Capitolul V

Ne trezeşte doamna Poppets. Trândavul de George. Mistificările „buletinului meteorologic”. Bagajele noastre. Perversitatea ştrengarului. Lumea se adună în jurul nostru. Pornim cu alai şi sosim la gara Waterloo. Inocenţa funcţionarilor de la Căile Ferate din sud-vest cu privire la lucruri atât de pământeşti cum sunt trenurile. Barca pe valuri saltă uşor…

A doua zi dimineaţă, mă trezi doamna Poppets:

— Ştiţi că e aproape nouă, domnule?

— Nouă? Nouă ce? am strigat eu, sărind ca ars.

— Nouă ceasuri, răspunse ea prin gaura cheii. M-am gândit că aţi uitat să vă sculaţi.

L-am trezit pe Harris şi i-am spus cât e ceasul.

— Parcă voiai să te scoli la şase, zise el.

— Exact! De ce nu m-ai trezit?

— Cum era să te trezesc când nu m-ai trezit tu? răspunse el. Acum n-o să ajungem pe fluviu decât după douăsprezece. Mai bine nici nu te mai sculai.

— Hm, am făcut eu, ai avut noroc cu mine. Dacă nu te trezeam, ai fi zăcut în pat două săptămâni.

Ne-am ciondănit în felul acesta câteva minute, când, deodată, ne-a întrerupt un sforăit sfidător, venind dinspre patul unde dormea George. De-abia atunci ne-am adus aminte că mai era şi el pe lume. Să-l fi văzut, ditamai găliganul, omul care dorise să ştie la ce oră să ne trezească, cum dormea cu faţa în sus, cu gura larg deschisă şi cu genunchii la gură.

Nu ştiu de ce, zău, dar vederea cuiva care doarme, când eu sunt sculat, mă întărâtă la culme. Mi se pare atât de scandalos să văd cum ceasurile preţioase din viaţa unui om, clipe nepreţuite, care nu se vor mai întoarce niciodată se irosesc fără noimă, într-un somn animalic!

Da, în patul acela zăcea George, prietenul nostru, risipind într-o trândăvie revoltătoare darul inestimabil al timpului şi nedând nici o întrebuinţare preţioasei sale vieţi şi când te gândeşti că pentru fiecare clipă pierdută va trebui să dea socoteală mai târziu… Ar fi putut foarte bine să se îndoape cu ouă şi slănină, să întărâte câinele sau să cocheteze cu subreta, în loc să zacă acolo, cufundat într-o uitare de sine strigătoare la cer.

Teribilă concluzie! Atât eu, cât şi Harris am ajuns la ea în aceeaşi clipă. Ne-am hotărât să-l salvăm pe George şi, copleşiţi de această nobilă misiune, am uitat de cearta noastră. Ne-am repezit la el, i-am smuls cearşaful, Harris i-a dat una cu papucul, eu i-am ţipat în ureche… şi George s-a deşteptat.

— Ce-ce-ce s-a-ntâmplat? întrebă el, ridicându-se în capul oaselor.

— Scoală-te, osânză! răcni Harris. E zece fără un sfert.

— Cum? strigă el, sărind din pat drept în lighean. Cine dracu' a mai pus şi asta aici?

I-am spus că numai un zevzec n-ar fi văzut ligheanul.

Ne-am îmbrăcat şi, când am ajuns la lucrurile de toaletă, ne-am adus aminte că am pus în geamantan periuţele de dinţi, peria şi pieptenele (periuţa asta de dinţi o să mă bage în mormânt), aşa că a trebuit să coborâm şi să răvăşim geamantanul pentru a le putea pescui de acolo. Şi tocmai bine când ni s-a părut că am isprăvit cu povestea asta, George ceru ustensilele de bărbierit. I-am spus că va trebui să renunţe la bărbierit în dimineaţa aceasta, deoarece nici prin gând nu ne trece să desfacem iar geamantanul, nici pentru el, nici pentru oricine altul de teapa lui.

— Nu fiţi caraghioşi, se burzului el. Cum să ies în oraş cu barba asta?

Desigur, ar fi o jignire adusă oraşului, dar ce ne păsa nouă de suferinţa omenească? După cum se exprima Harris, în felul lui grosolan, oraşul trebuia s-o înghită şi pe asta.

