Capitolul IV

Problema mâncării. Obiecţii împotriva lămpii cu ulei – atmosfera pe care o creează. Avantajele brânzei ca tovarăş de drum. O femeie măritată îşi părăseşte căminul. Alte măsuri în eventualitatea unui naufragiu, împachetez eu. Perversităţile periuţei de dinţi, împachetează George şi Harris. Purtarea scandaloasă a lui Montmorency. Mergem la culcare.

Apoi am discutat problema mâncării.

— Să-ncepem cu micul dejun, propune George, practic cum II ştiţi. Pentru micul dejun avem nevoie de o tigaie… (Harris e de părere că e un obiect cu totul indigest, noi îI rugăm să nu-şi mai dea în petic şi George continuă), un ceainic, un ibric şi o lampă cu spirt. Fără ulei, adăugă el, cu o privire plină de înţeles.

Harris şi cu mine îI aprobarăm numaidecât.

Ni s-a întâmplat odată să luăm cu noi o lampă cu ulei. A fost pentru prima şi ultima oară. Timp de o săptămână am avut impresia că trăim într-un depozit de ulei. Se prelingea într-una. Nimic nu se prelinge mai uşor ca uleiul de parafină; îI ţineam în botul bărcii şi de acolo se prelingea în jos, către cârmă, îmbibând întreaga barcă şi tot ce întâlnea în cale; îşi făcea drum spre fluviu, satura peisajul şi vicia atmosfera. Uneori ne gâdila nările o adiere de vânt dinspre apus, încărcată de mirosul uleiului, alteori una asemănătoare dinspre răsărit, dinspre miazănoapte sau miazăzi, dar de oriunde venea, fie că venea dinspre zăpezile arctice, fie că se ridica din nesfârşitele nisipuri ale deşertului, purta aceeaşi mireasmă de ulei de parafină.

Uleiul făcea ce făcea şi strica până şi frumuseţea apusurilor de soare, cât despre clarul de lună, hotărât lucru, acesta duhnea a ulei.

Am încercat să ne descotorosim de el la Marlow. Am lăsat barca lângă pod şi am dat o raită prin oraş, doar-doar ne-o pierde urma, dar degeaba, nu ne-a slăbit un pas! Tot oraşul duhnea a parafină. Când am trecut prin cimitir, am avut senzaţia că morţii fuseseră înmormântaţi în ulei. Strada principală avea acelaşi miros. Ne-am întrebat cum pot trăi oamenii acolo. Am lăsat în urmă suburbiile, străbătând mile întregi pe drumul ce duce spre Birmingham, dar în zadar: provincia era cufundată în ulei.

La sfârşitul excursiei, în miez de noapte, ne-am dat întâlnire pe un câmp singuratic, sub un stejar lovit de trăsnet, unde am jurat solemn – nu-i vorbă, înjurasem toată săptămâna în felul moderat, obişnuit, al micului burghez, dar de data asta era o chestiune serioasă – am jurat solemn, zic, să nu mai luăm niciodată ulei de parafină cu noi în barcă, bineînţeles în afara cazurilor de boală.

Aşa se face că până la urmă am luat lampa cu spirt metilenat. Dar nici asta nu era o soluţie. Plăcintele şi prăjiturile coapte pe o astfel de lampă capătă iz de metilen. Oricum, spirtul e mai sănătos decât uleiul când e introdus în organism în cantităţi mari.

Pentru micul dejun, George mai propuse omletă cu slănină, uşor de pregătit, carne rece, ceai, pâine cu unt şi magiun, iar pentru prânz, biscuiţi, carne rece, pâine cu unt şi magiun, dar nici într-un caz brânză. Brânza, ca şi uleiul, îşi dă prea multe aere. Pune stăpânire pe toată barca. Răzbate prin coş şi împrumută un iz pătrunzător tuturor lucrurilor care se află în preajmă. Nu poţi să-ţi dai seama dacă mănânci plăcintă cu mere, cârnaţi de Frankfurt sau căpşuni cu smântână. Toate au gust de brânză. Prea e mirositoare brânza!

Îmi amintesc de un prieten care a cumpărat odată două bucăţi de brânză la Liverpool. Frumoasă brânză, ce să spun, grasă, gustoasă şi cu un miros de două sute cai putere, care, hotărât, putea să străbată uşor trei mile şi să doboare un trecător la două sute de yarzi. Cum în ziua aceea mă aflam la Liverpool, prietenul meu m-a rugat, dacă n-am nimic împotrivă, să duc brânza cu mine la Londra. Omul trebuia să mai rămână la Liverpool vreo două-trei zile şi îşi făcea socoteala că n-ar fi bine să ţină brânza prea mult timp.

