Capitolul IX

George e pus la treabă. Instinctele feroce ale edecurilor. Purtarea scandaloasă a unui schif cu două rânduri de vâsle. Unii remorchează, alţii sunt remorcaţi. Îndeletniciri pentru îndrăgostiţi. Ciudata dispariţie a unei doamne în vârstă. Graba strică treaba. Cum remorchează fetele. Emoţii. Ecluza care a dispărut sau fluviul bântuit. Muzică. Salvaţi!

De îndată ce l-am văzut pe George în mijlocul nostru, l-am şi pus la treabă. Bineînţeles, lui George numai de muncă nu-i ardea (parcă îi arde cuiva?). Ne-a explicat că avusese de lucru, nu glumă, în City.

— Da? făcu Harris, cu inima lui împietrită şi deloc predispusă spre milă şi cruţare. Acum o să ai de lucru pe fluviu, aşa, ca să mai schimbi felul de muncă. Schimbarea prieşte oricui. Ieşi afară!

George nu putea protesta. Cu conştiinţa curată, chiar dacă era vorba de conştiinţa lui George, n-o putea face, deşi a aruncat şi el o vorbă în vânt, că ar fi, poate, mai bine să rămână în barcă şi să fiarbă ceaiul, în timp ce eu şi Harris vom trage la edec. Probabil, pregătitul ceaiului cere multă bătaie de cap şi noi doi arătam foarte obosiţi. Nu i-am răspuns. Ne-am mulţumit să-i întindem capătul de parâmă. George l-a apucat şi a coborât pe ţărm.

Ciudată şi năbădăioasă mai e şi parâma! O înfăşori cu răbdarea şi grija cu care-ţi împătureşti o pereche nouă de pantaloni, iar cinci minute mai târziu, când o ridici, parcă e altă arătare.

Nu vreau să fiu mojic, dar am nestrămutata convingere că dacă întinzi drept o parâmă obişnuită în mijlocul unui câmp şi stai cu spatele la ea numai o jumătate de minut, când te întorci vezi că s-a strâns grămadă, s-a încolăcit, s-a făcut noduri-noduri, şi-a rătăcit capetele şi e numai laţuri, iar ca să o desfaci e nevoie de cel puţin o jumătate de ceas, în care timp şezi pe iarbă şi înjuri ca un birjar.

Aceasta e părerea mea despre parâme, în general. Fireşte, s-ar putea să existe şi excepţii onorabile, nu zic că nu ar exista. Sunt, probabil, parâme care fac cinste tagmei lor, adică parâme conştiincioase, respectabile, parâme care nu-şi închipuie că sunt un ghem de aţă pentru croşetat şi nu caută să se transforme în milieuri atunci când sunt lăsate de capul lor. Admit că e posibil să existe astfel de parâme şi nădăjduiesc sincer că există. Eu, unul, însă, n-am întâlnit.

Cu puţin timp înainte de a ajunge la ecluză, strânsesem eu însumi parâma. N-am vrut să-l las pe Harris să se atingă de ea, pentru că e grozav de neatent. Am înfăşurat-o încet şi cu grijă, am legat-o la mijloc, am împăturit-o în două şi am aşezat-o binişor pe fundul bărcii. Harris a ridicat-o în chip ştiinţific, ca să zic aşa, şi a pus-o în mâna lui George. George a apucat-o strâns şi a ţinut-o la distanţă de el, desfăcând-o de parcă ar fi desfăşat un nou-născut, dar înainte de a fi desfăşurat zece yarzi, parâma amintea perfect de o rogojină prost împletită.

Mereu se întâmplă acelaşi lucru cu parâma şi urmările sunt şi ele întotdeauna aceleaşi. Omul de pe ţărm care încearcă s-o descurce crede că toată vina o poartă cel care a înfăşurat-o, iar atunci când un om de pe fluviu gândeşte un lucru, îl şi spune cu glas tare.

— Ce-ai vrut să faci din parâmă, o plasă de prins peşte? Dracu o mai descurcă acum! De ce n-ai înfăşurat-o cum trebuie, nătărăule? bombăne el din când în când, în timp ce se luptă sălbatic cu parâma, apoi o trânteşte pe drumul edecului şi aleargă în jurul ei, încercând să-i dea de capăt.