Am coborât să ne luăm gustarea de dimineaţă. Montmorency invitase alţi doi câini ca să-l petreacă şi acum se hârjoneau şi se încăierau pe pragul uşii. I-am astâmpărat lovindu-i cu umbrela, apoi ne-am aşezat la masă şi ne-am ospătat cu nişte cotlete şi friptură rece.

— E lucru mare să ştii să mănânci cum trebuie dimineaţa, spuse Harris, atacând două cotlete şi adăugând că vrea să le mănânce fierbinţi, friptura putea să mai aştepte.

George luă ziarul şi dădu citire „accidentelor de canotaj”, precum şi buletinului meteorologic, care prezicea „ploaie, frig, vreme umedă spre frumos” (poate fi ceva mai teribil?), „furtuni locale însoţite de descărcări electrice, vânt dinspre est, depresiune generală în districtele din Midland (Londra şi Canalul Mânecii). Barometrul în scădere”. Găsesc că dintre toate neroziile cu care suntem sâcâiţi, mistificarea cu „buletinul meteorologic” e cea mai gravă. „Previziunile” meteorologice prevăd exact ceea ce s-a întâmplat ieri sau alaltăieri şi exact contrariul a ceea ce are să se întâmple azi.

Îmi amintesc cum într-un târziu de toamnă mi-am ratat cu desăvârşire concediul, deoarece am ţinut seama de buletinul meteorologic al unui ziar local. Luni anunţa: „Pentru azi se prevăd averse de ploaie, însoţite de descărcări electrice”, am renunţat aşadar la picnic şi am rămas în casă toată ziua, aşteptând ploaia. Şi oamenii treceau prin faţa casei în căruţe şi trăsuri, cum nu se poate mai veseli şi mai bine dispuşi, în vreme ce soarele strălucea, iar cerul era albastru, fără urmă de nori.

— Ah! spuneam noi, contemplându-i pe fereastră. Să-i vezi cât de muraţi or să se întoarcă!

Râdeam pe înfundate, la gândul că o să se ude ciuciulete, apoi ne întorceam şi scormoneam focul, ne luam câte o carte şi citeam sau aranjam colecţiile de alge şi scoici. Către ora douăsprezece, când soarele inundă camera, căldura deveni de-a dreptul înăbuşitoare, iar noi ne întrebarăm când vor începe aversele acelea grozave, însoţite de descă – cări electrice.

— După-masă plouă sigur, ne spuneam unul altuia. Dacă nu-i udă leoarcă, să nu-mi spui pe nume! Ce-o să mai râdem!

La ora unu, proprietăreasa veni să ne întrebe dacă nu avem de gând să ieşim, deoarece se arăta a fi o zi atât de frumoasă.

— Nu, nu! i-am răspuns noi. Nu vrem să ne întoarcem muraţi.

Iar când amiaza era aproape pe sfârşite şi tot nu se arăta vreun semn de ploaie, am încercat să ne mângâiem cu ideea că ploaia va începe pe neaşteptate, tocmai când oamenii vor pomi către casă şi, lipsiţi cum erau de orice adăpost, vor face o baie serioasă. Dar nu căzu strop de ploaie şi astfel luă sfârşit o zi minunată, după care urmă o noapte fermecătoare.

A doua zi de dimineaţă, barometrul arăta „o zi călduroasă, cu timpul între frumos şi frumos stabil, temperatură ridicată”, aşa că ne îmbrăcam cu lucruri uşoare şi ieşeam, dar la o jumătate de oră după ce pornisem, începea să plouă cu băşici şi se stârnea un vânt rece şi afurisit, care o ţinea aşa într-una, ziulica întreagă, iar noi ne întorceam acasă cu guturai şi cu junghiuri reumatice şi ne culcam.

Vremea e un lucru care mă depăşeşte cu totul. Nu reuşesc niciodată s-o înţeleg. Barometrul nu e de nici un folos: te induce în eroare, ca şi pronosticul din ziar.

