Capitolul VIII

Şantaj. Cel mai indicat procedeu pentru a ieşi din impas. Egoismul strigător la cer al proprietarilor riverani. Pancartele „Atenţiune!”. Sentimentele necreştineşti ale lui Harris. Cum interpretează Harris nişte cuplete vesele. O serată în lumea mare. Comportarea neruşinată a doi tineri buni de spânzurat. Câteva amănunte fără rost. George cumpără un banjo.

Am făcut un popas sub sălciile de lângă Kempton Park şi am luat prânzul. E un ungher încântător un tăpşan de iarba care se răsfaţă la umbra sălciilor de pe mal. De-abia Începusem felul al treilea, pâine cu gem, când un domn îmbrăcat numai într-o cămaşă, cu mânecile suflecate şi cu un ciot de pipă în gură, îşi făcu apariţia şi ne întrebă dacă ştim că am încălcat o proprietate privată. I-am răspuns că, deocamdată, nu am studiat chestiunea suficient de profund pentru a putea ajunge la o concluzie definitivă, dar că, dacă el ne-ar asigura pe cuvântul său de gentilom că într-adevăr am încălcat o proprietate privată, l-am crede fără doar şi poate. Ne-a dat asigurarea cerută şi noi i-am mulţumit; cum însă nu se hotăra deloc să plece şi părea grozav de indispus l-am întrebat dacă îi mai putem fi de vreun folos, ba Harris, cu firea lui sociabilă, chiar i-a oferit puţină pâine cu gem.

Bănuiesc că omul aparţinea unei societăţi ai cărei membri se juraseră să nu mănânce pâine cu gem, căci ne refuză pe un ton grozav de tăios, de parcă s-ar fi simţit jignit că l-am ispitit, adăugând că este de datoria lui să ne facă vânt de pe acele meleaguri.

Harris răspunse că datoria e lucru mare şi-l întrebă care ar fi, după el, cel mai bun mijloc de a ne achita onorabil. Harris este ceea ce se poate numi un ins bine legat, cât un munte de voinic, spătos şi ciolănos, aşa că omul îI măsură din creştet până-n tălpi şi ne informă că se va duce să se sfătuiască cu stăpânul şi apoi se va înapoia ca să ne arunce pe amândoi în Tamisa.

Cert e că nu l-am mai văzut şi tot atât de cert e că tot ce vroia el, de fapt, era un şiling. Pe Tamisa sunt destui marţafoi din aceştia care realizează un câştig bunicel în timpul verii, umblând de-a lungul malurilor şi şantajându-i pe gogomani, sub pretextul că au fost trimişi de proprietar. Cel mai nimerit procedeu în astfel de cazuri este să-ţi dai numele şi adresa şi să-l laşi pe proprietar, dacă într-adevăr are vreo legătură cu cazul, să te dea în judecată şi să dovedească ce anume pagube i-ai pricinuit aşezându-te pe un colţ din terenul lui. Dar majoritatea oamenilor sunt într-atât de trândavi sau sperioşi, încât preferă să încurajeze potlogăria, acceptând-o mai curând, decât să-i pună capăt printr-o atitudine ceva mai fermă.

Acolo unde într-adevăr proprietarii sunt de vină, ei ar trebui arătaţi cu degetul. Egoismul proprietarilor riverani sporeşte în fiecare an. Dacă aceşti oameni ar avea mână liberă, ar zăgăzui Tamisa de-a binelea! E ceea ce şi fac, de altfel, cu afluenţii mai mici şi cu răstoacele: împlântă stâlpi în albia râului, întind lanţuri de pe un mal pe celălalt şi ţintuiesc pancarte enorme de fiecare copac. Vederea acestor pancarte îmi trezeşte toate instinctele rele care zac în mine. Simt că îmi vine să le smulg una câte una, să le ţintuiesc în capul celui care le-a agăţat şi, după ce i-am făcut de petrecanie, să-l îngrop şi să-i aşez pe mormânt o pancartă din astea, în chip de piatră funerară.

I-am împărtăşit lui Harris aceste porniri, iar el mi-a răspuns că ale lui sunt şi mai rele. Harris ar fi avut poftă să-l răpună nu numai pe cel care avusese ideea cu pancartele, ci şi întreaga lui familie, rudele şi prietenii, apoi să-i ardă casa din temelii.