Cel care a înfăşurat-o, pe de altă parte, crede că vina este exclusiv a omului care vrea s-o desfacă.

— N-avea nici pe naiba când ai luat-o! exclamă el indignat. De ce nu te gândeşti ce faci? Pe toate le zăpăceşti! Ai fi în stare să înnozi şi un stâlp de spânzurătoare!

Şi aşa de tare le sare ţandăra, încât fiecare e gata să-l spânzure pe celălalt cu parâma.

Trec astfel zece minute, după care primul începe să urle, îşi iese din sărite, ţopăie pe parâmă şi încearcă s-o descurce, agăţând-o de primul obiect întâlnit. Bineînţeles, parâma se încurcă şi mai rău. Un al doilea se dă jos din barcă şi vine să-l ajute. Unul se poticneşte de celălalt şi se încurcă unul pe celălalt. Amândoi apucă acelaşi capăt al parâmei, trag de el în direcţii opuse şi se întreabă unde naiba s-a înţepenit. Până la urmă, izbutesc s-o descurce, dar când îşi aruncă ochii spre barcă, văd că a luat-o la vale îndreptându-se drept spre ecluză.

Asta s-a întâmplat cu adevărat! Era într-o dimineaţă cu vânt, lângă Boveney. Vâsleam în josul curentului şi, când ne-am apropiat de o meandră, am zărit pe ţărm doi tineri. Ţineau în mâini o parâmă lungă şi se uitau unul la altul, cu o expresie năucă şi deznădăjduită, aşa nu mi-a mai fost dat să văd pe un chip omenesc, nici până atunci, nici după aceea. Era limpede că se întâmplase ceva, aşa că ne-am apropiat şi i-am întrebat.

— Păi… ne-a plecat barca! răspunseră ei indignaţi. Doar ce ne-am dat jos ca să descurcăm parâma şi, când ne-am uitat înapoi, ia barca de unde nu-i!

Păreau ofensaţi de ceea ce, pe bună dreptate, considerau ei un act josnic şi ruşinos din partea bărcii.

Le-am găsit dezertoarea o jumătate de milă mai jos,' încurcată în nişte trestii, şi le-am adus-o înapoi. Sunt convins că timp de cel puţin o săptămână n-au mai lăsat-o să-şi facă de cap.

Nu-i voi uita niciodată pe cei doi disperaţi. Parcă-i văd şi acum, umblând hăbăuci pe ţărm, cu funia în mână şi căutându-şi barca.

Remorcatul în partea de sus a fluviului prilejuieşte fel de fel de incidente, care de care mai caraghioase. Unul dintre cele mai obişnuite este spectacolul pe care-l oferă doi edecari care înaintează de zor, cufundaţi într-o discuţie aprinsă, în timp ce omul din barcă, la o sută de yarzi în urma lor, le strigă zadarnic să se oprească şi le face semne disperate cu vâsla. Ceva neplăcut pare să se fi întâmplat, cum ar fi: un accident, să se desfacă cârma, ori să alunece cangea în apă, ori să cadă pălăria cârmaciului şi să fie purtată repede în josul curentului.

La început, el le strigă să se oprească pe un ton blând şi curtenitor.

— Hei, n-auziţi? Opriţi-vă o clipă! strigă el apoi cu vioiciune în glas. Mi-a căzut pălăria în apă!

Apoi, mai puţin afabil:

— Hei, Tom! Dick! Aţi surzit?

— Apoi, în sfârşit:

— Lua-v-ar naiba de idioţi! Opriţi-vă! Fir-aţi voi…

Pe urmă saltă în picioare, ţopăie, zbiară până când se face stacojiu la faţă şi înjură în gura mare. Pe mal, băieţaşii se opresc, se amuză şi aruncă cu pietre în barcă, în timp ce nenorocitul e târât prin faţa lor cu o viteză de patru mile pe oră şi nu se poate da jos cu nici un chip.