La un hotel din Oxford, unde am stat primăvara trecută, se afla un barometru agăţat de perete. Când am sosit acolo, arăta „timp frumos, stabil”, cu toate că afară ploua cu găleata şi a plouat aşa până seara. Cum nu-mi puteam deloc da seama, am lovit uşor barometrul şi indicatorul a sărit şi a arătat „foarte uscat”. Lustragiul de la hotel, trecând întâmplător pe acolo, s-a oprit şi mi-a spus că, după toate probabilităţile, barometrul avea în vedere a doua zi. Eu am sugerat atunci că poate se gândeşte la penultima săptămână, dar băiatul nu renunţă la părerea lui.

A doua zi am lovit barometrul din nou şi indicatorul s-a urcat şi mai sus, în timp ce afară ploua mai tare ca niciodată. Miercuri am repetat experienţa, iar indicatorul a descris un semicerc spre „frumos stabil”, „foarte uscat” şi „zăpuşeală”, până când a dat de opritor şi nu a mai putut înainta. Mai mult decât atât nu putea face, instrumentul era astfel construit, încât nu putea prezice un timp şi mai uscat, un efort în plus al indicatorului ar fi stricat barometrul. Era limpede că intenţia lui ar fi fost să meargă mai departe şi să prezică secetă, uscăciune, insolaţie, vânt şi alte asemenea grozăvii, dar opritorul îI împiedica, aşa se face că era nevoit să se mulţumească cu indicarea banalului „foarte uscat”.

Între timp, ploua cu găleata şi cartierele mai joase ale oraşului erau sub apă din pricina revărsării fluviului.

Băiatul de la hotel ne spuse că, fără doar şi poate, ne aştepta şi pe noi cândva o îndelungată perioadă de vreme frumoasă. Ne citi apoi nişte versuri tipărite în partea de sus a oracolului:

Ceea ce am prezis de mult s-a petrecut odată, Ceea ce vă anunţ acum va trece îndată.

În vara aceea n-a mai fost vreme frumoasă. Bănuiesc că maşinăria se referea la primăvara următoare.

Mai sunt apoi noile modele de barometre, cele lungi şi drepte. Nu reuşesc niciodată să le dau de capăt. Au o parte pentru ora 10 a.m. de azi, dar vezi că nu poţi fi întotdeauna acolo la o oră atât de matinală. Un barometru ca ăsta urcă sau coboară pentru ploaie sau timp frumos şi, mai mult sau mai puţin, după vânt; la un capăt scrie Nly [Northerly – de nord] şi la celălalt Ely [Easterly – de est] (nu pricep ce legătură are bietul Ely [Orăşel în Comitatul Cambridge] cu toate astea!), iar dacă-l ciocăneşti uşor nu-ţi mai spune nimic. Până la urmă trebuie să-l potriveşti după nivelul mării şi să-l reduci la Fahrenheit, dar chiar şi atunci răspunsul nu-mi spune nimic.

Dar cine doreşte să i se prezică timpul? E destul de neplăcut când vremea urâtă vine şi neanunţată, darmite aşa! Profetul ce ne place nouă e moşneagul care, într-o dimineaţă deosebit de înnorată a unei zile pe care o dorim deosebit de frumoasă, cercetează zarea cu un ochi deosebit de cunoscător şi spune:

— Nu, domnule, cred că o să se răzbune vremea. Da, da, se înseninează negreşit.

— Ştie moşul ce spune! comentăm noi luându-ne ziua bună de la el şi pornind la drum. E ciudat cum se pricep bătrânii ăştia să prezică.

Şi simţim o neţărmurită simpatie pentru acest moşneag, iar faptul că nu se înseninează şi continuă să plouă toată ziua n-o micşorează defel.

— Deh, ne spunem noi, omul a făcut ce-a putut. Dimpotrivă, faţă de omul care ne prezice vreme urâtă nutrim numai sentimente ostile şi răzbunătoare.

— Ce zici, se-nseninează? îi strigăm noi voioşi când trecem prin dreptul lui.

— Da' de unde, domnule, mă tem c-o să ţină aşa toată ziua, răspunde el, clătinând din cap.

— Hodorog tâmpit! bombănim noi. Ce să ştie el?

Iar dacă cumva se întâmplă să iasă aşa cum a cobit, ne întoarcem şi mai furioşi pe el, cu gândul nelămurit că, într-un fel sau altul, are un amestec în toate astea.