— Asta ar fi cam exagerat, am zis eu.

— Exagerat?! făcu Harris. Câtuşi de puţin! Este exact ceea ce merită. Iar după asta, le-aş cânta pe ruine nişte cuplete vesele.

Am fost cuprins de mâhnire când l-am auzit pe Harris dând glas unor intenţii atât de sângeroase. Niciodată nu e bine să îngăduim instinctelor noastre de dreptate să degenereze în simplă răzbunare. Mi-a trebuit mult timp până să-l aduc pe Harris la sentimente mai creştineşti, dar în cele din urmă am reuşit. Mi-a făgăduit că, în orice caz, va cruţa rudele şi prietenii şi nu va cânta cuplete vesele pe ruine.

Nu l-aţi auzit niciodată pe Harris cântând cuplete vesele, altminteri aţi înţelege Serviciul pe care i-am adus umanităţii. Harris are o idee fixă şi anume că se pricepe să cânte cuplete vesele; prietenii lui Harris însă, cei care l-au auzit cântând, au şi ei o idee fixă şi anume că nu se pricepe, că nu se va pricepe niciodată şi că nu ar trebui lăsat să încerce.

Când Harris se află în societate şi este rugat să cânte, el începe invariabil astfel: „Bine, dar să ştiţi că nu cânt decât cuplete vesele” şi asta o spune cu aerul că aceste cuplete vesele, în interpretarea lui, sunt cu adevărat ceva ce trebuie să auzi măcar o dată în viaţă, după care poţi să mori cu cugetul împăcat.

— Ce plăcere ne-aţi face! spune gazda. Zău, cântaţi-ne unul, domnule Harris!

Şi Harris se ridică şi se îndreaptă spre pian, cu figura surâzătoare a unui om generos, care tocmai se pregăteşte să dea cuiva ceva.

— Acum, vă rog, linişte, spune gazda celor din jur, domnul Harris ne va cânta un cuplet vesel.

— Splendid! murmură oaspeţii şi, părăsind sera, se grăbesc sa intre în casă, dau năvală pe scări, se duc să-i strângă unii pe alţii din toate camerele, apoi se îmbulzesc în salon, făcând cerc şi zâmbind satisfăcuţi, cu anticipaţie.

Şi Harris începe.

Din partea cuiva care cântă cuplete vesele nu te aştepţi la cine ştie ce voce. Nu te aştepţi la fraze spuse corect sau la vocalize. Nu te formalizezi dacă, pe la mijlocul unei note, omul a descoperit că a luat-o prea sus şi, în consecinţă, coboară brusc. Ritmul nu te jenează. Nu-ţi ieşi din sărite dacă interpretul, luând-o cu două măsuri înaintea acompaniamentului, lasă baltă cupletul la mijlocul unui vers, ca să parlamenteze cu pianistul, după care porneşte de la capăt. Dar la cuvinte nu poţi renunţa chiar atât de uşor.

Nu te aştepţi ca cineva să nu-şi amintească mai mult decât primele trei versuri din primul cuplet şi să le tot toace până când urmează refrenul. Nu te aştepţi ca un om să se poticnească la mijlocul unui vers, să chicotească şi să spună că e grozav de nostim, dar nu-l ierţi deloc pe acela care-şi aminteşte şi de celelalte versuri, încearcă să le cânte, improvizează, pentru ca mai târziu, când a ajuns la cu totul alt pasaj, să şi-l reamintească brusc şi, fără nici un avertisment, să se reîntoarcă la el şi să ţi-l bage pe gât cu tot dinadinsul. Nu te… dar, staţi, mai bine să încerc să vă dau o idee despre felul cum cântă Harris şi atunci veţi putea judeca singuri.

HARRIS (stând în faţa pianului şi adresându-se mulţimii nerăbdătoare): Ştiţi… mă tem că e ceva foarte vechi. Cred că-l cunoaşteţi cu toţii… Dar e singura bucată pe care o ştiu. Este cântecul Judecătorului din „Şorţuletul”, nu, nu vreau să spun „Şorţuleţul”, vreau să spun… ştiţi ce vreau să spun, celălalt, ce naiba! Şi, ştiţi, trebuie să cântaţi cu toţii refrenul.

