Capitolul X

Prima noastră noapte. Sub coviltir. Strigăte de ajutor. Cum se poate lupta împotriva unor ceainice încăpăţânate. Cinăm. Cum să te simţi virtuos. Se caută o insulă pustie, bine drenată şi înzestrată cu tot confortul, de preferinţă în regiunile de sud ale Oceanului Pacific. Ce a păţit odată tatăl lui George. O noapte zbuciumată.

Lui Harris şi mie mai că ne venea să credem că şi ecluza Beh Weir a dispărut într-un chin asemănător. Până acolo ne remorcase George. De acolo înainte am trecut noi în locul lui, cu senzaţia că am străbătut patruzeci de mile şi că am târât după noi cinci zeci de tone. La şapte şi jumătate eram sleiţi de puteri, aşa că am intrat în barcă şi, vâslind foarte aproape de malul stâng, am început să căutăm un loc unde să poposim.

Iniţial avusesem de gând să vâslim până la insula Magna Charta, un loc extrem de pitoresc, unde fluviu! şerpuieşte printr-o încântătoare vale înverzită, şi să ne petrecem noaptea într-un golfuleţ din puzderia de golfuleţe pitoreşti de lângă ţărmul lin al fluviului. Sincer vorbind, totuşi, parcă nu mai râvneam acum după pitoresc aşa cum râvnisem cu câteva ceasuri mai înainte. Un locşor între un şlep încărcat cu cărbuni şi o uzină de gaz ne-ar fi mulţumit pe deplin în noaptea aceea. Nu aveam nevoie de peisaje. Aveam nevoie de cină şi somn. Totuşi, am vâslit până la „Punctul Picnic”, cum i se spune, şi ne-am oprit într-un loc încântător de sub un ulm, unde am legat barca de rădăcinile sale larg răsfirate.

Ne-am gândit să cinăm (renunţasem la ceai, ca să economisim timp), dar George se împotrivi spunând că ar trebui mai întâi să fixăm coviltirul, cât timp nu s-a întunecat de tot şi mai putem vedea ce facem. O dată treaba făcută, zicea el, o să putem mânca în tihnă.

Pentru fixarea coviltirului ne-a trebuit mult mai mult timp decât ne făcusem noi socoteala. Teoretic, părea un lucru foarte simplu, lei cinci arcuri din fier, asemănătoare cu nişte cercuri uriaşe de crochet, şi le fixezi de la o margine la alta a bărcii, apoi întinzi pânza peste ele şi o prinzi în cuie; toată treaba asta avea să ne ia cel mult zece minute, ne gândeam noi.

Dar n-a fost să fie aşa.

Am luat cercurile şi am început să le vârâm în scobiturile special făcute pentru ele. Cu greu v-aţi închipui că o astfel de îndeletnicire e periculoasă, totuşi, astăzi, când privesc în urmă, mă mir că unii dintre noi au supravieţuit pentru a povesti toate acestea. Nu erau cercuri, ci diavoli. La început nu vroiau să intre în scobituri deloc, ceea ce ne-a silit să sărim pe ele, să le lovim cu piciorul şi să le ciocănim cu cangea, iar după ce-au intrat, ne-am dat seama că le încurcasem între ele, aşa că a trebuit să le scoatem.

N-au binevoit însă să iasă decât după ce doi dintre noi s-au luptat cu ele vreme de cinci minute încheiate, când cercurile au sărit brusc din scobituri şi au încercat să ne arunce în apă şi să ne înece. La mijloc erau prevăzute cu nişte articulaţii şi, când nu eram atenţi, aceste articulaţii ne pişcau ba ici, ba colo, în părţile mai dureroase, şi în timp ce ne luptam cu o parte a cercului şi ne străduiam s-o convingem să-şi facă datoria, cealaltă parte se furişa, laşă, în spatele nostru şi ne lovea în cap.