Prea era senină şi însorită dimineaţa aceea ca să ne mohorâm ascultând prevestirile înfiorătoare pe care ni le citea George din ziar, despre „barometrul în scădere”, „tulburări atmosferice înaintând în linie oblică dinspre Europa meridională” sau „presiunea în creştere”. Dându-şi seama că nu reuşeşte să ne întristeze şi că-şi pierde vremea de pomană, George şterpeli ţigara pe care tocmai mi-o răsucisem şi ieşi. Harris şi cu mine, după ce am dat gata ultimele resturi de mâncare de pe masă, am transportat bagajele în pragul uşii şi am aşteptat să vină o birjă.

Când am pus lucrurile grămadă, ne-am dat seama că bagajul e impresionant: geamantanul, valiza cea mică, cele două coşuri, un balot respectabil de pături, vreo patru-cinci pardesie şi impermeabile, câteva umbrele, apoi un pepene verde vârât într-un coşuleţ, pentru că era prea voluminos ca să încapă în altă parte, vreo două livre de struguri într-o pungă, o umbreluţă japoneză din hârtie, precum şi o tigaie, care, având coada prea lungă, fusese împachetată în hârtie de ambalaj.

Erau cam multe bagaje şi Harris şi cu mine am început să ne simţim prost, deşi pentru ce anume n-aş putea să spun. Nu se vedea nici o birjă, în schimb veniră băieţii de pe stradă. Era vădit că spectacolul îi interesa, căci se opriră.

Primul care se ivi fu băiatul lui Biggs. Biggs e zarzavagiul nostru şi talentul său cel mai de seamă constă în a-şi asigura serviciile vagabonzilor celor mai uitaţi de Dumnezeu şi mai lipsiţi de principii pe care i-a zămislit până acum civilizaţia. Dacă în cartierul nostru se aude că a apărut o nouă şi neîntrecută haimana, ştim că e ultima descoperire a lui Biggs. Mi s-a spus că în perioada când s-a săvârşit marea crimă din strada Great Coram, toată strada noastră a fost de părere că „băiatul” lui Biggs (din acea vreme) e vinovat de cele petrecute şi dacă nu ar fi fost în stare să-şi croiască un alibi perfect când a fost supus unui interogatoriu aspru, încrucişat, de către chiriaşul de la nr. 19, când l-a vizitat pe acesta, în vederea unei comenzi, a doua zi dimineaţă după înfăptuirea crimei (chiriaşul de la nr. 19 fiind asistat de chiriaşul de la nr. 21, care, întâmplător, se găsea acolo în clipa aceea), putea s-o păţească urât. Nu l-am cunoscut pe băiatul lui Biggs în epoca aceea, dar după cele ce-am văzut de atunci la băieţii lui, eu, unul, nu aş fi acordat prea multă importanţă alibiului.

Băiatul lui Biggs, cum spuneam, îşi făcu apariţia de după colţ. Era grăbit, dar la vederea lui Harris, a mea, a câinelui şi a lucrurilor îşi încetini pasul şi se holbă. Harris şi cu mine ne-am uitat urât la el. Aceasta ar fi rănit o natură mai sensibilă, dar băieţii lui Biggs, de regulă, nu se pierd cu firea cu una cu două. El stătu locului, la un yard de scara noastră, şi, sprijinindu-se de balustradă şi alegându-şi un pai pentru mestecat, ne ţintui cu privirea. Era limpede că voia să ştie cum vor sfârşi toate acestea.

În clipa următoare, băiatul băcanului se ivi pe partea cealaltă a străzii. Băiatul lui Biggs II salută:

— Hei! Parterul de la patruş' doi se mută!

Băiatul băcanului trecu strada şi se aşeză în partea cealaltă a scării. Apoi se opri şi tânărul de la lustragerie, postându-se lângă băiatul lui Biggs, iar băiatul care spăla sticle la „Stâlpii albaştri” ocupă o poziţie independentă, la marginea trotuarului.

— N-o să moară de foame, ce zici? zise domnişorul de la lustragerie.

— De, trebuie să ai câte ceva cu tine, răspunse „Stâlpii albaştri”, dacă vrei să treci Atlanticul cu o luntre.

— N-au de gând să treacă Atlanticul, se băgă băiatul lui Biggs. Se duc să-l caute pe Stanley.