(Murmure de încântare. Lumea e nerăbdătoare să cânte refrenul. Execuţie strălucită a introducerii la cântecul Judecătorului din „Proces cu juriu” de către pianistul nervos. Vine rândul lui Harris. Harris, nici gând. Pianistul nervos, atacă introducerea de la capăt şi Harris, începând să cânte în acelaşi timp, dă gata primele două versuri din cântecul Primului Lord din „Şorţuleţul”. Pianistul nervos repetă introducerea, renunţă, încearcă să-l acompanieze pe Harris la cântecul Judecătorului din „Proces cu juriu”, vede că nu foloseşte la nimic, caută să-şi dea seama ce face şi pe ce lume trăieşte Harris, simte că-l apucă năbădăile şi se opreşte brusc.)

HARRIS (cu multă bunăvoinţă): Bravo, merge de minune, zău aşa, zi-i înainte.

PIANISTUL NERVOS: Mă tem să nu fie vreo greşeală pe undeva. Ce cântaţi?

HARRIS (prompt): Asta-i bună! Cântecul Judecătorului din „Proces cu juriu”. Cum, nu-l cunoşti?

UNUL DINTRE PRIETENII LUI HARRIS (din fundul sălii): Da' de unde, mă gulie, nici vorbă! Cânţi cântecul Amiralului din „Şorţuleţul”.

(Controversă prelungită între Harris şi prietenul lui cu privire la ceea ce cântă Harris, de fapt. În cele din urmă, prietenul e de părere că nu contează ce anume cântă Harris, principalul e să cânte. Harris, revoltat de nedreptatea ce i se face, solicită pianistului s-o ia din nou de la capăt. Pianistul execută introducerea la cântecul Amiralului, iar Harris, socotind că i s-au creat în sfârşit condiţiile favorabile)

HARRIS: Devenind şi eu bărbat / Şi pledând ca avocat

(Hohote de râs, interpretate de Harris drept compliment. Pianistul, gândindu-se că are nevastă şi copii, abandonează o luptă inegală şi se retrage. Locul lui este luat de un bărbat cu nervii mai tari.)

NOUL PIANIST (bine dispus): Hai, prietene, dă-i drumul şi eu te urmez. Nu ne sinchisim noi de introducere.

HARRIS (care, treptat, a sfârşit prin a se dumeri, continuă râzând): Sfinţi din ceruri! Vă cer iertare. Aşa e, am confundat cele două cântece. Dar ştiţi, m-a încurcat Jenkins. Ei, hai acum. (Cântă. Ai impresia că vocea lui urcă din străfunduri, amintind de zgomotele surde ale unui apropiat cutremur de pământ.)

Devenind eu, aşadar, Trepăduş la un notar… (către pianist, în şoaptă): E prea jos, bătrâne. S-o luăm de la capăt, dacă nu te superi.

(Cântă din nou primele două versuri, de data aceasta cu o voce de mare falset. Stupoare în public. Bătrâna doamnă neurastenică de lângă cămin începe să plângă. E scoasă afară.)

HARRIS (în continuare): Ştergem geamul, ştergem uşa, Şi… Nu, nu, spălăm geamurile de la uşa principală. Şi frecăm duşumeaua. Nu, la dracu…, iertaţi-mă, afurisită chestie, nu reuşesc deloc să-mi amintesc versul ăsta. Şi… şi… şi… ei, nu are a face, să trecem mai bine la refren. Haideţi, să-ncercăm

(cântă): Şi eu, tra la la la la la la, Eu sunt şeful flotei, da! Haide, corul, ştiţi…, se repetă ultimele două versuri.

TOATĂ LUMEA CÂNTĂ ÎN COR: Şi el, tra la la la la la la, El e şeful flotei, da!

Şi Harris niciodată nu-şi dă seama că se face de râs şi că torturează nişte oameni care nu i-au făcut nici un rău. Ba încă e de bună-credinţă că le-a oferit ceva grandios şi le promite că o să le mai cânte ceva comic, după cină.