— Cu plăcere, dragă, i-am răspuns, cu plăcere.

M-am dus după brânză şi am luat-o cu mine în trăsură. Dar ce trăsură! Un adevărat obiect de muzeu, târât de un prăpădit de somnambul, care abia îşi trăgea sufletul şi al cărui proprietar, într-un moment de entuziasm, în timpul conversaţiei, l-a numit cal. Am aşezat brânza pe capră şi am pornit cu o viteză care ar fi făcut cinste celui mai iute compresor cu aburi şi toate au mers strună până când am făcut colţul. Acolo, vântul duse un iz de brânză drept în nările roibului. Calul se învioră şi, cu un sforăit de groază, o porni cu trei mile pe oră. Vântul continua să bată în direcţia lui şi, înainte să ajungem la capătul străzii, calul îşi dădea pur şi simplu sufletul, gonind cu aproape patru mile pe oră şi lăsând cu mult în urmă schilozii şi doamnele bătrâne şi trupeşe. Fu nevoie de doi hamali, în afară de birjar, ca să-l oprească în staţie şi cred că n-ar fi izbutit s-o facă nici atunci dacă unul din ei n-ar fi avut prezenţa de spirit să-i pună peste bot o batistă şi să aprindă o bucată de hârtie de împachetat.

Mi-am cumpărat biletul şi am păşit mândru pe peron, cu brânza sub braţ, în timp ce oamenii se dădeau respectuos la o parte din calea mea. Trenul era aglomerat şi am fost nevoit să intru într-un compartiment unde se aflau şapte pasageri. Cu toate obiecţiile unui domn bătrân şi arţăgos, am intrat. Am pus brânza pe raftul de bagaje şi m-am înghesuit pe bancă, surâzând amabil şi spunând că e o zi călduroasă. Nu trecură nici câteva minute şi pe bătrân îI apucă neastâmpărul.

— E grozav de închis aerul aici, spuse el.

— Înăbuşitor, pur şi simplu, adăugă vecinul său. Începură apoi amândoi să adulmece cu nările în aer, o dată, de două ori, iar la a treia încercare li se tăie respiraţia, se ridicară fără să rostească un cuvânt şi ieşiră. Două minute mai târziu se ridică şi o doamnă solidă şi, spunând că e ruşinos lucru ca o femeie respectabilă şi măritată să fie torturată astfel, îşi luă geamantanul şi cele opt pachete şi ieşi. Ceilalţi patru pasageri mai stătură cât mai stătură, până când un bărbat sobru, care, judecând după îmbrăcăminte şi după întreaga lui înfăţişare, părea să fie antreprenor de pompe funebre, spuse că mirosul îi aminteşte de un cadavru de copil, afirmaţie la care ceilalţi trei pasageri se năpustiră spre uşă, înghiontindu-se şi încercând să iasă în acelaşi timp.

I-am zâmbit domnului în negru şi am observat că, după toate probabilităţile, vom rămâne singuri în compartiment. Omul râse amuzat, spunând că unii fac prea mult caz de nimicuri. Cu toate acestea, după ce am pornit şi el fu cuprins de o ciudată depresiune sufletească, aşa că, ajungând la Crewe, l-am poftit să coboare ca să bem ceva. A încuviinţat bucuros şi ne-am dus la restaurant, unde am strigat, am bătut din picioare şi ne-am fluturat umbrelele cam timp de cincisprezece minute, iar într-un sfârşit veni o tânără doamnă să ne întrebe dacă dorim ceva.

— Dumneata ce iei? l-am întrebat pe prietenul meu.

— Domnişoară, daţi-mi vă rog nişte brandy simplu, de o jumătate de coroană, făcu el.

După ce-l dădu pe gât, se îndepărtă binişor şi se aşeză într-un alt compartiment, un gest de om laş, după părerea mea.

De la Crewe înainte am rămas singur în compartiment, deşi trenul era înţesat de lume. Pe drum, în diferite gări, la vederea unui compartiment gol, călătorii dădeau năvală, strigând:

— Aici, Mary! Vino repede, locuri câte vrei.

— Am găsit. Loc berechet, Tom, vino-ncoace!