Între timp se strânsese o mulţime frumuşică de oameni şi fiecare îI întreba pe celălalt ce s-a întâmplat. Unii (cei tineri şi fluşturatici) susţineau că e o nuntă şi ziceau că mirele e Harris, iar alţii, mai în vârstă şi mai serioşi, erau înclinaţi să creadă că e vorba de o înmormântare şi că eu sunt, probabil, fratele răposatului.

Într-un sfârşit apăru o birjă goală (pe. strada noastră, de regulă, birjele goale, atunci când nu e nevoie de ele, trec din trei în trei minute, se plimbă de colo până colo de pomană şi-ţi aţin calea). Noi ne-am îndesat în ea cu tot ce aveam şi, gonind nişte prieteni de-ai lui Montmorency care juraseră pesemne să nu se despartă niciodată de el, am pornit la drum în uralele gloatei. Băiatul lui Biggs azvârli după noi cu un morcov, ca să ne meargă din plin.

La unsprezece am ajuns la gara Waterloo şi ne-am interesat de unde pleacă trenul de unsprezece şi cinci. Bineînţeles că nu ştia nimeni, nimeni dintre cei de la Waterloo nu ştie de unde pleacă un tren, sau, atunci când pleacă, ce destinaţie are, sau, mă rog, ceva de felul acesta. Hamalul care ne-a luat bagajele era de părere că trenul pleacă de la peronul al doilea, dar un alt hamal cu care discută problema auzise un zvon potrivit căruia urma să plece de la primul peron. Şeful gării, pe de altă parte, era încredinţat că trebuie să tragă la peronul trenului suburban.

Ca să lămurim lucrurile într-un fel, am urcat la etaj şi l-am consultat pe impiegatul de mişcare. Acesta ne informă că tocmai atunci stătuse de vorbă cu cineva care a văzut trenul pe peronul al treilea. Ne-am dus aşadar la peronul al treilea, dar autorităţile de acolo ne-au spus că, după părerea lor, trenul acela e expresul de Southampton, sau, dacă nu, personalul de Windsor. Dar erau absolut siguri că nu e trenul de Kingston, deşi de ce anume erau siguri că nu e n-au putut să ne spună.

Apoi hamalul nostru se gândi puţin şi îşi dădu cu presupusul că trenul nostru trebuie să fie tras la peronul înalt; i se părea chiar că recunoaşte garnitura. Ne-am dus aşadar la peronul înalt şi l-am întrebat pe maşinist dacă merge la Kingston. Omul ne răspunse că n-ar putea să ne spună sigur, dar că e mai degrabă înclinat să creadă că da. Oricum, dacă nu e trenul de 11.5 pentru Kingston, ne-a încredinţat că e cel de 9.32 pentru Virginia Water sau expresul de 10 dimineaţa pentru insula Wight sau pentru o localitate în direcţia aceea şi că vom afla exact atunci când vom ajunge acolo. I-am strecurat în mână o jumătate de coroană şi l-am rugat stăruitor să fie trenul de 11.5 pentru Kingston.

— Pe linia asta, i-am spus noi, n-o să ştie nimeni niciodată ce tren eşti şi unde te duci. Drumul îI cunoşti, aşa că o iei binişor din loc şi o apuci spre Kingston.

— Ştiu şi eu, domnilor? răspunse vajnicul om. La urma urmei, tot trebuie să plece un tren la Kingston. Foarte bine. Daţi-mi banii.

Aşa am ajuns noi la Kingston pe Căile Ferate de Londra şi din sud-vest.

Am aflat mai târziu că trenul cu care călătorisem era, de fapt, trenul de mesagerii Exeter şi că oamenii au pierdut ceasuri întregi căutându-l la Waterloo: nimeni nu ştia ce s-a întâmplat cu el.

Barca noastră ne aştepta la Kingston, chiar sub pod; ne-am îndreptat spre ea, ne-am depozitat bagajele în jurul ei şi am păşit în ea.

— Gata, domnule? întrebă omul.

— Gata, am răspuns noi.

Şi, cu Harris la cârmă, eu la trota cârmei şi Montmorency, necăjit şi neîncrezător la culme, la prora, ne-am avântat pe apele Tamisei, care, vreme de două săptămâni, urma să fie căminul nostru.