Tot vorbind de cântece comice şi de serate, mi-am adus aminte de o întâmplare destul de neobişnuită la care am asistat şi eu, şi care, dat fiind că face multă lumină în problema activităţii cerebrale a oamenilor, în general, ar trebui, cred eu, amintită în aceste pagini.

Luam parte la o reuniune mondenă, formată numai din oameni foarte mondeni şi instruiţi. Purtam hainele cele mai bune, discutam într-un stil ales şi ne simţeam în largul nostru toţi, în afară de doi studenţi tinerei, proaspăt întorşi din Germania, oameni de duzină, care nu-şi mai găseau locul, ca şi când pentru ei timpul s-ar fi scurs prea încet. Adevărul era că îi eclipsam. Conversaţia noastră scânteietoare şi rafinată, gusturile noastre de clasă înaltă îi depăşeau. Erau nişte intruşi printre noi şi ar fi fost mult mai bine dacă am fi fost scutiţi de prezenţa lor. Asupra acestui lucru am căzut cu toţii de acord, mai târziu.

Am interpretat câteva morceaux din vechii maeştri germani. Am discutat filosofie şi etică. Am flirtat cu o demnitate plină de graţie. Am făcut şi fel de fel de calambururi, bineînţeles de cea mai bună calitate.

După cină, cineva a recitat un poem în limba franceză, pe care l-am găsit cu toţii foarte frumos, apoi o doamnă a cântat în spaniolă o baladă sentimentală, care ne-a făcut pe vreo doi dintre noi să plângem – era grozav de patetică.

Apoi cei doi tineri s-au sculat în picioare şi ne-au întrebat dacă l-am auzit vreodată pe Herr Slossenn Boschen (care tocmai sosise şi se afla jos, în sufragerie) interpretând marele său cântec comic german. După câte ne aduceam aminte, niciunul dintre noi nu-l auzise. Tinerii spuneau că e cel mai nostim cântec compus vreodată şi că, dacă ne făcea plăcere, îI vor îndupleca pe Herr Slossenn Boschen, pe care îI cunoşteau foarte bine, să ni-l cânte. Pretindeau chiar că e atât de nostim cântecul, încât atunci când Herr Slossenn Boschen l-a cântat înaintea Kaiserului, el (Kaiserul, adică) a trebuit dus pe sus în pat.

Spuneau că nu-l cânta nimeni ca Herr Slossenn Boschen. Acesta păstra în tot timpul execuţiei o gravitate atât de imperturbabilă, încât te făcea să crezi că recită o tragedie, lucru care, desigur, nu făcea decât să-i sporească efectul comic. Mai spuneau, de asemenea, că nici măcar o clipă Herr Slossenn Boschen nu lăsa să se înţeleagă, din inflexiunile vocii sau din stilul său de interpretare, că ar fi vorba de ceva vesel, întrucât aceasta ar compromite tot efectul. Tocmai aerul, lui grav, aproape patetic, împrumuta cântecului un comic irezistibil.

Le-am spus că murim de nerăbdare să-l auzim, că vrem să ne distrăm copios, iar ei au coborât să-l aducă pe Herr Slossenn Boschen.

Se pare că propunerea l-a încântat, căci a venit numaidecât sus şi s-a aşezat ia pian, fără alte mofturi.

— O să vă amuzaţi pe cinste. Ce-o să mai râdeţi! şoptiră cei doi tineri, care, după ce traversară camera, se aşezară discret în spatele profesorului.

Herr Slossenn Boschen se acompania singur. La drept vorbind, introducerea nu prea sugera un cântec comic. Era o melodie răscolitoare şi plină de simţire. Ţi se încreţea pielea ascultând-o, nu alta. Ne-am şoptit unul altuia că aşa e stilul nemţesc şi ne-am pregătit să-l apreciem aşa cum se cuvine.

