CAPITOLUL XII

Cât de mult din timpul nostru – din fericire nu prea preţios – l-am dedicat acestui minunat roman al nostru, nu pot spune exact. Întorcând paginile cu colţurile îndoite ale jurnalului posomorât care zac în faţa mea, găsesc însemnările ultimelor noastre discuţii destul de confuze şi incomplete. Săptămâni la rând nu a apărut un singur cuvânt. Apoi urmează un proces verbal alarmant de precis al unei întruniri la care erau „Prezenţi: Jephson, MacShaughnassy, Brown şi Eu”, la care „lucrările au început la 8.30”. La ce oră s-au terminat lucrările şi ce s-a realizat atunci, cronica nu spune însă. Totuşi „scrie slab cu creionul pe marginea paginii, descifrez aceste hieroglife:” 3.14.9 – 2.6.7”, prezentând un rezultat de” 1.8.2”.71 În mod evident, o noapte nerentabilă.

Pe 13 septembrie se pare că am devenit subit atât de plini de energie, încât citesc că „Am hotărât să începem imediat primul capitol”, „imediat” fiind subliniat. După acest cuvânt ne-am odihnit până la 4 octombrie, când am discutat dacă va fi un roman de acţiune sau psihologic, fără a ajunge la vreo hotărâre definitivă, după cum lasă a se înţelege indicaţiile jurnalului. Observ că în aceeaşi zi, „Mac a spus o povestire despre un bărbat care a cumpărat întâmplător o cămilă pusă în vânzare”. Detaliile povestirii lipsesc, totuşi, ceea ce este un evident noroc pentru cititori. Eu am sugerat ca erou „un bărbat de tipul lui Charley Buswell”.

Bietul Charley, mă mir că m-a putut face să mă gândesc la el în legătură cu eroii: caracterul său atrăgător, presupun, desigur, nu calităţile sale eroice. Îmi amintesc acum de faţa sa băieţească (întotdeauna era o faţă băieţească), lacrimile curgându-i şuvoi în timp ce stătea în curtea şcolii lângă o găleată în care îneca trei şoareci albi şi un şobolan domesticit. Şedeam în partea opusă lui şi plângeam în timp ce îl ajutam să ţină un capac de oală peste micile şi bietele creaturi şi astfel s-a născut între noi o prietenie care a crescut.

Peste mormântul acestor rozătoare ucise, el a făcut un jurământ solemn, să nu mai încalce niciodată regulile şcolii ţinând şoareci sau şobolani îmblânziţi şi să-şi dedice întreaga sa energie în viitor pentru mulţumirea profesorilor şi pentru a le oferi părinţilor o oarecare satisfacţie în schimbul banilor cheltuiţi pentru educaţia sa.

Şapte săptămâni mai târziu, pătrunderea în întreg dormitorul a unui efect olfactiv mai mult curios decât plăcut a dus la descoperirea că-şi transformase cufărul într-o cuşcă de iepuri. Confruntat cu unsprezece martori care dădeau din picioare şi aminţindu-i-se de promisiunile sale anterioare, el a explicat că iepurii nu erau şoareci şi părea să creadă că împotriva lui fusese îndreptat un nou şi jignitor regulament. Iepurii au fost confiscaţi. Care a fost soarta lor finală nu am ştiut niciodată cu certitudine, dar trei zile mai târziu ni s-a dat la cină, plăcintă cu carne de iepure. Pentru a-l consola, m-am străduit să-l asigur că aceştia nu puteau fi iepurii săi. El însă, convins că ei erau, a plâns neostoit în farfurie tot timpul cât i-a mâncat, iar, după aceea, pe terenul de joacă, s-a bătut cu pumnii cu un băiat din clasa a patra care ceruse o a doua porţie.

