă ea.

Unul din bărbaţi sări înainte şi apucă manechinul, dar impulsul lui îl azvârli jos pe duşumea, unde picioarele de oţel îi loviră obrazul. Manechinul, în mod curios, nu intenţiona să se despartă de prada sa cu, uşurinţă.

Dacă cineva şi-ar fi păstrat sângele rece, nu se poate să nu te gândeşti că ar fi putut fi oprit cu uşurinţă. Doi sau trei oameni, acţionând în comun, ar fi putut să-i ridice corpul deasupra duşumelei, sau să-l blocheze într-un colţ. Dar puţini oameni sunt în stare să-şi păstreze calmul sub imperiul emoţiei. Acei care nu sunt prezenţi se gândesc cât de proşti trebuie să fie cei care sunt prezenţi, acei care sunt acolo reflectează după aceea cât de simplu ar fi fost să facă asta sau aia, numai dacă s-ar fi gândit la asta atunci.

Femeile au devenit isterice. Bărbaţii strigau unul la altul ordine contradictorii. Doi dintre ei s-au repezit prosteşte la manechin, ceea ce a avut ca rezultat scoaterea lui în afara orbitei sale din centrul camerei şi iubirea de pereţi şi de mobile. Un şuvoi de sânge apăru de sub rochia albă a fetei, întinzându-se de-a lungul duşumelei. Povestea devenea oribilă. Femeile alergau ţipând din cameră. Bărbaţii le urmau.

S-a făcut o singură sugestie logică:

— Găsiţi-l pe Geibel. Aduceţi-l pe Geibel!

Niciunul nu-l observase părăsind camera, nimeni nu ştie unde era. Un grup a plecat să-l caute. Ceilalţi, prea lipsiţi de vlagă pentru a se întoarce în camera balului, s-au adunat dincolo de uşă, asculând. Puteau auzi huruitul neîntrerupt al roţilor pe duşumeaua lusturită, în timp ce manechinul se învârtea mereu. Din când în când se auzea o bufnitură surda când se izbeat împreună cu povara sa, de vreun obiect şi ricoşa într-o nouă direcţie.

Şi fără întrerupere vorbea, cu vocea subţire, fantomatică, repetând mereu aceeaşi formulă: „Ce fermecătoare arătaţi în seara asta”, „Ce zi frumoasă a fost”, „O, nu fi atât de crudă”, „Aş putea dansa la nesfârşit cu dumneata”, „Ai cinat?”.

Desigur l-au căutat pe Geibel pretutindeni în afară de locul unde era el. S-au uitat în fiecare cameră din casă, apoi au alergat în corpore acasă la el, pierzând minute preţioase trezind-o pe bătrâna sa menajeră surdă. În cele din urmă, unuia din grup i-a venit în minte că şi Wenzel lipsea, iar aşa le-a venit ideea unde era.

El s-a ridicat, foarte palid şi i-a urmat. Geibel şi bătrânul Wenzel şi-au făcut drum cu forţa prin mulţimea oaspeţilor adunaţi afară. Au intrat în cameră şi au încuiat uşa în urma lor.

Dinăuntru venea sunetul înăbuşit al vocilor joase şi al paşilor repezi, un zgomot confuz de încăierare, apoi tăcere, după care s-au auzit vocile joase din nou.

După un timp uşa s-a deschis, iar cei de lângă ea au încercat să intre, dar umerii largi ai bătrânului Wenzel barau calea.

— Am nevoie de tine şi de tine, spuse el, adresându-se la doi bărbaţi mai în vârstă. Vocea sa era calmă, dar faţa lui era albă ca de mort. Restul vă rog să plecaţi. Îndepărtaţi femeile cât de repede puteţi.

Din acea zi bătrânul Nicholaus Geibel s-a limitat să construiască iepuri mecanici şi pisici care mieunau şi îşi spălau feţele.

Am fost de acord că morala povestirii lui MacShaughnassy era bună.