Eu, unul, nu ştiu nemţeşte. E drept că am învăţat la şcoală, dar la doi ani după absolvire nu mai ştiam nici o boabă, şi de atunci m-am simţit mult mai bine. Totuşi, nu vroiam ca lumea de acolo să-mi descopere ignoranţa. Din fericire, îmi trecu prin minte o idee pe care o credeam bunicică. Mi-am aţintit privirile asupra celor doi studenţi şi i-am urmărit. Când chicoteau ei, chicoteam şi eu, când hohoteau ei, hohoteam şi eu, ba încă, din când în când, slobozeam câte un chicotit în plus, aşa, ca de la mine, ca şi cum aş fi surprins un element de umor, care le scăpase celorlalţi. Am considerat acest lucru ca deosebit de abil din partea mea.

Am remarcat, în timpul cântecului, că mulţi alţi invitaţi erau şi ei cu o-chii aţintiţi asupra celor doi tineri, întocmai ca şi mine. Şi aceştia chicoteau când chicoteau tinerii, şi hohoteau când hohoteau ei, şi cum tinerii chicoteau şi hohoteau şi se umflau de râs mai tot timpul, lucrurile mergeau strună.

Şi totuşi, profesorul nu părea fericit. Când am început să râdem, expresia feţei lui trăda o profundă uimire, ca şi când râsul ar fi fost ultimul lucru la care s-ar fi aşteptat. Nedumerirea lui ni s-a părut ceva deosebit de reuşit; ne spuneam că aerul său grav produce el singur jumătate din tot efectul comic. Cea mai mică dovadă din partea lui că ştie cât e de amuzant ar compromite totul. Şi cum îi dădeam înainte cu râsul, uimirea lui se transformă în supărare, apoi în indignare. Profesorul aruncă priviri fioroase asupra noastră (nu însă şi asupra celor doi tineri, care, fiind în spatele lui, nu puteau fi văzuţi), ceea ce ne-a făcut să râdem cu sughiţuri. Ne-am spus că o să ni se tragă moartea din atâta râs. Numai cuvintele, ziceam noi, şi era de ajuns să te facă să te tăvăleşti pe jos de râs, darmite prefăcuta lui gravitate – a, nu, hotărât, era prea mult!

La ultimele acorduri, profesorul se depăşi pe sine însuşi. Ne aruncă nişte priviri pline de atâta ferocitate, încât dacă nu am fi fost preveniţi asupra stilului nemţesc de interpretare a cântecelor comice, ne-am fi simţit oarecum în pericol, iar el puse atâta durere şi jale în muzica aceea stranie, încât dacă nu am fi ştiut că e vorba de un cântec comic, poate că am fi izbucnit în plâns.

Herr Slossenn Boschen termină în mijlocul unui adevărat potop de râsete. Am recunoscut cu toţii că fusese cântecul cel mai comic ce ne-a fost vreodată dat să auzim. Am remarcat chiar că e de-a dreptul curios cum, în ciuda unor dovezi atât de grăitoare, mai poate dăinui credinţa că nemţii sunt cu totul lipsiţi de umor. Şi l-am întrebat pe profesor de ce nu a tradus cântecul în engleză, pentru ca şi oamenii de rând să-l poată înţelege şi să-şi dea şi ei seama ce înseamnă un cântec cu adevărat comic.

Atunci Herr Slossenn Boschen se ridică, înfricoşător la vedere. Se răsti la noi în nemţeşte (care limbă, găsesc, se pretează foarte bine la înjurături), ţopăi ca un apucat, ne arătă pumnul şi ne zvârli în obraz toate cuvintele de ocară englezeşti pe care le cunoştea. Spunea că de când e el nu a mai fost insultat în aşa hal.

Se dovedi că numai comic nu fusese cântecul. Era vorba despre o tânără fată din Munţii Harz, care-şi jertfise viaţa pentru a mântui sufletul iubitului ei; la moartea acestuia, spiritele lor s-au întâlnit în văzduh, apoi, în ultima parte, se arăta cum iubitul o părăsise ca să fugă cu un alt spirit – în fine, nu sunt prea sigur de amănunte, dar, în orice caz, ştiu că era ceva foarte trist. Herr Slossenn Boschen spunea că a interpretat odată acest cântec în faţa Kaiserului şi că el (Kaiserul, adică) scâncise ca un copil. El (adică Herr Boschen) pretindea că acest cântec e recunoscut de toată lumea ca fiind unul dintre cele mai tragice şi mai patetice cântece în limba germană.