Veneau în goană, cărând geamantane grele şi bătându-se la uşă care să intre mâi întâi. Unul deschidea în cele din urmă uşa, urca treptele, se clătina şi cădea în braţele celui din spatele lui. Veneau apoi, pe rând, ceilalţi, trăgeau aerul adânc în piept, îi apuca ameţeala şi se-nghesuiau în celelalte compartimente sau plăteau diferenţa şi călătoreau cu clasa întâi.

Am coborât la Euston şi am dus brânza acasă, la prietenul meu. Când soţia lui intră în cameră, mirosi o clipă aerul din jur şi spuse:

— Ce se întâmplă? Să nu-mi ascunzi nimic, te rog!

— Nişte brânză, i-am răspuns. Tom a cumpărat-o la Liverpool şi m-a rugat să v-o aduc.

Am adăugat apoi că sper să găsesc înţelegere la ea, că eu nu am nici în clin nici în mânecă cu brânza. Mi-a dat toate asigurările, dar a subliniat că o să stea de vorbă cu Tom când se va întoarce.

Prietenul meu fu reţinut la Liverpool mai mult decât se aşteptase şi, deoarece trei zile mai târziu nu se întorsese încă, soţia lui îmi făcu o vizită.

— Ce spunea Tom despre brânza aceea? mă întrebă ea.

I-am răspuns că, potrivit instrucţiunilor lui Tom, trebuia ţinută într-un loc umed.

— Şi să nu se atingă nimeni de ea, am adăugat.

— Nu cred că se va atinge cineva. El a mirosito?

— Aşa bănuiesc. Făcea impresia chiar că s-a ataşat de ea.

— Crezi că o să se supere, mă întrebă ea, dacă o să-i dau un ban unui om numai ca s-o ducă de aici şi s-o îngroape?

— Mă tem că asta i-ar alunga zâmbetul de pe buze pentru totdeauna.

Deodată o fulgeră un gând:

— N-ai vrea s-o ţii la dumneata până când se întoarce Tom? Să ţi-o trimit, ce zici?

— Doamnă, am răspuns eu, mie, unuia, îmi place mirosul de brânză. Şi de călătoria pe care am făcut-o cu brânza de la Liverpool la Londra, mai zilele trecute, îmi voi aminti întotdeauna ca de un final plăcut al unui concediu plăcut. Totuşi, în lumea asta, trebuie să ţinem seama şi de ceilalţi. Doamna sub al cărei acoperiş am cinstea să locuiesc e văduvă şi, după câte ştiu, s-ar putea să fie şi orfană. Dumneaei se împotriveşte cu vehemenţă, aş zice chiar cu elocvenţă, oricărei tentative de a i se impune ceva, cum singură spune. Îmi dau seama instinctiv că prezenţa brânzei în casa ei ar socoti-o o astfel de „impunere” şi nu trebuie să se spună niciodată despre mine că am căutat să jignesc o văduvă şi o orfană.

— Foarte bine, spuse soţia prietenului meu, ridicându-se. Nu mai am atunci de adăugat decât că o să-mi iau copiii şi o să mă mut la un hotel până când cineva o să mănânce brânza aceea. Refuz să mai locuiesc sub acelaşi acoperiş cu ea.

Se ţinu de cuvânt şi, înainte de a pleca, îşi lăsă casa în grija unei menajere care, fiind întrebată dacă poate suporta mirosul, răspunse: „Ce miros?” şi care, atunci când i se puse brânza sub nas şi fu rugată să tragă puternic aerul în piept, spuse că parcă, parcă desluşeşte un vag miros de pepene. Se ajunse astfel la concluzia că atmosfera nu îi este întru totul neprielnică femeii, aşa că fu lăsată în casă.

Nota de plată a hotelului s-a ridicat la cincisprezece guinee, iar prietenul meu, când a făcut socoteala tuturor cheltuielilor, a constatat că brânza îI costase opt şilingi şi şase pence livra. Aşa stând lucrurile, mărturisi că, deşi se dă în vânt după o bucată de brânză bună, cheltuiala aceasta era mai mare decât îi îngăduia buzunarul şi, în consecinţă, se hotărî să scape de ea. O aruncă în canal, dar fu silit s-o pescuiască din nou, deoarece luntraşii se plângeau că îi apucă leşinul. Apoi, într-o noapte fără lună, o lăsă în cimitirul parohiei. Paznicul o descoperi şi făcu un tărăboi grozav, spunând că s-a pus la cale un complot împotriva lui, că o să fie treziţi morţii din morminte şi el o să-şi piardă slujba!