În seara aceea a făcut un nou jurământ solemn şi luna următoare a fost băiatul model al şcolii. A citit broşuri, şi-a trimis banii de buzunar economisiţi pentru a sprijini acţiunile de supărare a necredincioşilor şi s-a abonat la „Tânărul Creştin” şi „Hoinarul săptămânal”, o miscelanee evanghelică (orice ar însemna asta). Lectura acestei literaturi dăunătoare i-a creat în mod natural o dorinţă către extrema opusă. Brusc a lăsat baltă „Tânărul creştin” şi „Hoinarul săptămânal” şi a cumpărat romane senzaţionale; nemaifiind interesat în prosperitatea necredincioşilor, a economisit bani de a cumpărat cu ei un revolver de ocazie şi o sută de cartuşe. Ambiţia sa, mi-a destăinuit, era de a deveni „un bun ţintaş” şi e un miracol că nu a reuşit.

Desigur, a fost descoperit, ca de obicei, şi a avut neplăcerile obişnuite, căinţa şi corijarea obişnuită şi obişnuita hotărâre de a începe o viaţă nouă.

Bietul băiat, trăia mereu „începând o viaţă nouă”. În fiecare zi de Anul Nou el începea o viaţă nouă, ca şi de ziua lui de naştere, de zilele de naştere ale altor oameni. Îmi imaginez că, mai târziu, când a ajuns să cunoască importanţa lor, şi-a extins principiul la zilele de plată trimestriale.

— Pui lucrurile în ordine şi o iei de la început, obişnuia el să spună.

Ca tânăr, cred că era mai bun ca majoritatea din noi. Dar îi lipsea acel mare dar care este trăsătura distinctivă a rasei vorbitoare de limbă engleză în toată lumea, darul ipocriziei. Părea incapabil de a face cel mai mic lucru fără a fi descoperit; aceasta este o mare nenorocire de care poate suferi un om.

Dragul şi prostuţul de el, nu i-ar fi trecut niciodată prin cap că era ca ceilalţi oameni – poate avea un pic de sinceritate în plus. Se considera un monstru de depravare. Într-o seară l-au găsit în garsoniera lui, angajat în truda sa sisifică72 de a face ordine. În faţa lui zăceau o grămadă de scrisori, fotografii şi note de plată. Le rupea şi le arunca în foc.

M-am îndreptat spre el, dar m-a oprit.

— Nu te apropia de mine, strigă el, nu mă atinge. Nu merit să dau mâna cu un om cumsecade.

Era exact genul de cuvinte care te fac să te simţi jenat şi în încurcătură. Nu ştiam ce să răspund şi am murmurat ceva care ar fi vrut să însemne că nu e mai rău decât alţii.

— Nu vorbi aşa răspunse el emoţionat; apoi asta doar pentru a mă consola. O ştiu prea bine, dar nu-mi place să o aud. Dacă aş crede că alţi oameni sunt ca mine, mi-ar fi ruşine că sunt om. Am fost un ticălos, bătrâne, dar, mulţumesc lui Dumnezeu, nu e încă prea târziu. Mâine dimineaţă încep o viaţă nouă.

Îşi termină opera de distrugere şi apoi sună şi-şi trimise servitorul jos după o sticlă de şampanie.

— Ultimul meu pahar de băutură, spuse el în timp ce ciocneam. Pentru vechea viaţă care se termină şi pentru noua viaţă care începe.

Luă o sorbitură şi aruncă paharul cu ce a rămas în el în foc. Întotdeauna era puţin teatral, în special când vorbea foarte serios.

Mult timp după asta nu l-am mai văzut. Apoi, într-o seară, aşezându-mă la cină într-un restaurant, l-am observat vizavi de mine, într-o societate care era mai mult decât dubioasă.

Se înroşi şi veni la mine.

— Cam de şase luni trăiesc ca o babă, îmi spuse el râzând. Nu mai pot suporta… La urma urmei, continuă el, pentru ce altceva ne e dată viaţa dacă nu pentru a o trăi? Este doar o ipocrizie să încerci să fii ceea ce nu eşti. Şi ştii ceva – se aplecă peste masă vorbind cu seriozitate – ca să fiu cinstit, sunt un om mai bun – o simt şi o ştiu – atunci când sunt aşa cum am fost făcut, decât atunci când încerc să fiu un sfânt imposibil.

Asta era greşeala pe care o făcea: întotdeauna cădea în extreme. Credea că un legământ, cu condiţia să fie destul de mare, ar putea înspăimânta Natura Umană, în loc de a servi numai ca o provocare. De acea, fiecare corijare era şi mai nestăpânită decât ultima, pentru a fi urmată imediat de o oscilaţie şi mai mare a pendulului în direcţia opusă.