A fost un moment penibil, foarte penibil. Se părea că nu există nici o ieşire din impas. Ne-am uitat după cei doi tineri care ne jucaseră renghiul, dar aceştia spălaseră putina foarte discret, îndată după ce Herr Slossenn Boschen îşi terminase cântecul.

În felul acesta s-a încheiat petrecerea. în chip mai liniştit şi cu mai puţin protocol decât mi s-a întâmplat să văd vreodată. Nici măcar nu ne-am spus noapte bună. Am coborât unul câte unul, păşind în vârful degetelor şi ţinându-ne cât mai în umbră. I-am cerut în şoaptă valetului pălăriile şi paltoanele, ne-am deschis singuri uşa, ne-am strecurat afară tiptil şi am zbughit-o după colţ, evitându-ne cât mai mult unii pe alţii.

De atunci încoace nu am mai manifestat niciodată un interes deosebit pentru cântecele nemţeşti.

Am ajuns la ecluza de la Sunbury la trei şi jumătate. Fluviul e fermecător până în faţa porţilor ecluzei, iar răstoaca e plină de poezie, dar nu care cumva să vâsleşti în contra curentului.

Eu am încercat o dată. Eram la vâsle şi i-am întrebat pe cei de la cârmă dacă s-ar putea să izbutesc, iar ei mi-au răspuns: „O, desigur, numai să tragi vârtos.” Cum ne aflam atunci chiar dedesubtul podeţului care leagă cele două porţi ale ecluzei, m-am opintit şi am început să vâslesc din răsputeri.

Vâsleam superb, cu mişcări ritmice regulate. Braţele, picioarele, pieptul, spatele – toate erau perfect coordonate. Loveam apa cu pricepere, putere şi iuţeală, într-un stil cu adevărat remarcabil. Cei doi prieteni spuneau că e o plăcere să mă privească. După vreo cinci minute, când socoteam că trebuia să fi ajuns aproape de poarta ecluzei, am ridicat ochii. Eram tot sub pod, chiar în locul unde începusem să vâslesc, iar idioţii ăia de prieteni se ţineau cu mâinile de burtă, mai să se prăpădească de atâta râs. Vâslisem ca un nebun, iar drept urmare barca nici măcar nu se clintise de sub podeţ. De atunci le las altora plăcerea de a vâsli împotriva curentului. Am vâslit în susul fluviului până la Walton, o localitate destul de mare pentru un oraş riveran. Dar, ca toate localităţile de pe malul Tamisei, numai o mică parte a Walton-ului e aşezată chiar pe mal, aproape de apă, aşa că din barcă îI poţi lua cu uşurinţă drept un cătun cu cel mult cinci-şase case. Windsor şi Abington sunt singurele oraşe între Londra şi Oxford din care se mai poate vedea câte ceva de pe fluviu. Toate celelalte sunt pitite pe după cotituri şi de-abia dacă îi aruncă fluviului câte o privire din câte un capăt de stradă. Personal, nu pot decât să le fiu recunoscător pentru că s-au gândit să lase malurile libere pădurilor, câmpurilor şi lucrărilor hidraulice.

Până şi Reading, deşi caută cu tot dinadinsul să spurce şi să urâţească fluviul, ori de câte ori îI atinge cu tentaculele sale, are totuşi bunul simţ să-şi ţină faţa slută cât mai departe.

Se-nţelege de la sine că Cezar avea o mică reşedinţă a lui la Walton, o tabără, un val de apărare, sau ceva în genul acesta. Cezar era îndrăgostit de cursul superior al fluviului. De asemenea, şi regina Elisabeta a cutreierat aceste meleaguri. Cromwell şi Bradshaw (nu cel cu „mersul trenurilor”, ci acuzatorul regelui Charles) au locuit şi ei aici, cândva. Cred că alcătuiau o pereche foarte reuşită.

În biserica din Walton se găsesc un fel de chingi din fier, pe care cei de altădată le întrebuinţau pentru a ţine în frâu limbile femeilor cicălitoare. În zilele noastre se pare că s-a renunţat la procedeu. Se vede treaba că s-a împuţinat fierul şi că nimic altceva nu s-a dovedit suficient de rezistent.