Până la urmă, prietenul meu izbuti să se descotorosească de brânză, îngropând-o pe plaja unui oraş de pe litoral. Locul îşi câştigă o adevărată faimă. Vizitatorii spuneau că nu şi-au dat seama până atunci cât de tare e aerul şi ani de-a rândul după aceea, ofticoşii şi oamenii cu plămânii slabi au dat năvală într-acolo.

Aşa se face că, deşi îmi place brânza, i-am dat dreptate lui George când a stăruit să ne lipsim de ea.

— Renunţăm la ceaiul de cinci, spuse George, în timp ce Harris făcea feţe-feţe, în schimb la şapte o să avem o masă gustoasă şi bogată, un fel de combinaţie de prânz, ceai şi cină.

Lui Harris îi mai veni inima la loc. George fu de părere să luăm plăcintă cu carne şi fructe, carne rece, roşii, fructe şi verdeţuri. Cât priveşte băutura, am luat un preparat neîntrecut de-al lui Harris, ceva lipicios pe care-l amesteci cu apă şi-i spui limonadă, ceai într-o cantitate impresionantă şi o sticlă cu whisky pentru caz de naufragiu, cum spunea George.

Îmi făcea impresia că George prea pomeneşte des despre o atare posibilitate. Asta nu mi se părea că era cea mai indicată stare de spirit pentru începerea unei călătorii.

Îmi pare bine, totuşi, că am luat whisky.

N-am luat nici bere, nici vin. Aceste băuturi sunt o adevărată calamitate când mergi în susul fluviului. Berea şi vinul te fac greoi şi somnoros. Un păhărel seara, când dai o raită prin oraş şi te uiţi după fete, mai calea-valea, dar să te ferească sfântul să bei când soarele te arde în creştet şi te aşteaptă o muncă istovitoare.

Am întocmit o listă cu lucrurile ce trebuiau luate şi ea devenise destul de măricică când ne-am despărţit seara. A doua zi – era într-o vineri – am adunat grămadă toate lucrurile şi ne-am dat întâlnire, pe seară, ca să împachetăm. Am făcut rost de un geamantan mare pentru haine şi de două coşuri încăpătoare pentru mâncare şi pentru vasele de bucătărie. Am rezemat masa de fereastră, am îngrămădit toate lucrurile pe jos în mijlocul odăii, ne-am aşezat roată în jurul lor şi am privit.

— Am să împachetez eu, am spus.

Adevărul este că mă pricep binişor la împachetat, împachetatul e unul dintre nenumăratele lucruri la care mă pricep mai bine decât oricare alt muritor, de asta sunt convins. (Eu însumi mă mir câteodată cât de multe sunt aceste lucruri.) Am pledat în acest sens pe lângă George şi Harris şi le-am spus că ar face bine să lase treaba asta în seama mea. Amândoi au acceptat sugestia cu o grabă de-a dreptul ciudată. George şi-a aprins pipa şi s-a lungit într-un fotoliu, iar Harris şi-a întins picioarele pe masă şi a început să pufăie dintr-o ţigară de foi.

Dar nu asta fusese intenţia mea. Mă gândisem, de fapt, ca eu să conduc operaţiunile, iar Harris şi George să trebăluiască sub ordinele mele, îndemnaţi din când în când de câte un: „Ah, nepriceputule!” sau „Stai să-ţi arăt eu!” sau „Ai văzut ce simplu e?”, având gândul sincer să-i dăscălesc, cum s-ar spune. Felul în care mi-au răstălmăcit intenţia m-a scos din sărite. Nimic nu mă irită mai mult decât să văd că alţii stau şi nu fac nimic în timp ce eu trudesc din greu.

Închiriasem odată o cameră împreună cu un prieten care mă înnebunise, pur şi simplu. Stătea tolănit pe canapea ceasuri întregi şi nu mă mai slăbea din ochi în timp ce eu îmi vedeam de treburi prin odaie. Spunea că-i face bine să mă vadă forfotind fără rost, de colo până colo. Simţea că în felul acesta viaţa căpăta sens, că nu i se mai părea un vis deşert, prin care treci ca un gură-cască, ci o menire nobilă, plină de răspunderi şi muncă încordată. Şi, iarăşi, îşi punea întrebarea cum de a putut trăi până acum, neavând pe nimeni la care să se uite cum munceşte.