Fiind acum într-o dispoziţie întru totul necugetată, ducea o viaţă cam libertină. Apoi, într-o seară, fără vreun semn prevestitor, am primit un bilet de la el.

— Vino să mă vezi joi. Este ajunul căsătoriei mele.

— M-am dus. El „făcea ordine” din nou. Toate sertarele erau deschise, iar pe masă erau puse grămadă pachete de cărţi de joc, cornete de pariuri şi multă hârtie scrisă, totul, ca şi înainte, în curs de distrugere.

Am zâmbit: nu am putut să mă abţin şi, deloc jenat, a râs şi el, cu obişnuitul lui râs cinstit şi sincer.

— Ştiu, exclamă el vesel, dar de data asta nu e la fel ca înainte.

Apoi, punându-şi mâna pe umărul meu şi vorbind cu seriozitatea bruscă ce apare aşa de rapid la naturile superficiale, spuse:

— Dumnezeu mi-a ascultat ruga, vechi prieten. Ştie că sunt slab. A trimis un înger din Ceruri să mă ajute.

Luă portretul ei de pe poliţa căminului şi mi-l dădu. Mi-a părut faţa unei femei dure, limitate, dar, desigur, el o suia în slava cerului.

În timp ce vorbea, aruncă pe podea, din grămada din faţa lui, o veche notă de plată de la un restaurant; aplecându-se, o ridică şi o ţinu în mână, meditând.

— Ai observat vreodată cum pare să adere la aceste lucruri parfumul de şampanie şi de lumânări? Spuse el mirosind-o nepăsător. Mă întreb ce s-a întâmplat cu ea?

— Cred că eu nu m-aş gândi la ea în noaptea asta, am răspuns.

Slăbi strânsoarea mâinii, lăsând să cadă hârtia în foc.

— Doamne Dumnezeule! Strigă el vehement, când mă gândesc la tot răul pe care l-am făcut, la ruina ireparabilă şi care se extinde mereu pe care am adus-o probabil în lume… O, Doamne! Dă-mi o viaţă lungă ca să mă pot îndrepta… Fiecare oră, fiecare minut va fi închinat slujirii tale.

În timp ce stătea aşa cu ochii, săi de băiat înflăcărat înălţaţi spre cer, o lumină păru că-i cade pe faţă şi o iluminează. Am împins fotografia înapoi spre el şi acum stătea pe masă în faţa lui. El a îngenunchiat şi şi-a apropiat buzele de ea.

— Cu ajutorul tău, draga mea şi a Lui, murmură el.

Dimineaţa următoare era însurat. Ea era o fată bine intenţionată, deşi pietatea ei, aşa cum se întâmplă cu majoritatea oamenilor, era de o structură negativă, iar antipatia ei faţă de rău era mult mai puternică decât simpatia ei pentru lucrurile bune. Pentru un timp, mult mai îndelungat decât mă aşteptam, l-a ţinut pe drumul drept – poate puţin prea drept. Dar în cele din urmă sosi inevitabila recădere.

M-am dus la el, ca răspuns la un mesaj emoţionant. L-am găsit în culmea disperării. Era vechea poveste: slăbiciunea umană, combinată cu lipsa lamentabilă a celor mai obişnuite precauţii luate pentru a nu fi descoperit. Mi-a dat detalii, presărate ca autodenunţarea sa exuberantă, iar eu am preluat sarcina delicată de împăciuitor.

A fost o muncă istovitoare, dar în cele din urmă ea a consimţit să-l ierte. Când i-am spus, bucuria lui a fost fără margini.

— Cât sunt de bune femeile, spuse el, în timp ce lacrimi îi curgeau din ochi. Dar ea nu o va regreta. Doamne Dumnezeule, de azi încolo voi…

S-a oprit şi, pentru prima dată în viaţa lui, îndoiala de sine îi trecu prin minte. În timp ce stam urmărindu-l, bucuria îi pieri de pe faţă şi primul semn de vârsta trecu peste ea.

