Capitolul III

Hotărâri luate. Metoda de lucru a lui Harris. Cum agaţă un tablou cel mai în vârstă membru al familiei. George face o observaţie inteligentă. Plăcerile băii de dimineaţă. Măsuri în caz de naufragiu.

Şi aşa, a doua zi, seara, ne-am adunat din nou ca să discutăm şi să punem la punct planurile noastre de călătorie.

— Ei, în primul rând trebuie să hotărâm ce luăm cu noi, spuse Harris. Jerome, ia o bucată de hârtie şi scrie, iar tu, George, deschide catalogul mărfurilor de băcănie. Daţi-mi careva un creion şi eu o să-ntocmesc lista.

Ăsta-i Harris, şi pace – veşnic dispus să ia asupra sa orice sarcină şi s-o arunce apoi în spatele altora.

Parcă-l văd pe bietul meu unchi Podger! Nu cred că s-a mai pomenit cândva, undeva, o harababură mai grozavă într-o casă de creştin ca aceea când unchiul Podger se apuca de o treabă.

Să zicem că vine un tablou de la înrămat şi zace în sufragerie, aşteptând să fie agăţat. Mătuşa Podger întreabă ce e de făcut cu el, iar unchiul Podger răspunde:

— Cum? Las'pe mine! Nu vă îngrijiţi voi de asta. Fac eu toată treaba.

Apoi îşi scoate haina şi începe. Trimite fata după cuie de şase pence, apoi pe unul dintre băieţi pe urmele ei ca să-i spună ce mărime îi trebuie şi, încetul cu încetul, unchiul Podger intră în rol şi ridică în picioare toată casa.

— Will! Du-te şi adu-mi ciocanul! strigă el. Tom! Adu-mi rigla! Stai! O să am nevoie şi de seară, n-ar strica să aduci şi un taburet din bucătărie. Jim! Dă o fugă până la domnul Goggles şi spune-i aşa: Tăticu vă transmite multe salutări. Speră că o duceţi mai bine cu piciorul şi… vreţi să-i împrumutaţi nivela cu apă? Stai, Mary, nu pleca; o să am nevoie de cineva să-mi ţină lumânarea. După ce se-ntoarce fata, trimite-o să aducă nişte sfoară. Şi… Tom! Unde-i Tom? Tom, vinoncoa', am nevoie de tine, tu o să-mi întinzi tabloul.

Unchiul Podger ridică tabloul şi-l scapă. Tabloul iese din ramă, unchiul Podger încearcă să salveze geamul, se taie la deget, apoi începe să ţopăie prin odaie ca un apucat, căutându-şi batista, însă batista e în buzunarul hainei pe care a dezbrăcat-o şi pe care nu ştie unde a pus-o. Toată lumea trebuie să lase baltă căutatul uneltelor şi să înceapă căutatul hainei, în timp ce unchiul Podger joacă tontoroiul în jurul lor, încurcându-i şi mai mult.

— Nu ştie nimeni în casa asta unde mi-e haina? Pe cuvântul meu, de când sunt n-am mai întâlnit aşa neam de oameni. Şase capete şi nu sunteţi în stare să găsiţi o haină pe care am dezbrăcat-o acum mai puţin de cinci minute! Mii de…

Apoi se scoală, descoperind că a stat tot timpul pe haină.

— Hai, lăsaţi-vă păgubaşi! Tot eu am găsit-o. Se putea? Ori îi spui motanului să găsească ceva, ori vouă, tot un drac.

După ce s-a scurs o jumătate de ceas cu bandajatul degetului şi cei din jur au adus un alt geam, şi uneltele, şi scara, şi taburetul, şi lumânarea, unchiul Podger porneşte iar la treabă, în timp ce întreaga familie, inclusiv servitoarea, femeia cu ziua, stau în jurul lui în semicerc, gata să-i dea o mână de ajutor. Doi trebuie să-i ţină scaunul, un al treilea îI ajută să se urce şi să nu cadă, un al patrulea îi dă un cui, iar un al cincilea ciocanul. Unchiul Podger ia cuiul şi-l scapă.

— Asta mai lipsea! rosteşte el cu jignire în glas. Acum s-a dus şi cuiul.

Fireşte, trebuie să ne aşezăm în patru labe şi să căutăm cuiul de-a buşilea, în vreme ce unchiul Podger stă cocoţat pe scaun, bombănind întruna şi vrând să ştie dacă avem de gând să-l ţinem acolo toată seara aşa.

În cele din urmă cuiul a fost găsit, dar între timp a dispărut ciocanul.