În cele din urmă le-am fixat şi nu ne mai rămânea decât să le acoperim cu pânza. George o desfăcu şi fixă un capăt de prova bărcii. Harris stătea la mijloc ca să-l primească de la George şi să mi-l întindă mie, la pupa. Am stat şi am aşteptat mult şi bine ca pânza să ajungă la mine. George îşi îndeplinea destul de bine însărcinarea, dar Harris se comporta ca un ageamiu.

Printr-un procedeu cu totul misterios, după zece minute de efort supraomenesc, Harris reuşi să se înfăşoare complet în pânza coviltirului, cum anume, nu ştiu, că nici el nu a putut să explice. Era atât de bine învelit şi înfăşurat şi încotoşmănat, încât nu mai putea ieşi afară. Bineînţeles, se străduia din răsputeri să-şi redobândească libertatea, dreptul prin naştere al oricărui englez, şi tot luptându-se (după cum am aflat mai târziu), l-a culcat pe George la pământ, iar George, înjurându-l pe Harris cumplit, şi-a pus mintea cu pânza şi, tot zbătându-se, s-a înfăşurat în ea din cap până în picioare.

În tot acest timp, eu nu ştiam nimic. Eram cu totul străin de cele ce se petreceau. Mi se spusese să stau acolo şi să aştept până când voi primi pânza şi eu m-am conformat, prefăcându-mă, împreună cu Montmorency, în stană de piatră şi aşteptând nestingherit. Fireşte, am văzut destul de bine cum e zgâlţâită pânza încoace şi încolo, dar ne-am închipuit că aşa era metoda de lucru şi n-am intervenit. De asemenea, am auzit nişte vorbe înăbuşite care răzbăteau de sub pânză şi, închipuindu-ne că oamenii au mult de furcă, ne-am hotărât să stăm deoparte, până când lucrurile se vor mai limpezi.

Am stat noi ce-am stat, dar situaţia păru că se complică. Într-un sfârşit, capul lui George, strecurându-se cu greutate, se ivi la marginea bărcii şi vorbi:

— Întinde-ne o mână, afurisitule! Stai acolo ca o mumie împăiată, când vezi foarte bine că noi ne dăm sufletul! Maimuţoiule!

Nu sunt omul care să reziste unei chemări de ajutor. M-am dus şi i-am descurcat. De altfel, era şi timpul, Harris începuse să se învineţească la faţă.

Ca să fixăm coviltirul cum trebuie, am mai trudit o jumătate de ceas, apoi am făcut curat pe punte şi am scos proviziile pentru cină. Am pus ceainicul la fiert la prova bărcii, apoi m-am retras la pupa, prefăcându-mă că nu-i bag în seamă, şi m-am apucat să scot celelalte lucruri. Pe fluviu, numai aşa poţi face un ceainic să fiarbă. Cum te vede că aştepţi şi eşti nerăbdător, nu catadicseşte nici măcar să fluiere. Trebuie să te depărtezi şi să începi să mănânci ca şi cum nici prin gând nu ţi-ar trece să bei ceai. Şi… ferit-a sfântul măcar să te uiţi în direcţia ceainicului! Doar aşa o să ai şansa să-l auzi cum gâlgâie şi şuieră şi dă în clocot, nerăbdător să se prefacă în ceai.

Dacă se întâmplă să fii foarte grăbit, nu strică, iarăşi, să-i spui răstit prietenului că n-ai nevoie de ceai, că nici n-ai de gând să bei ceai. Te apropii de ceainic îndeajuns ca să te poată auzi, apoi strigi:

— Nu vreau ceai! Tu vrei, George?

La care George răspunde cu voce tare:

— Nu, nu, dă-l încolo de ceai, nu-mi place deloc. O să bem limonadă, ceaiul e grozav de indigest.

La auzul unor astfel de vorbe, apa din ceainic dă în clocot şi stinge lampa.

Am recurs la acest mic truc, iar urmarea a fost că în clipa în care toate celelalte erau gata, ceaiul ne aştepta. Apoi am aprins felinarul şi, care stând pe vine, care stând turceşte, ne-am aşezat la cină.