— Se pare că am făcut ordine şi am luat-o de la început toată viaţa, spuse el obosit. Încep să văd unde se află dezordinea şi singura cale de a scăpa de ea.

Nu am înţeles sensul cuvintelor sale atunci, dar l-am aflat mai târziu.

S-a străduit, după puterea sa, şi a eşuat. Dar, printr-un miracol, greşeala sa nu a fost descoperită. Faptele au ieşit la lumină mult timp după aceea, dar atunci mai erau doar doi care le cunoşteau.

A fost ultimul său eşec. Târziu într-o seară, am primit un bilet scris în grabă de la soţia sa, rugându-mă să vin la ei.

— S-a întâmplat un lucru groaznic, scria. Charley a urcat în biroul său după cină, spunând că „are de pus ceva în ordine”, aşa cum numea el asta şi nu dorea să fie deranjat. Făcând curat pe birou, trebuie să fi umblat neatent cu revolverul, pe care îl ţinea întotdeauna acolo, uitând probabil că era încărcat. Am auzit o împuşcătură şi alergând în cameră l-am găsit zăcând mort pe duşumea. Glontele îi trecuse drept prin inimă.

Nu prea era tipul de om potrivit să fie un erou! Şi totuşi… nu ştiu. Poate că luptase mai mult decât mulţi alţi oameni care au ieşit învingători. În tribunalele lumii, suntem siliţi să judecăm numai după prezumţie, iar martorul principal, sufletul omului, nu poate fi chemat la bară.

Îmi amintesc că subiectul bravurii se discuta într-o seară la cină, când un domn german prezent acolo a relatat o anecdotă al cărei erou era un tânăr ofiţer prusac.

— Nu pot să vă spun numele lui, explică prietenul nostru german. Chiar omul mi-a spus povestea confidenţial şi, deşi el personal şi-ar putea permite să facă publică această istorie, în virtutea faptelor sale de mai târziu, există alte motive pentru care nu trebuie să fie prea cunoscută.

Iată cum am aflat-o. Pentru o faptă vitejească făcut, a în timpul scurtului război împotriva Austriei, i s-a acordat Crucea de Fier. Aceasta, după cum ştiţi cu toţii, este decoraţia cea mai preţuită în armata noastră. Bărbaţii care au dobândit-o sunt de obicei înfumuraţi datorită ei şi au, într-adevăr, o oarecare scuză că sunt astfel. El, din contra, o ţine încuiată într-un sertar şi nu o scoate niciodată decât atunci când era obligat de eticheta oficială. Simpla ei vedere pare a-i provoca durere. Într-o zi l-am întrebat care era motivul. Suntem prieteni foarte vechi şi apropiaţi şi el mi l-a spus.

Întâmplarea a avut loc pe când era tânăr locotenent. Era, într-adevăr prima sa luptă. Printr-o întâmplare, fusese separat de compania sa şi, neputând să o regăsească, se ataşase la un regiment staţionat la extrema dreaptă a liniilor prusace.

Efortul duşmanului era în principal îndreptat împotriva centrului stâng şi pentru un timp tânărul nostru locotenent nu a fost decât un spectator de la distanţă al bătăliei. Dintr-o dată, totuşi, atacul s-a mutat, iar regimentul s-a găsit ocupând o poziţie extrem de importantă şi critică. Obuzele începură să cadă neplăcut de aproape şi s-a dat ordinul să se culce la pământ.

Oamenii s-au trântit cu faţa în jos şi aşteptau. Obuzele brăzdau pământul în jurul lor, acoperindu-i cu noroi. O durere oribilă, pătrunzătoare cuprinse stomacul tânărului meu prieten şi el începu să se târască în sus. Capul şi inima lui păreau amândouă a se strânge şi a se răci. O ghiulea reteză capul omului de lângă el, împroşcându-i faţa cu sânge. O clipă mai târziu, o alta a spintecat spatele unui biet om care stătea întins în faţa sa.

Corpul său părea să nu-i mai aparţină de loc. O creatură străină, crispată, pusese stăpânire pe el.