— Unde e ciocanul? Ce-am făcut cu ciocanul? Doamne Dumnezeule! Şapte gură-cască şi niciunul n-are habar ce-am făcut eu cu ciocanul!

Îi găsim ciocanul, dar unchiul Podger nu mai găseşte semnul făcut pe perete pentru cui, aşa că fiecare dintre noi trebuie să se urce pe scaun, lângă el, şi să-l caute; fiecare descoperă semnul într-alt loc, iar unchiul Podger ne face proşti pe toţi, pe rând, şi dă poruncă să ne dăm jos. După aceea ia rigla, face o nouă măsurătoare, constată că erau treizeci şi unul de inchi şi trei optimi de la colţ, încearcă să facă fel de fel de socoteli în gând şi-l apucă pandaliile.

Încercăm şi noi să socotim în gând, ajungem la rezultate diferite şi începem să chicotim. În zarva generală, numărul inchilor este uitat şi unchiul Podger e nevoit să mai măsoare o dată.

De data aceasta, el foloseşte o bucată de sfoară, dar în momentul critic, când caraghiosul bătrân se apleacă peste scaun, făcând un unghi de patruzeci şi cinci de grade, şi încearcă să ajungă la punctul situat cu trei inchi mai departe de ceea ce poate el atinge prin sforţări supraomeneşti, sfoara Îi scapă din mână şi unchiul Podger alunecă pe pian, producând un efect muzical cu adevărat remarcabil, datorită iuţelii năprasnice cu care capul şi trupul său izbesc toate clapele deodată.

Mătuşa Mary, între timp, declară că nu le poate permite copiilor să mai stea acolo şi să audă un astfel de limbaj.

Într-un târziu, unchiul Podger izbuteşte să însemne locul, cu mâna stângă aşază în el vârful cuiului, apucă ciocanul cu dreapta, îşi turteşte de la prima lovitură degetul mare şi scapă, cu un zbieret, ciocanul pe piciorul cuiva.

Mătuşa Mary îşi arată sfios nădejdea că atunci când unchiul Podger se va mai apuca să bată cuie în perete o va anunţa din vreme, ca să se pregătească să petreacă o săptămână la mama ei, atât timp cât va dura operaţia.

— Ooof! Voi, femeile, veşnic faceţi caz de toate! răspunde unchiul Podger, culegându-se de jos. Ce vrei! Mie, unuia, grozav îmi place să fac o trebuşoară ca asta.

Urmează o altă încercare. La a doua lovitură, cuiul străbate tencuiala de la un capăt la celălalt, ciocanul se afundă pe jumătate în perete, iar unchiul Podger este proiectat pe zid, cu destulă forţă pentru a-şi turti nasul.

Ni se cere să-i găsim din nou rigla şi sfoara, face o nouă gaură şi pe la miezul nopţii tabloul stă agăţat pe perete – ce-i drept, foarte strâmb şi gata să cadă. Pe o distanţă de câţiva yarzi{5}, peretele arată de parcă ar fi fost greblat. Toată lumea e frântă de oboseală şi cuprinsă de deznădejde, cu excepţia unchiului Podger.

— S-a făcut, spune el, coborând greoi de pe scaun, pe bătăturile femeii cu ziua, şi contemplând cu vădită mândrie isprava făcută. Când te gândeşti că unii ar fi angajat un om special ca să facă… ce, o nimica toată!

Sunt convins că Harris, cu vârsta, va deveni exact un astfel de om. I-am şi spus-o, de altfel, încredinţându-l că nu voi îngădui să se spetească muncind atâta. I-am răspuns:

— Nu, Harris, tu iei hârtia, creionul şi catalogul, George o să scrie, iar eu o să fac toată treaba.

Am fost nevoiţi să renunţăm la prima listă. Era clar că o barcă îndeajuns de încăpătoare pentru toate lucrurile trecute de noi ca indispensabile nu putea naviga pe cursul superior al Tamisei, aşa că am rupt lista şi ne-am uitat unul la altul.

— Cred că suntem pe un drum cu totul greşit, spuse George. Nu trebuie să ne gândim la lucrurile la care putem renunţa, ci numai la cele la care nu putem renunţa.

Zău, George e deştept foc uneori, oricât de surprinzător ar părea. Nu mă sfiesc să numesc asta înţelepciune şi nu numai cu privire la cazul de faţă, ci şi în general, referindu-mă la călătoria noastră, a tuturor, pe fluviul vieţii. Câţi oameni, în această călătorie, nu-şi încarcă barca până la refuz cu o mulţime de lucruri nefolositoare, balast pe care ei îI socotesc esenţial pentru plăcerea şi confortul călătoriei; astfel, barca e veşnic în primejdie să se scufunde!