Grozav ne mai făcea cu ochiul cina aceea.

Treizeci şi cinci de minute încheiate, în tot cuprinsul bărcii nu s-a auzit alt sunet decât clinchetul tacâmurilor şi ronţăitul uniform a opt şiruri de măsele. La capătul celor treizeci şi cinci de minute, Harris spuse „ah!” şi, scoţându-şi piciorul stâng de sub el, îI puse pe cel drept în loc.

Cinci minute mai târziu şi George spuse „ah!” şi-şi azvârli farfuria pe ţărm, iar după alte trei minute, Montmorency dădu primul semn de mulţumire de la plecare încoace, se culcă într-o rână şi-şi întinse labele, iar eu, scoţând un alt „ah!”, îmi lăsai capul pe spate şi-l izbii de unul dintre cercuri. Dar nici nu mi-a păsat. Nici măcar n-am înjurat!

Ce bine te simţi când eşti sătul, cât eşti de mulţumit de tine şi de lume! Oamenii cu oarecare experienţă în materie mă încredinţează că o conştiinţă curată îi face pe mulţi fericiţi, dar, după părerea mea, o burtă plină are acelaşi efect, în schimb te costă mai puţin şi nu presupune atâta bătaie de cap. Te simţi atât de iertător şi de generos după o masă bogată şi bine mistuită, atât de nobil, atât de bun!

Ciudat mai e şi ascendentul pe care îI au asupra intelectului organele noastre digestive. Nu putem munci, nu putem gândi, dacă nu binevoieşte măria-sa stomacul. El ne dictează sentimentele şi pasiunile. După omleta cu slănină, el spune: „Munceşte!”, după biftec, zice: „Dormi!”, după o ceaşcă cu ceai (două linguriţe cu frunze pentru fiecare ceaşcă şi nu le opăriţi mai mult de trei minute!), îi spune creierului: „Acum trezeşte-te şi arată ce eşti în stare. Fii elocvent, profund şi duios, scrutează natura şi viaţa cu privirea limpede, desfă aripile albe ale gândului tău sfios şi te-avântă, asemenea unui duh divin, peste vâltoarea lumii de sub tine, sus, tot mai sus, pe potecile nesfârşite ale stelelor învăpăiate, până la porţile veşniciei!”

După o bucată de cozonac fierbinte, el spune: „Fii obtuz şi fără suflet asemenea dobitoacelor de pe câmp, lipsite de judecată şi cu ochi negrăitori, neluminaţi de nici o rază a fanteziei, de speranţă sau teamă, de dragoste sau viaţă”. Iar după brandy, luat însă într-o cantitate suficientă, spune: „Ei, acum, nebunule, strâmbă-te şi fă tumba ca să râdă semenii tăi, fă toate prostiile care-ţi trec prin cap, îngaimă şi bălmăjeşte sunete fără rost şi arată ce nătărău neputincios e bietul om a cărui minte şi voinţă s-au înecat ca doi pisoi gemeni, într-o jumătate de uncie{6} de alcool”.

Nu suntem decât nişte robi nenorociţi ai stomacului nostru. Nu năzuiţi după morală şi dreptate, prieteni! Supravegheaţi-vă cu grijă stomacul şi înfruptaţi-vă cu măsură şi judecată. Atunci virtutea şi mulţumirea, fără vreo strădanie deosebită, vor veni şi vor sălăşlui în inima voastră şi veţi fi cetăţeni buni, soţi iubitori şi părinţi drăgăstoşi, oameni cucernici şi cu suflet ales.

Înainte de cină, Harris, George şi subsemnatul aveam chef de ceartă, eram iritabili şi prost dispuşi; după cină, şedeam şi ne zâmbeam unul altuia, ba chiar şi câinelui. Ne iubeam unii pe alţii, iubeam pe toată lumea. La un moment dat, Harris îI călcă pe George pe bătătură. Dacă asta s-ar fi întâmplat înainte de cină, George ar fi exprimat cu privire la soarta iui Harris pe pământ şi în ceruri urări care ar fi zguduit profund un om serios. Or, aşa, s-a mulţumit să spună:

— Mai încet, prietene, nu e bine să calci pe cineva pe bătătură!