Îşi ridică capul şi cercetă terenul în jurul său. El şi trei soldaţi – băieţandri, ca şi el, care nu mai fuseseră înainte în foc – păreau a fi absolut singuri în acel iad. Ei erau ariergarda regimentului, iar configuraţia terenului îi ascundea complet de tovarăşii lor.

Aceştia patru s-au uitat unul la altul şi-şi citiră unii altora gândurile. Lăsându-şi puştile culcate pe iarbă, au început să se târască pe burtă, locotenentul conducându-i, ceilalţi urmându-l.

La câteva sute de iarzi în faţa lor se ridica un mic deal abrupt. Dacă ar putea ajunge până acolo, ar ieşi din câmpul vizual. S-au grăbit, oprindu-se cam tot la treizeci de iarzi73 pentru a sta liniştiţi şi a-şi trage sufletul, grăbindu-se după aceea şi mai tare decât înainte şi sfâşiindu-şi carnea pe terenul sfărimiţat.

În cele din urmă au ajuns la baza pantei şi, furişându-se în jurul ei, şi-au ridicat capetele şi s-au uitat în urmă. De unde erau, era imposibil să fie văzuţi din liniile prusace.

Au sărit în picioare şi au început o cursă sălbatică. La doisprezece paşi mai încolo au ajuns faţă în faţă cu o baterie de câmp austriacă.

Demonul care pusese stăpânire pe ei creştea tot mai mult pe măsură ce fugeau mai departe. Nu erau oameni, erau animale înnebunite de frică. Purtaţi de aceeaşi nebunie care îmboldea şi alte creaturi atinse de panică să coboare în goană o pantă ce dădea spre mare, aceşti patru oameni s-au aruncat cu un urlet şi cu sabia în mână asupra bateriei, iar întreaga baterie, uluită de caracterul năpraznic şi neaşteptat, al atacului, crezând că întreg batalionul era pe ei, a cedat şi a fugit în dezordine în josul dealului.

La vederea acelor austrieci fugind, frica, la fel de subit cum îl cuprinsese, îl părăsi şi simţi doar dorinţa de a hăcui şi a omorî. Cei patru prusaci fugiră după el, tăindu-i şi lovindu-i în timp ce fugeau; şi când cavaleria prusacă sosi vuind cu zgomot asurzitor, descoperi că tânărul meu locotenent şi cei trei oameni ai săi capturaseră două tunuri şi omorâseră o jumătate de duzină de duşmani.

În ziua următoare a fost invitat la comandant.

— Veţi fi atât de bun să vă amintiţi în viitor, domnule, spuse şeful Statului Major, că Majestatea Sa nu cere locotenenţilor Săi să execute manevre pe propria lor răspundere şi, de asemenea, că atacarea unei baterii cu trei oameni nu se cheamă război, ci o prostie fără seamăn. Ar trebui să fiţi trimis în faţa curţii marţiale, domnule.

Apoi, cu o voce oarecum diferită, bătrânul soldat adăugă, faţa înmuindu-se într-un zâmbet:

— Totuşi, vigilenţa şi îndrăzneala, tânărul meu prieten, sunt calităţi bune, în special când sunt încoronate de succes. Dacă austriecii ar fi reuşit să planteze ferm o baterie pe deal, ar fi fost greu să-i dislocăm. Poate, în aceste împrejurări, Majestatea Sa va trece cu vederea indiscreţia dumneavoastră.

— Majestatea Sa nu numai că a trecut cu vederea acest lucru, ci mi-a şi conferit Crucea de Fier, conchise prietenul meu. De dragul reputaţiei armatei, am considerat mai bine să păstrez tăcerea şi să o primesc. Dar, după cum poţi înţelege, vederea ei nu-mi evocă imagini plăcute.

Pentru a ne întoarce la jurnalul meu, văd că pe 14 noiembrie am ţinut o altă întrunire. Dar la aceasta au fost prezenţi numai „Jephson, MacShaughnassy şi cu mine”; despre numele lui Brown nu mai găsesc de aici încolo nici o urmă. În ajunul Crăciunului, noi trei ne-am întâlnit din nou, iar notele mele mă informează că MacShaughnassy a făcut un punş de whiskey după o reţetă proprie, un document sugestiv al unui Crăciun trist pentru toţi trei. Se pare că n-am realizat nimic deosebit în niciuna din aceste ocazii.