În biserică sunt şi câteva morminte de seamă. Mă temeam că nu voi reuşi să-l opresc pe Harris să nu dea o raită pe acolo, dar se pare că nu prea îi era gândul la ele, aşa că am putut să ne vedem liniştiţi de drum. Dincolo de pod, fluviul face o mulţime de coturi, foarte pitoreşti, nu-i vorbă, dar neplăcute pentru vâslaşi şi cârmaci, provocând veşnic un schimb de cuvinte grele între ei.

Pe malul drept, lăsăm în urma noastră parcul Oatlands, veche şi vestită reşedinţă, pe care Henric al VIII-lea a furat-o de la cineva, nu-mi amintesc de la cine anume, şi în care a locuit. Parcul are şi o grotă, pe care poţi s-o vizitezi în schimbul unei taxe de intrare. Se zice că e minunea minunilor, cu toate că, personal, nu găsesc nimic deosebit la ea. Răposata ducesă de York, care a locuit la Oatlands, era moartă după câini. Avea o mulţime. A pus să i se facă un cimitir anume pentru ei, în care să-i îngroape după moarte, şi în care zac şi astăzi vreo cincizeci de dulăi, fiecare cu placa lui din marmură şi având epitaf propriu.

Fie vorba între noi, cred că bieţii câini o merită tot atât de mult ca orice creştin.

La „Stâlpii de la Corway”, primul cot pe care-l face Tamisa mai sus de podul de la Walton, s-a dat o bătălie între Cezar şi Cassivelaunus. Cassivelaunus pregătise fluviul în cinstea lui Cezar, împânzind toată albia cu stâlpi (a avut, bineînţeles, grijă să agaţe şi o pancartă pe care scria: „Păzea!”). Cezar, însă, tot a trecut. Nu era chiar atât de lesne să-l desparţi pe Cezar de fluviul ăsta. De un om ca el am avea nevoie acum prin preajma răstoacelor.

În locul unde ating Tamisa, Halliford şi Shepperton apar ca două aşezări mici şi drăguţe, în rest neavând nimic deosebit. În cimitirul din Shepperton, totuşi, se află un mormânt pe care sunt săpate în piatră câteva versuri. Am avut emoţii crezând că Harris o să vrea să debarce şi, de bucurie, o să înceapă să joace tontoroiul în jurul mormântului. L-am văzut privind cu jind debarcaderul pe când ne apropiam de el şi atunci, printr-o mişcare abilă, am izbutit să-i arunc cascheta în apă. În graba lui de a o pescui, precum şi din pricina indignării cauzate de stângăcia mea, Harris a uitat de mormintele sale dragi.

La Weybridge, Wey-ul (un râuleţ frumos, navigabil, pentru ambarcaţiunile mai mici, până la Guildford, şi pe care am ţinut întotdeauna să-l cercetez fără să fi ajuns vreodată) se varsă în Tamisa împreună cu Bourne şi canalul Besingstoke. Ecluza e chiar pe malul opus al oraşului şi primul lucru pe care l-am zărit când ne-am apropiat îndeajuns a fost tricoul lui George, atârnat pe una dintre porţile ecluzei, iar în tricou (am descoperit asta după o minuţioasă cercetare) era George însuşi.

Montmorency se puse pe un lătrat furios, eu zbieram, Harris răgea. George îşi agită pălăria şi chiui în semn de răspuns. Paznicul ecluzei se năpusti afară cu o cange, crezând că a căzut cineva în apă. Se posomorî la chip când îşi dădu seama că s-a înşelat.

George ţinea în mână un obiect ciudat, împachetat într-o bucată de pânză cernită. Obiectul era rotund şi turtit la unul din capete, cu un mâner lung şi drept, ieşit în afară.

— Asta ce mai e? întrebă Harris. O tigaie?

— Nuuu, răspunse George cu o licărire ciudată în fundul ochilor. E ceva care face furori anul acesta, toată lumea are câte unul, în susul Tamisei. E un banjo.

— Nu ştiam că te pricepi să cânţi la banjo! am exclamat eu şi Harris într-un glas.

— Ei, nu prea ştiu, răspunse George, dar cică e foarte uşor. Unde mai pui că mi-am cumpărat şi o carte după care să învăţ!