Iar Harris, în loc să se răstească la el sau să-i spună cu cel mai supărat ton al lui că nu e cu putinţă ca cineva să nu calce pe piciorul lui George dacă trebuie să se mişte pe lângă el pe o rază de zece yarzi, sugerând totodată că George, cu picioroangele lui, n-ar mai trebui primit într-o barcă de dimensiuni obişnuite şi sfătuindu-l să şi le spânzure peste bord – aşa i-ar fi zis înainte de cină! – acum, însă, îi spuse doar atât:

— Îmi pare rău, George, sper că nu te doare prea rău.

La care George răspunse:

— Nu, deloc, şi adăugă: E vina mea. Iar Harris spuse:

— Nu, de fapt, e vina mea. Era o plăcere să-i asculţi.

Ne-am aprins pipele şi ne-am apucat să contemplăm noaptea liniştită, discutând ba de una, ba de alta.

George se întrebă de ce nu putem fi totdeauna aşa, departe de lume şi de ispitele şi păcatele ei, ducând un trai cumpătat şi paşnic şi făcând numai fapte bune în dreapta şi în stânga. I-am răspuns că şi eu râvnesc adesea ia astfel de lucruri, apoi am discutat despre posibilitatea ca noi patru să plecăm pe o insulă pustie, bine amenajată din toate punctele de vedere, şi să trăim acolo într-o pădure.

După câte era informat Harris, pericolul pe care-l prezentau insulele pustii consta în faptul că sunt grozav de umede, George însă nu-i împărtăşi părerea, susţinând că ar putea fi drenate.

Din vorbă în vorbă, de la umezeală am trecut la udătură şi udeală şi, cu acest prilej, George şi-a amintit de o păţanie nostimă, al cărui erou fusese tatăl lui.

Tatăl lui George călătorea o dată cu un prieten de-al său prin Wales şi într-o noapte s-au oprit amândoi la un han, unde se mai aflau şi alţi călători, în tovărăşia cărora au petrecut toată seara.

A fost o seară foarte veselă şi au stat până târziu noaptea, iar când s-au dus la culcare (am uitat să vă spun că pe atunci tatăl lui George era foarte tânăr), erau şi ei cam veseli. Tatăl lui George şi prietenul tatălui lui George urmau să se culce în aceeaşi cameră, dar în paturi diferite. Au luat o lumânare şi au urcat sus. Când au intrat în cameră, lumânarea şi-a pierdut echilibrul, s-a dat cu capul de perete şi s-a stins, aşa că au trebuit să se dezbrace pe întuneric şi să-şi caute paturile orbecăind. Iată însă că în loc să se urce în paturi separate, cum îşi închipuiau ei că fac, s-au căţărat în acelaşi pat, unul culcându-se cu capul la căpătâi, iar celălalt, la capătul situat în punctul cardinal opus, cu picioarele pe pernă.

Urmă o clipă de tăcere, apoi tatăl lui George spuse:

— Joe!

— Ce e, Tom? răspunse vocea lui Joe, dinspre celălalt capăt al patului.

— Închipuie-ţi, mai este cineva în patul meu. Şi-a întins picioarele pe perna mea.

— Nemaipomenit, Tom! răspunse celălalt. Dar să fiu ai naibii dacă nu e cineva şi în patul meu!

— Ce-ai de gând să faci? întrebă tatăl lui George.

— Păi, îI azvârl jos, răspunse Joe.

— Şi eu la fel, spuse tatăl lui George, vitejeşte.

Urmă o luptă scurtă, se auziră două bufnituri, ca de două trupuri prăvălite pe duşumea, şi o voce cam tânguioasă spuse:

— Ascultă, Tom!

— Da!

— Cum ţi-a mers?

— Ca să fiu sincer, omul meu m-a azvârlit el pe mine.