Apoi urmă o pauză până pe 8 februarie şi adunarea s-a restrâns la „Jephson” şi cu mine. Cu o licărire finală, ca a unei lumânări care moare, jurnalul meu, în acest punct, devine luminos, iluminând conversaţia din acea seară.

Discuţia noastră pare să fi fost despre multe lucruri, despre foarte multe lucruri, de fapt, cu excepţia romanului nostru. Printre alte subiecte, am vorbit despre literatură în general.

— Sunt plictisit de această flecăreală eternă despre cărţi, spuse Jephson, de aceste coloane de critică pentru fiecare rând scris, de aceste cărţi fără sfârşit despre cărţi, de aceste laude insistente şi învinuiri tăioase, de această venerare prostească a romancierului Tom, de această ură prostească îndreptată împotriva poetului Dick, de această gâlceavă prostească legată de dramaturgul Harry. Nu este nici un pic de sobrietate sau de judecată în toată treaba asta. Ai crede, ascultând Marii Preoţi ai Culturii, că omul a fost făcut pentru literatură, nu literatura pentru om. Gândirea a existat înainte de Tipar, iar oamenii care au scris cele mai bune o sută de cărţi nu le citesc niciodată. Cărţile îşi au locul lor în lume, dar nu sunt scopul ei. Ele stau alături de carnea de vacă şi de oaie, de mirosul mării, de atingerea unei mâini, de amintirea unei speranţe şi alături de celelalte lucruri care se însumează în şaptezeci de ani de viaţă. Totuşi, vorbim despre ele ca şi cum ar fi vocea Vieţii, în loc de a fi doar ecoul ei slab. Poveştile sunt încântătoare ca poveşti

— Dulci ca primulele după iarna lungă, odihnitoare ca croncănitul corbilor la asfinţit. Dar acum, noi nu scriem „poveşti”: noi pregătim „documente umane” şi discutăm suflete.

Se întrerupse brusc în mijlocul tiradei.

— Ştii la ce mă face să mă gândesc întotdeauna aceste „studii psihologice” care sunt atât de la modă acum? O maimuţă cercetând o altă maimuţă în căutarea de pureci… Şi ce dezgoleşte, la urma urmei, stiloul nostru de disecţii? Continuă el. Natura umană? Sau doar nişte lenjerie de corp mai mult sau mai puţin lipsită de gust, care ascunde şi desfigurează natura umană? Există o povestire despre un vagabond bătrân care, copleşit de nenorocire, a fost silit să se retragă un timp în singurătatea Portlandului74. Gazdele sale, dorind să vadă cât mai mult posibil din oaspetele lor, în timpul şederii sale limitate la ei, au început să-i facă baie. I-au făcut baie de două ori pe zi, timp de o săptămână, de fiecare dată aflând mai multe lucruri despre el, până când, în cele din urmă, au ajuns la o cămaşă de flanel.

Au trebuit să se mulţumească cu asta, săpunul şi apa neizbutind să ajungă mai departe.