S-ar evita multe neplăceri de genul acesta dacă edecarii şi-ar aduce aminte că trag la edec şi s-ar mai uita din când în când înapoi, să vadă cum îi merge omului din barcă. Cel mai bun lucru e să remorcheze o singură persoană. Când sunt doi, se îndeamnă la vorbă şi uită, iar barca, oferind puţină împotrivire, nu reuşeşte să-i aducă la realitate.

Ca un exemplu, târziu, după cină, pe când discutam acest subiect, George ne-a povestit o întâmplare foarte ciudată, pentru a ne arăta cât de uituci pot fi doi edecari când sunt la treabă.

Într-o seară, împreună cu alţi trei oameni, George vâslea de zor într-o barcă încărcată până la refuz din Maidenhead, când, ceva mai sus de ecluza de la Cookham, zăriră un băiat şi o fată care mergeau pe drumul edecului, absorbiţi, după câte se părea, într-o conversaţie foarte interesantă. În mâini ţineau amândoi o cange, iar o parâma prinsă de aceasta se târa în urma lor, cu capătul celălalt în apa fluviului. Nici urmă de barcă prin apropiere, nici urmă de barcă în depărtare. Că o barcă trebuie să fi fost ataşată cândva de funia aceea e mai presus de orice îndoială, dar ce se întâmplase cu ea, ce destin necruţător lovise barca şi pe cei ce se aflau în ea era o taină învăluită în mister. Oricum, indiferent ce accident se întâmplase, el nu tulburase tânăra pereche care trăgea la edec. Ţineau în mâini cangea şi parâma şi asta părea să fie esenţialul pentru ei.

George a fost cât pe ce să le strige ca să-i trezească, dar s-a oprit, însă, pentru că o idee grozavă i-a trecut prin minte. A apucat cangea, s-a aplecat peste bord şi a tras înăuntru capătul funiei; a făcut apoi un nod marinăresc şi, ajutat de ceilalţi, l-a trecut pe după catarg; în cele din urmă, oamenii din barcă au lăsat vâslele din mână, s-au dus spre pupa bărcii şi, instalându-se comod, şi-au aprins pipele.

Tânărul şi tânăra aceasta au tras după ei până la Marlow patru matahale şi o barcă plină până la refuz, împotriva curentului.

Spunea George că n-a mai văzut atâta tristeţe şi amărăciune adunate într-o singură privire, ca atunci când, la ecluză, tânăra pereche şi-a dat seama că pe o distanţă de două mile au remorcat o altă barcă. După părerea lui George, dacă n-ar fi fost prezenţa domolitoare a drăgălaşei fete de lângă el, tânărul ar fi dat drumul unui limbaj violent.

Fata şi-a revenit prima din şoc şi, împreunându-şi mâinile ca pentru rugăciune, a rostit pierdută:

— Vai, Henry, şi… mătuşica?

— Au găsit-o pe bătrână până la urmă? întrebă Harris.

— Asta nu mai ştiu, răspunse George.

Nu departe de Walton, în locul unde drumul edecului coboară lin spre fluviu, George şi cu mine am fost martorii unui alt caz care ilustrează lipsa de simpatie între trăgători şi traşi. Stăteam pe celălalt mal al apei şi admiram şi noi peisajul. Deodată, în faţa noastră, apăru o barcă, trasă prin apă cu o viteză înspăimântătoare de un cal vânjos, pe care şedea un băieţandru. Cinci indivizi zăceau risipiţi prin barcă în atitudini visătoare, iar omul de la cârmă părea deosebit de inactiv.

— Tare mi-ar plăcea să-l văd cârmind mai într-o parte, murmură George când ei trecură.

Şi chiar în aceeaşi clipă, omul cârmi greşit şi barca se izbi de ţărm cu un zgomot ca de patruzeci de mii de cearşafuri sfârtecate în acelaşi timp. Doi bărbaţi, un coş şi trei lopeţi părăsiră imediat barca pe la babord şi luară contact cu ţărmul, iar două clipe mai târziu, alţi doi bărbaţi debarcară pe la tribord, luând loc printre căngi, pânze, saci de drum şi sticle. Al cincilea mai înaintă douăzeci de yarzi, apoi fu proiectat afară, cu capul în jos.