— Şi al meu la fel! Ascultă, nu prea-mi inspiră încredere hanul ăsta. Dar ţie?

— Cum îi spunea hanului aceluia? întrebă Harris.

— La Mistreţul Vesel”, spuse George. De ce mă întrebi?

— Atunci nu, nu, e altul, răspunse Harris.

— Ce vrei să spui? întrebă George.

— E foarte ciudat – murmură Harris – dar exact acelaşi lucru i s-a întâmplat şi tatălui meu odată într-un han de provincie. L-am auzit adesea povestindu-şi păţania. Credeam că s-ar putea să fi fost acelaşi han.

În seara aceea ne-am culcat pe la zece şi, cum eram obosit, credeam că o să dorm bine. Dar n-a fost aşa. De obicei, mă dezbrac şi-mi pun capul pe pernă, şi atunci cineva trânteşte uşa şi-mi spune că e opt şi jumătate, dar de data aceasta, toate păreau împotriva mea: noutatea situaţiilor şi a peisajelor, lemnul tare al bărcii, poziţia incomodă (eram culcat cu picioarele sub o bancă şi cu capul pe alta), clipocitul apei în jurul bărcii şi foşnetul vântului printre ramuri, toate mă ţineau treaz şi mă deranjau.

Într-un târziu am reuşit să adorm pentru câteva ceasuri. Pe urmă, o ieşitura a bărcii care făcea impresia că s-a umflat peste noapte, fiindcă sunt sigur că nu era acolo când am pornit şi a dispărut spre ziuă, m-a ţinut tot timpul în ghionturi. Cu spatele numai răni, am visat că am înghiţit o monedă şi că oamenii îmi găuresc spinarea cu un burghiu ca să o scoată de acolo. Mi s-a părut foarte ruşinos din partea lor şi le-am spus că sunt gata să recunosc că le datorez aceşti bani şi că-i voi achita la sfârşitul lunii. Ei nici să audă de aşa ceva! Ţineau morţiş să-şi primească banii pe loc, ameninţându-mă că altfel dobânda o să atingă proporţii foarte mari. Eu m-am supărat foc şi le-am spus că am înţeles cu cine am de-a face, iar dânşii, drept răspuns, au răsucit burghiul cu atâta ferocitate, încât m-am deşteptat.

Cum aerul din barcă era cam închis şi mă durea capul, m-am gândit să ies puţin afară şi să respir aerul rece al nopţii. Am aruncat pe mine ce haine am găsit, unele ale mele, altele ale lui George şi Harris, şi m-am furişat tiptil, pe sub coviltir, spre ţărmul fluviului.

Era o noapte ca-n poveşti. Luna asfinţise, lăsând pământul singur, cu stelele. Mi se părea că în mijlocul solemnei tăceri, în vreme ce noi, copiii pământului, dormeam, suratele lui, stelele, stăteau de vorbă cu el despre necuprinsele taine, cu glasuri prea profunde ca să le poată auzi urechile neînvăţate ale oamenilor.

Stelele acestea ciudate, atât de reci, atât de luminoase, ne înfricoşează. Suntem asemenea unor copii, ale căror picioruşe plăpânde îi poartă în templul slab luminat al zeului căruia au fost învăţaţi să i se închine, dar pe care nu-l cunosc, şi stând sub bolta răsunătoare ce acoperă întinderea de lumină lăptoasă, privesc în sus, pe jumătate încrezători, pe jumătate înfricoşaţi la gândul că vor avea cine ştie ce viziune cumplită.

Şi totuşi, noaptea pare atât de mângâietoare şi plină de forţă. În faţa măreţiei ei, măruntele noastre necazuri pleacă tiptil, ruşinate. Ziua a fost plină de griji şi de zbucium, în inimile noastre au sălăşluit gânduri urâte şi amare, iar lumea ni s-a părut aspră şi nedreaptă cu noi. De aceea, Noaptea, ca o mamă drăgăstoasă, ne atinge gingaş cu mâna fruntea încinsă de febră, ne întoarce faţa înlăcrimată spre faţa ei şi surâde şi cu toate că nu vorbeşte, noi ştim ce vrea să ne spună, aşa că ne lipim obrazul înfierbântat de sânul ei şi durerea trece.