Acel vagabond îmi apare simbolic pentru omenire. Natura Umană îşi poartă convenţiile de atâta timp, încât obiceiul a pus stăpânire pe ea. În acest secol al XIX-lea este imposibil să spui unde sfârşesc hainele obiceiului şi unde începe omul natural. Virtuţile ne sunt predate ca un mod al „Comportării”; viciile noastre sunt viciile recunoscute ale stăpânirii şi alcătuirii noastre. Religia noastră atârnă gata făcută lângă leagănul nostru, pentru a fi îmbrăcaţi cu ea de către mâini îmbietoare. Gusturile ni le dobândim cu dificultate! Ne învăţăm sentimentele pe de rost. Cu preţul unei suferinţe infinite învăţăm să ne placă whiskeyul şi ţigările de foi, arta înaltă şi muzica clasică. Într-o epocă îl admirăm pe Byron75 şi bem şampanie dulce; douăzeci de ani mai târziu este mai modem să-l preferăm pe Shelley76, şi ne place şampanie seacă. La şcoală ni se spune că Shakespeare este un mare poet şi că Venus di Medici77 este o sculptură frumoasă; şi aşa, pentru tot restul vieţii noastre, umblăm spunând ce poet mare îl considerăm pe Shakespeare şi că nu există o sculptură, după părerea noastră, atât de frumoasă ca Venus di Medici. Dacă suntem francezi, ne adorăm mama; dacă suntem englezi, iubim câinii şi virtutea. Plângem moartea unei rude apropiate timp de douăsprezece luni, dar pentru un văr de-al doilea suntem trişti doar trei. Omul bun are virtuţile sale reglementare, spre care aspiră, păcatele sale reglementare, pentru care se căieşte. Am cunoscut odată un om bun care era foarte tulburat pentru că nu era mândru şi nu putea, prin urmare să se roage pentru umilinţă într-un mod rezonabil. În societate trebuie neapărat să fii cinic şi rău cu moderaţie: în Bohemia, să fii un nonconformist conformist. Mi-o amintesc pe mama, mustrând o prietenă, o actriţă, care îşi părăsise un soţ devotat şi fugise cu un comediant de mâna a doua, dezagreabil şi urât. (Mă refer la o perioadă de mulţi, mulţi ani în urmă.)

— Trebuie să fii nebună, spunea mama mea. Ce naiba te-a determinat să faci un astfel de pas?

— Draga mea Emma, replică doamna. Ce altceva îmi rămânea de făcut? Ştii că nu prea pot să joc. A trebuit să fac ceva pentru a arăta că sunt o artistă.

Suntem marionete îmbrăcate de gală. Vocea noastră este vocea saltimbancului nevăzut, vocea Convenienţei; chiar mişcările pasiunii şi ale durerii noastre sunt doar răspunsuri date zguduirilor ei. Omul se aseamănă cu una din acele legături gigantice pe care le vezi în braţele doicilor. Este foarte voluminoasă şi foarte lungă; arată ca o masă de dantelă delicată, de blană bogată şi ţesături frumoase; şi undeva, ascuns vederii printre găteli, este o bucăţică mică roşie de umanitate uluită, lipsită de voce şi înzestrată doar cu un strigăt nebunesc.

— Există doar o singură povestire, continuă el, după o pauză lungă, rostindu-şi propriile gânduri cu voce tare mai degrabă decât vorbindu-mi mie. Stăm la mesele noastre de lucru şi ne gândim şi scriem şi scriem, dar povestirea este întotdeauna aceeaşi. Oamenii au spus-o şi tot ei au ascultat-o cu mulţi ani în urmă; ne-o spunem unul altuia astăzi. Ne-o vom spune unul altuia şi peste o mie de ani de aici înainte, iar povestea este aceasta. „Trăia odată un bărbat, iar o femeie îl iubea”. Criticii mărunţi strigă că acest lucru nu e nou şi cer ceva proaspăt, crezând – aşa cum cred copiii – că există lucruri stranii în lume.

În acest punct, notele mele iau sfârşit şi nu mai urmează nimic în caiet. Dacă vreunul dintre noi s-a mai gândit la roman, dacă ne-am mai întâlnit din nou ca să-l discutăm, dacă a fost început vreodată, dacă a fost abandonat vreodată – nu pot să spun… Este un basm pe care l-am citit cu mulţi, mulţi ani în urmă şi nu a încetat niciodată să mă urmărească. Spune cum un băieţel s-a urcat odată pe un curcubeu. Iar la capătul curcubeului, exact în spatele norilor, a găsit un oraş minunat. Casele sale erau din aur, iar străzile lui erau pavate cu argint, iar lumina care strălucea deasupra lui era asemeni luminii care cade asupra lumii adormite în zori. În acest oraş erau palate atât de frumoase îneât îţi satisfăceau toate dorinţele, numai să le priveşti. Templele erau atât de perfecte, îneât cei care îngenunchiau în ele erau curăţaţi de păcate. Şi toţi oamenii care locuiau în acest oraş minunat erau mari şi buni, iar femeile mai frumoase decât femeile din visul unui tânăr. Iar numele oraşului era „Oraşul lucrurilor pe care oamenii au vrut să le facă”.

SFÂRŞIT