Eu am o cu totul altfel de fire. Nu pot să stau cu braţele încrucişate şi să văd cum altul trudeşte şi transpiră. Simt întotdeauna nevoia să mă scol şi să supraveghez, să umblu după el cu mâinile în buzunar şi să-i spun ce are de făcut. De vină e firea mea păcătoasă, sunt prea energic.

N-am spus, totuşi, nimic şi am început să împachetez. Mi-a luat mai mult timp decât îmi făcusem eu socoteala la început, dar până la urmă am umplut geamantanul, m-am aşezat pe el şi l-am legat cu curele.

— N-ai de gând să pui şi ghetele? mă întrebă Harris. Am privit prin odaie şi am constatat că le uitasem. Ăsta e Harris, ce vreţi! Tăcuse mâlc până când am închis şi am legat geamantanul! Iar George se prăpădea de râs, ah, râsul acela al lui, prostesc, idiot, cu gura până la urechi, care mă scoate veşnic din sărite!

Am desfăcut iar geamantanul şi am vârât ghetele înăuntru, dar chiar în clipa când am vrut să-l închid, m-a fulgerat un gând îngrozitor, împachetasem oare periuţa de dinţi? Nu ştiu cum se face, dar niciodată nu ştiu dacă mi-am împachetat periuţa de dinţi.

Periuţa de dinţi mă terorizează ori de câte ori călătoresc şi-mi face viaţa iad. Visez că n-am împachetato, mă trezesc scăldat într-o sudoare rece, sar din pat şi m-apuc s-o caut. Iar dimineaţa o împachetez înainte de a o fi folosit şi iar trebuie să desfac geamantanul ca s-o scot şi – parcă e un făcut! – întotdeauna e ultimul lucru peste care dau. Împachetez încă o dată şi o uit, trebuie să dau fuga până sus, la etaj, în ultima clipă, şi s-o duc la gară învelită într-o batistă.

Bineînţeles că şi de data asta a trebuit să răvăşesc toate şi se-nţelege că nici de data asta n-am găsit-o. Am scotocit prin geamantan şi am răscolit toate, până când lucrurile au ajuns în starea în care trebuie să fi fost înainte de facerea lumii, când domnea haosul. Pe ale lui George şi Harris – se putea? – le-am găsit de optsprezece ori, nu însă şi pe a mea. Am pus lucrurile la loc, unul câte unul, după ce le-am cercetat în mână şi le-am scuturat cu grijă. Am descoperit-o în cele din urmă într-o gheată. Cât priveşte împachetatul, am luat-o de la capăt.

Când am isprăvit, George mă întrebă dacă săpunul e înăuntru. I-am răspuns că nu-mi pasă nici cât negru sub unghie dacă săpunul e înăuntru sau nu, am trântit capacul geamantanului şi, după ce l-am legat şi am strâns chingile, mi-am dat seama că mi-am uitat înăuntru punga cu tutun, aşa că a trebuit să-l deschid iar. L-am închis definitiv la 10.05 p.m. Mai rămâneau coşurile. Harris ne atrase atenţia că nu mai sunt nici douăsprezece ore până la plecare şi că ar fi mai bine ca el şi George să facă restul. Eu am încuviinţat, m-am instalat comod pe canapea, iar ei s-au aşternut pe treabă.

Erau amândoi plini de voie bună şi li se putea citi pe faţă râvna de a-mi arăta cum anume se procedează. Eu mă abţineam de la orice comentarii. Aşteptam. După ce-o să-l spânzure pe George, cel mai nepriceput împachetator de pe glob va fi Harris, aşa că mă uitam la grămezile de farfurii şi ceşti, la ibrice, sticle şi borcane, la plăcinte şi Iămpi de gătit, la prăjituri şi roşii şi la toate câte erau acolo şi presimţeam că lucrurile vor lua în curând o întorsătură interesantă.

Aşa a şi fost. Mai întâi au spart o ceaşcă. Asta fu prima lor ispravă. Au spart-o numai aşa, de afurisiţi ce erau, ca să-mi arate de ce sunt ei în stare şi ca să-mi stârnească interesul.

Pe urmă, Harris a pus marmelada de căpşuni peste o roşie şi, după ce a făcut-o chiseliţă, au trebuit s-o culeagă cu linguriţa.