Câteodată, durerea noastră e foarte adâncă şi adevărată şi atunci stăm în faţa ei tăcuţi, pentru că, în afară de gemete, nu cunoaştem un alt grai pentru suferinţa noastră. Inima Nopţii e plină de milă pentru noi; ea nu ne poate alina durerea, ne ia mâna într-a ei şi lumea se face mică, mică, şi se îndepărtează, iar noi, purtaţi pe aripile ei negre, suntem duşi în faţa unui chip mai impunător decât al ei şi în lumina orbitoare pe care acesta o revarsă, viaţa omului stă ca o carte deschisă în faţa noastră şi atunci ştim că Durerea şi întristarea nu sunt decât îngerii Domnului.

Numai cei care au purtat cununa suferinţei pot privi în faţă lumina aceasta măreaţă, iar când se întorc, nu au voie să vorbească despre ea sau să dezvăluie taina pe care o cunosc.

Cândva, nişte cavaleri, toţi unul şi unul, călăreau printr-o ţară străină. Drumul lor trecea printr-un codru neumblat, unde ciulinii creşteau de-a valma, sfâşiind cu ghimpii lor mari şi ascuţiţi carnea celor care se rătăciseră pe acolo. Frunzele pomilor ce creşteau în pădure erau întunecate şi dese şi nici o rază de lumină nu străbătea printre ramuri, ca să învioreze întunericul şi tristeţea.

Şi în timp ce treceau prin pădurea aceea întunecată, un cavaler se rătăci de tovarăşii lui şi, pierzându-le urma, nu se mai reîntoarse la ei, iar aceştia, foarte întristaţi, porniră mai departe fără dânsul, jelindu-l ca pe un mort.

Ajungând ei la castelul mândru către care călătoriseră, au zăbovit acolo multe zile şi s-au veselit, iar într-o noapte, pe când stăteau liniştiţi în jurul buştenilor care ardeau în sala cea mare a castelului şi beau vin, iată că apare tovarăşul pierdut şi îi salută. Hainele lui erau zdrenţuite ca ale unui cerşetor şi carnea lui albă era plină de răni, dar chipul îi era luminat de o bucurie adâncă.

Şi ei l-au ispitit întrebându-l ce i s-a întâmplat, iar el le-a povestit cum a rătăcit drumul în codru şi cum a umblat în neştire multe zile şi nopţi de-a rândul, până când, sfâşiat şi însângerat, s-a culcat pe pământ aşteptându-şi sfârşitul.

Iar când ceasul morţii se apropiase de-a binelea, prin întunecimea de nepătruns a pădurii veni spre dânsul o fată mândră, care-l luă de mână şi-l duse pe cărări întortocheate, necunoscute de nici un om, până ce, într-un târziu, întunericul fu risipit de o lumină puternică, faţă de care lumina zilei nu este decât ca flacăra opaiţului faţă de soare; şi în lumina aceea orbitoare, cavalerul nostru, ostenit de atâta cale, avu, ca într-un vis, o vedenie şi această vedenie i se păru atât de frumoasă, atât de neasemuită, încât nu se mai gândi la rănile sale care sângerau, ci stătu locului ca vrăjit, cuprins de o bucurie neţărmurită, cum e marea, şi adâncă, asemenea acesteia.

Şi vedenia pieri din faţa ochilor lui şi atunci cavalerul, îngenunchind în ţărână, mulţumi sfântului milostiv care-i rătăcise paşii în codrul acela grozav, făcându-l să aibă o asemenea vedenie în inima pădurii.

Şi numele codrului întunecat era întristarea, dar despre vedenia pe care a văzut-o bunul cavaler nu ne este nouă îngăduit să vă povestim.