Uşurată astfel, barca pluti mai vertiginos ca oricând, în timp ce băiatul striga din răsputeri, îndemnându-şi armăsarul s-o ia la galop. Naufragiaţii s-au ridicat în capul oaselor şi s-au privit, făcând ochii mari. Nu şi-au dat seama de cele petrecute decât câteva clipe mai târziu şi atunci au început să-i strige băiatului, cât îi ţinea gura, să oprească. Acesta, însă, era prea ocupat cu calul, ca să-i audă. Oamenii s-au sculat în picioare şi au luat-o la goană după el, iar eu i-am urmărit până când au dispărut în zare.

N-aş putea spune că mi-a părut rău de ceea ce li se întâmplase. De fapt, dorinţa mea ar fi ca toţi ageamiii care se lasă remorcaţi în felul acesta – şi sunt destui, slavă Domnului – să aibă parte de o soartă asemănătoare. În afară de riscul la care se supun, ei devin un pericol pentru toate celelalte bărci pe lângă care trec. La viteza cu care înaintează, le este imposibil să se ferească din calea altora, după cum şi acestora le este imposibil să se ferească din calea lor. Parâma lor se agaţă de catargul vostru sau de vreo persoană din barcă şi o trânteşte în apă sau îi spintecă faţa. Cel mai indicat lucru este să stai de strajă şi să fii gata să-i ţii la distanţă cu capătul gros al catargului.

Dintre toate experienţele mele legate de remorcat, cea mai pasionantă este să fii tras de fete. E o senzaţie de care n-ar trebui să se lipsească nimeni. Fetele trag la edec trei împreună: două trag parâma, iar a treia aleargă întruna când de o parte, când de alta şi chicoteşte. De obicei, prima lor ispravă este să se încurce în parâmă, care li se înfăşoară în jurul picioarelor şi, în consecinţă, se aşează pe ţărm şi se ajută una pe alta să se dezlege, apoi frânghia li se înfăşoară în jurul gâtului şi puţin lipseşte să nu le sufoce. Într-un târziu, totuşi, fetele izbutesc să descurce parâma şi pornesc în fugă, trăgând barca cu o viteză de-a dreptul periculoasă. Bineînţeles, după vreo sută de yarzi obosesc, se opresc fără veste, se aşează pe iarbă şi râd, iar barca e purtată spre mijlocul apei, unde se răsuceşte, înainte ca tu să-ţi dai seama de cele petrecute sau să poţi pune mâna pe ceva. Atunci fetele se scoală în picioare şi se miră:

— Ia uitaţi-vă, a luat-o spre mijlocul apei!

După aceea, trag destul de uniform o bucată de vreme, când, deodată, uneia din ele i se năzare să-şi prindă rochia cu acul; se opresc, aşadar, şi barca eşuează. Sari în picioare, împingi barca de la ţărm şi le strigi să nu se mai oprească.

— Da' ce s-a-ntâmplat? întreabă ele.

— Nu opriţi! le zbieri tu.

— Să nu ce?

— Să nu opriţi, daţi-i drumul!

— Du-te înapoi, Emily, şi vezi ce mai vor, spune una.

Emily se întoarce şi întreabă ce s-a întâmplat.

— Ce doreşti? spune ea. S-a-ntâmplat ceva?

— Nu, răspunzi tu. Dar nu vă mai opriţi.

— De ce să nu ne oprim?

— Păi, nu putem cârmi dacă vă opriţi. Trebuie să-i daţi drumul mai departe.

— Cui să-i dăm drumul?

— Vreau să spun… barca nu trebuie să stea pe loc.

— Bine, am să le spun. Ce zici, remorcăm cum trebuie?

— Cum să nu, foarte frumos, numai să nu vă opriţi.

— Nu e greu deloc. Credeam că n-o să ne descurcăm.

— O, e cât se poate de simplu. Trebuie să trageţi fără întrerupere. Asta e tot.

— Înţeleg. Dă-mi te rog şalul roşu, e sub pernă.

Îi găseşti şalul, i-l întinzi, dar între timp a venit alta ca să şi-l ia pe-al ei. Din greşeală, însă, au luat fularul lui Mary, şi cum Mary nu are nevoie de el, fetele ţi-l aduc înapoi şi capătă în schimb pieptenele de buzunar. Trec vreo douăzeci de minute până când pornesc iar, apoi, la primul colţ, fetele văd o vacă. Bineînţeles, trebuie să te dai jos din barcă şi să alungi vaca din calea lor.