Veni apoi rândul lui George să arate ce ştie. George călcă pe unt. Eu n-am spus nimic, m-am mulţumit să-mi mut locul, aşezându-mă pe marginea mesei, de unde am continuat să-i contemplu. Simţeam că asta îi irită mai mult decât orice comentarii. Deveniseră nervoşi, nu mai ştiau ce fac, călcau când pe una, când pe alta, puneau obiectele în spatele lor şi, când aveau nevoie de ele, nu le mai găseau.

Au aşezat plăcinta în fundul coşului, iar lucrurile grele de deasupra au avut grijă s-o turtească. Au împrăştiat sarea peste tot, iar untul, Dumnezeule! nu mi-aş fi putut închipui până atunci că doi oameni în toată firea pot face atâtea cu o porţie de unt de un şiling şi doi pence. După ce George a răzuit untul de pe unul din papucii cu care era încălţat, au încercat să-l bage în ibric. Dar untul nu voia să intre, iar ceea ce era înăuntru nu voia să iasă. Până la urmă l-au strâns cu un cuţit şi l-au pus pe un scaun, Harris s-a aşezat pe el, untul i s-a lipit de fundul pantalonilor şi urmarea a fost că au început să-l caute prin toată casa.

— Pot să jur că l-am pus pe scaun, spuse George, privind spre locul gol cu un aer întrebător.

— Am văzut cu ochii mei când l-ai pus, mai adineauri, confirmă Harris.

Şi iar se apucară să cotrobăie prin odaie, apoi se întâlniră în mijlocul încăperii şi se uitară holbaţi, unul la altul.

— Extraordinar! făcu George.

— Ce chestie! făcu Harris.

Apoi George se pomeni întâmplător în spatele lui Harris şi descoperi untul.

— Hait! Ca să vezi unde a fost! exclamă el indignat.

— Unde? strigă Harris, întorcându-se spre el.

— Stai, naibii, pe loc! zbieră George, răsucindu-se în urma lui.

După ce l-au luat de pe pantaloni, l-au împachetat în ceainic.

Montmorency, fireşte, era nelipsit. Marea ambiţie a lui Montmorency era să-ţi stea în cale şi să fie ocărât. Dacă poate să se vâre undeva unde e cel mai puţin dorit, unde prezenţa lui e o adevărată pacoste, unde îi scoate pe oameni din sărite şi primeşte străchini în cap, atunci ştie că nu şi-a irosit ziua degeaba.

Idealul său suprem este să întâlnească pe cineva care să se împiedice de el şi să-l înjure de mama focului vreme de un ceas, iar după ce-şi împlineşte visul, devine arogant peste măsură.

A venit şi s-a aşezat pe lucruri numai bine când Harris şi George trebuiau să se apuce de împachetat; era încredinţat că ori de câte ori ei întindeau mâna după ceva, aveau nevoie de botul lui rece şi slinos. Şi-a vârât una din labe în marmeladă, a răvăşit linguriţele de ceai şi, pretinzând că lămâile ar putea fi luate drept şoareci, a omorât trei din ele înainte ca Harris să-l poată atinge cu tigaia.

Harris zicea că-l încurajez. Nu e adevărat, nu-l încurajam. Un câine ca Montmorency nu are nevoie de încurajare! Păcatul natural şi original cu care s-a născut îI împinge la astfel de isprăvi.

Terminară cu împachetatul la 12.50, când Harris se aşeză pe coşul cel mare şi-şi exprimă nădejdea că n-o să se strice nimic. George îI corectă numaidecât, observând că ceea ce se putea strica s-a stricat până atunci, reflecţie care părea că-l consolează. Tot el ne anunţă că nu mai poate de somn.

De fapt, ne era somn la toţi. Cum Harris urma să doarmă la noi, am urcat scările.

Am dat cu banul: Harris trebuia să se culce în acelaşi pat cu mine. M-a întrebat:

— Preferi să dormi la margine sau la perete, Jerome?

— Prefer să dorm în pat, i-am răspuns.

Mi-a răspuns că bancul e răsuflat, după care George ne-a întrebat.

— La ce oră să vă trezesc?

— La şapte, spuse Harris.

— Nu, la şase, am zis eu. (Voiam să scriu nişte scrisori.)

După ce m-am dondănit puţin cu Harris, a mai lăsat unul, a mai urcat altul, i-am spus lui George să ne deştepte la şase şi jumătate.

George nu ne răspunse. Ne-am apropiat de el şi ne-am dat seama că dormea buştean, i-am pus aşadar lângă pat un lighean cu apă rece, de care să se poticnească dimineaţa, şi ne-am culcat.