Cum îşi mai încarcă sărmana bărcuţă până în vârful catargului cu haine frumoase şi case mai, cu servitori nefolositori şi cu un roi de prieteni grozavi, cărora nu le pasă de ei nici cât negru sub unghie şi cărora ei, la rândul lor, nu le dau pic de consideraţie, cu petreceri costisitoare care nu amuză pe nimeni, cu ceremonii şi maniere, cu prefăcătorie şi ostentaţie şi, vai! cu cea mai grea şi nebunească încărcătură dintre toate – groaza de ce va gândi vecinul, cu luxul care nu face decât să îmbuibe, cu plăcerile ce plictisesc, cu jalnica paradă care, ca şi coroana din fier a tâlharului de odinioară, face să sângereze şi să se-ntunece îndureratul creştet care o poartă!

Toate acestea nu sunt decât balast, omule, balast şi nimic mai mult! Peste bord cu el! Din pricina lui, vâslitul e atât de anevoios, încât aproape-ţi vine să leşini. Iar barca e atât de greoaie şi atât de greu de mânuit, încât nu eşti scutit o singură clipă de nelinişti şi griji, nu te mai bucuri de un strop de odihnă pentru a visa alene, pentru a urmări umbrele tremurătoare fluturând uşor peste valuri, scânteietoarele raze ale soarelui strecurându-se grăbit printre unde, pomii înalţi de pe ţărm privindu-şi chipul în oglinda apelor, pădurile verzi sau ruginii, crinii albi şi galbeni, trestia întunecată şi unduioasă, stuful, orhideele sau albastrele nu-mă-uita.

Aruncă balastul peste bord, omule! Atunci o să-ţi dai seama că e mult mai uşor să vâsleşti, barca nu se va mai putea răsturna atât de lesne şi chiar dacă o să se răstoarne, paguba n-o să fie mare – o marfă bună, sănătoasă, nu se strică la apă. Vei avea atunci destul timp ca să cugeţi şi să munceşti. Răgaz ca să sorbi lumina vieţii, răgaz ca să asculţi muzica eoliană pe care vântul divin o smulge coardelor inimii omeneşti, răgaz ca să…

Iertaţi-mă. M-am lăsat furat de gânduri.

I-am încredinţat, aşadar, lista lui George, care se şi apucă de treabă.

— Nu e cazul să luăm un cort, propuse el. Barca o să aibă coviltir. E de o mie de ori mai simplu şi mai comod.

Ideea ni s-a părut bună şi-am adoptat-o. Nu ştiu dacă aţi văzut vreodată o barcă cu coviltir. Fixaţi nişte cercuri de fier deasupra bărcii, întingeţi peste ele o uriaşă pânză de corabie, prindeţi-o cu nădejde de jur împrejur, de la provă la pupa, şi barca se preface într-un fel de căscioară nespus de primitoare, deşi te cam înăbuşi în ea, dar orice lucru cu neajunsul lui, cum spunea unul căruia i-a murit soacra şi a fost nevoit să plătească cheltuielile de înmormântare.

George fu de părere că în acest caz trebuie să luăm fiecare câte un covoraş, o lampă, puţin săpun, o perie şi un pieptene (pentru toţi), o periuţă de dinţi (pentru fiecare), un lighean, puţin praf de dinţi, o trusă de bărbierit (parcă ar fi un exerciţiu dintr-un manual de limba franceză) şi vreo două prosoape pentru baie. Am observat că oamenii fac întotdeauna pregătiri grozave în vederea scăldatului când se duc undeva în apropierea unei ape, dar o dată ajunşi acolo nu prea se scaldă.

Aşa se-ntâmplă şi când te duci la mare. Ori de câte ori mă gândesc la acest subiect când sunt la Londra, sunt ferm hotărât să mă scol dis-de-dimineaţă, în fiecare zi, şi să mă afund de câteva ori în apă înainte de micul dejun şi în consecinţă împachetez cu conştiinciozitate o pereche de chiloţi de baie şi un prosop. Port veşnic cu mine chiloţi roşii, îmi place cum îmi stă în chiloţi roşii, se potrivesc de minune cu tenul meu. Când ajung însă la mare, baia matinală nu mă mai îmbie aşa cum mă îmbia când eram în oraş. Dimpotrivă, mă simt ţintuit de pat şi nu cobor decât în ultima clipă.