Când remorchează fetele, numai de plictiseală nu se pot plânge cei din barcă.

După câtva timp, George trecu la parâmă, remorcându-ne până la Penton Hook. Acolo am discutat importanta problemă a dormitului peste noapte; întrucât am hotărât să dormim la bord în noaptea aceea, urma fie să rămânem acolo, fie să mergem mai departe, până dincolo de Staines. Ni s-a părut, totuşi, că e cam devreme să tragem obloanele, soarele era încă sus pe cer, aşa că am vâslit încă trei mile şi jumătate, până ia Runnymede, o porţiune păduroasă şi liniştită a văii fluviului, unde puteam găsi un bun adăpost.

Mai târziu ne-a părut rău la toţi că nu ne-am oprit la Penton Hook. În zori de zi, trei-patru mile de vâslit împotriva curentului e un fleac, dar la capătul unei zile lungi e un lucru din cale-afară de obositor. Pe parcursul acestor câteva ultime mile, peisajul nu vă mai interesează. Nu mai flecăriţi şi nu mai râdeţi. Fiecare jumătate de milă străbătută vi se pare cât două. Nu vă vine să credeţi că vă aflaţi acolo unde vă aflaţi şi aveţi convingerea că harta greşeşte, iar după ce v-aţi canonit cel puţin zece mile, după socotelile voastre, iar ecluza nici gând să se zărească, începeţi să vă temeţi serios că cineva a furat-o şi a fugit cu ea.

Îmi aduc aminte că odată, pe Tamisa, am încercat nişte emoţii teribile. Plecasem la drum cu o tânără doamnă, verişoară din partea mamei, şi vâsleam în direcţia Goringului. Se făcuse destul de târziu şi eram nerăbdători să debarcăm undeva, cel puţin verişoară-mea dorea acest lucru. Era şase şi jumătate când am ajuns la ecluza de la Benson şi începuse să se întunece. Cuprinsă de neastâmpăr, verişoară-mea declară că nu doreşte să piardă cina. I-am răspuns că nici mie nu mi-ar conveni să pierd cina şi, pentru a vedea câte mile ne mai despart de ea, am scos o hartă pe care o aveam la mine. Până la ecluza următoare, Wallingford, mai era o milă şi jumătate, iar de acolo până la Cleeve, altele cinci.

— E perfect! am spus eu. Ajungem la prima ecluză înainte de şapte, după aceea ne mai rămâne una singură. Aşa stând lucrurile, m-am aşezat la vâsle şi am început să vâslesc vârtos.

Am trecut de pod, apoi ceva mai departe am întrebat-o dacă vede ecluza. Verişoară-mea dădu din cap. Nu vedea nici o ecluză. Eu am scos o exclamaţie de mirare şi am vâslit mai departe. După alte cinci minute, am rugat-o să se uite din nou.

— Nu, spuse ea. Nu se vede nici urmă de ecluză.

— Draga mea, eşti sigură că poţi recunoaşte o ecluză? am întrebat-o eu pe un ton şovăitor, ca nu cumva s-o jignesc.

Întrebarea, totuşi, nu o jigni şi mi-a sugerat să rnă uit şi eu, ca sa mă conving. Am lăsat aşadar vâslele şi m-am uitat. În umbrele amurgului, fluviul se întindea drept înaintea noastră pe o distanţă de cel puţin o milă. Ecluza nicăieri!

— Nu cumva am rătăcit drumul? mă iscodi Însoţitoarea mea.

Nu vedeam cum ar fi fost cu putinţă aşa ceva, deşi, după cum am sugerat, era posibil să fi nimerit în apa barajului şi să ne îndreptăm spre cascade. Gândul acesta nu o linişti câtuşi de puţin şi fata începu să plângă. Se temea că ne vom îneca amândoi şi că astfel va fi pedepsită pentru că a plecat cu mine.

Am găsit că e o pedeapsă excesivă. Verişoară-mea, însă, era de altă părere şi singura ei dorinţă era ca să se termine totul mai repede.

Am încercat s-o consolez, luând lucrurile în glumă. I-am spus că, se vede treaba, vâsleam mai încet decât îmi închipuisem, dar că nu va trece mult şi vom ajunge la ecluză, aşa că am mai vâslit o milă.

Apoi, eu însumi am devenit nervos. M-am uitat din nou pe hartă. Ecluza de la Wallingford, la o milă şi jumătate mai departe de cea de la Benson, era clar marcată. Aveam o hartă bună, pe care te puteai bizui, şi apoi eu îmi aminteam foarte bine de ecluză. Trecusem pe acolo în două rânduri. Unde ne aflam? Ce se întâmplase cu noi? Începeam să cred că totul nu e decât un vis, că, de fapt, dorm frumos în patul meu şi că peste un minut-două am să mă trezesc, ca să mi se spună că e trecut de zece.

Am întrebat-o pe verişoară-mea dacă nu crede că ar putea să fie un vis, la care ea mi-a răspuns că tocmai se pregătea să-mi pună aceeaşi întrebare. Ne-am întrebat apoi dacă nu cumva dormim amândoi şi, în acest caz, cine dintre noi visează şi cine e obiectul visului; chestiunea era de-a dreptul pasionantă.

Am continuat să vâslesc, fără să zărim ecluza, iar între timp fluviul devenea tot mai întunecat şi mai tainic în umbrele nopţii care se lăsa, iar toate lucrurile din jur căpătau o înfăţişare ciudată, fantastică. Mă gândeam la strigoi şi la iele, la focurile sfântului Elmo şi la fetele acelea răutăcioase care veghează toată noaptea pe stânci şi-i momesc pe oameni în vârtejurile apei; îmi părea rău că nu sunt un om mai bun şi că nu cunosc pe dinafară mai mulţi psalmi, când, în mijlocul acestor reflecţii, am auzit frânturi binecuvântate din: „Şi-a pus ţoalele”, executat mizerabil la acordeon, şi atunci am ştiut că suntem salvaţi.

În general, nu sunt un admirator ai acordeonului, dar, Doamne! cât de frumoasă ni s-a părut atunci muzica aceea, mult, mult mai frumoasă decât glasul lui Orfeu sau alăuta lui Apollo sau altele de felul acesta; în starea de spirit în care ne găseam, o melodie îngerească n-ar fi făcut decât să ne chinuiască mai rău. Un cântec răscolitor, executat corect, nu ar fi fost pentru noi decât un avertisment dat de vreun spirit şi ne-ar fi făcut să ne pierdem şi bruma de speranţă ce-o mai nutream. Dar în melodia din „Şi-a pus ţoalele”, cântată sacadat şi cu variaţiuni mai mult decât ciudate, dintr-un acordeon răguşit, era ceva extrem de omenesc şi de liniştitor.

Dulcile sunete se apropiară şi barca din care veneau ajunse în curând în dreptul nostru.

În ea se afla un grup de tineri rustici, plecaţi să se plimbe cu barca pe lună. (Nu era nici o lună pe cer, dar asta nu era vina lor.) N-am văzut de când sunt oameni mai simpatici. I-am salutat prietenos şi i-am rugat să-mi arate drumul spre ecluza de la Wallingford, explicându-le totodată că o căutam de două ceasuri.

— Ecluza de la Wallingford! exclamară ei. Să fii sănătos, domnule, e mai bine de un an de când a fost ridicată! Nu mai e nici o ecluză la Wallingford. Acum sunteţi lângă Cleeve. Auzi, Bill, domnu' caută ecluza de la Wallingford!

Na-mi trecuse aşa ceva prin cap. Îmi venea să le sar de gât şi să-i binecuvântez, dar curentul era prea puternic în locul acela ca să fac asta, aşa că a trebuit să mă mulţumesc cu câteva cuvinte de recunoştinţă.

Le-am mulţumit de câteva ori, le-am urat drum bun şi i-am poftit pe toţi să petreacă o săptămână încheiată la mine. Verişoară-mea, la rândul ei, le-a spus că mama ei ar fi fericită să-i cunoască. Am cântat apoi „Corul soldaţilor” din Faust şi, până la urmă, am ajuns acasă la ora cinci.