Iau micul dejun. O dată sau de două ori a triumfat virtutea şi am plecat buimac şi mahmur la şase, îmbrăcat sumar, cu chiloţii şi prosopul în mână. Baia însă nu m-a amuzat. Parcă e un făcut: ori de câte ori mă duc la baie cu noaptea în cap, mă aşteaptă un vânt tăios de est, ascuns de vrăjmaşii mei undeva, parcă special pentru mine, ei culeg toate pietrele cu trei colţuri şi mi le aştern în cale, ascut stâncile, acoperindu-le vârfurile cu un strat subţire de nisip, ca să nu le văd, şi mută marea cu două mile mai departe, aşa că până să ajung la apă adâncă trebuie să mă chircesc şi să ţopăi, tremurând ca varga, în şase inchi de apă. Iar când ajung la mare, aceasta e înfuriată şi de-a dreptul insultătoare. Un talaz mă ia pe sus, apoi mă trânteşte când m-aştept mai puţin pe o stâncă pusă acolo cu bună ştiinţă. Iar până să strig eu „aoleu!” şi să-mi dau seama de cele petrecute, valul se întoarce şi mă poartă spre mijlocul oceanului.

Încep să înot cu disperare către ţărm şi, întrebându-mă dacă-mi voi mai revedea vreodată casa şi prietenii, mă căiesc că nu m-am purtat mai frumos cu surioara mea când eram mic. Dar chiar în clipa când am renunţat la orice speranţă, un val se retrage şi mă lasă răşchirat pe nisip, ca o stea de mare. Mă scol, privesc îndărăt şi constat că apa în care am înotat ca un disperat de-abia îmi trecea de genunchi, sar pe ţărm, mă îmbrac şi mă întorc dezamăgit acasă, unde trebuie să le spun tuturor că mi-a plăcut.

În împrejurarea de faţă, discutam toţi ca şi cum am fi avut de gând să înotăm mile întregi, în fiecare dimineaţă. După părerea lui George, e o plăcere să te trezeşti în barcă în aerul proaspăt al zorilor şi să te arunci în apa cristalină a fluviului. Harris, pe de altă parte, era convins că pentru poftă de mâncare nimic nu e mai bun ca înotul înainte de micul dejun. După ce se scaldă, are totdeauna o foame de lup. George protestează. Dacă baia îI face pe Harris să mănânce mai mult decât de obicei, atunci se opune şi cere ca lui Harris să i se interzică scăldatul. Şi aşa era destul de greu să tragi la edec, în susul curentului, o cantitate îndestulătoare de hrană pentru Harris.

Eu totuşi am stăruit pe lângă George, explicându-i că o să fie o plăcere să avem în mijlocul nostru un Harris curat şi proaspăt la faţă, chiar dacă asta însemna să cărăm câteva chintale în plus, iar George se înduplecă până la urmă şi nu mai aduse nici o obiecţie împotriva îmbăiatului lui Harris.

Am convenit să luăm trei prosoape, ca să nu ne aşteptăm unul pe altul.

Cât priveşte îmbrăcămintea, George socotea că două costume din flanel ar fi de ajuns, pentru că le-am putea spăla singuri în apa Tamisei când se vor murdări. Noi ceilalţi l-am întrebat dacă a încercat vreodată să spele costume din flanel în fluviu, la care el ne-a răspuns că nu, dar cunoştea nişte cetăţeni care făcuseră treaba asta şi cică era destul de uşor, iar Harris şi cu mine, dând dovadă de o slăbiciune condamnabilă, ne-am închipuit că ştie ce vorbeşte şi că trei tineri respectabili, fără situaţie sau influenţă şi lipsiţi de orice experienţă în materie de spălat îşi pot într-adevăr spăla cămăşile şi pantalonii în fluviul Tamisa, cu o bucată de săpun.

Ne-a fost dat să aflăm abia în zilele următoare, când era prea târziu, că George nu era decât un farsor sinistru, care, bineînţeles, habar n-avea de astfel de probleme. Dacă aţi fi văzut hainele noastre după spălat! Dar, cum se spune în romanele de senzaţie, să nu anticipăm.

George ne-a convins să luăm cu noi rufe de schimb şi o grămadă de şosete pentru eventualitatea că ne vom răsturna şi va trebui să ne schimbăm, de asemenea, nenumărate batiste cu care să ştergem lucrurile, o pereche de ghete din piele, precum şi pantofii noştri de canotaj, de care nu ne puteam lipsi în caz de naufragiu.