Capitolul VI

Kingston. Observaţii instructive cu privire la începuturile istoriei Angliei. Observaţii instructive cu privire la stejarul sculptat şi la viaţă, în general. Trista experienţă a tânărului Stivvings. Meditaţii asupra antichităţii. Am uitat că sunt la cârmă. Rezultate interesante. Labirintul din Hampton Court. Harris, ghid.

Era o dimineaţă minunată, pe la sfârşitul primăverii sau începutul verii, cum vreţi să-i spuneţi, când nuanţele gingaşe ale ierbii şi frunzelor se preschimbă într-un verde mai compact, iar anul seamănă cu o fată tânără şi frumoasă care, în pârgul feminităţii, simte primii fiori, nelămuriţi şi vestitori de viaţă nouă.

Pitoreştile uliţe mărginaşe ale Kingston-ului, acolo unde ele coboară până la marginea apei, erau pline de farmec în lumina orbitoare a soarelui. Fluviul scânteietor, cu veşnicul lui du-te-vino de bărci şi vaporaşe, drumul edecului străjuit de pomi, vilele elegante de pe celălalt ţărm, Harris cu tricoul lui roşu-portocaliu, asudând şi bombănind la vâsle, palatul străvechi şi cenuşiu al dinastiei Tudor, care apărea când şi când în depărtare – toate alcătuiau un tablou însorit, atât de luminos, dar liniştit, atât de plin de viaţă, dar şi de pace, încât, deşi era dis-de-dimineaţă, simţeam cum mă îmbie şi mă robeşte lumea gândurilor şi a visului.

Mă gândeam la Kingston sau „Kyningestun”, cum i se spunea în zilele când era cetatea unde se încoronau regii saxoni. Marele Cezar a trecut fluviul pe aici, iar legiunile romane şi-au aşezat taberele pe dealurile din apropiere. Cezar, întocmai ca şi Elisabeta mai târziu, pare să se fi oprit pretutindeni, atât numai că se respecta mai mult decât buna regină Bess, el n-a poposit pe la cârciumi.

Grozav îi mai plăceau cârciumile reginei fecioare a Angliei! Nu ştiu dacă există loc mai arătos pe o rază de zece mile în jurul Londrei la care să nu se fi uitat, unde să nu se fi oprit sau să nu fi dormit, din când în când. Presupunând că Harris va deschide o pagină nouă în cartea vieţii lui şi va deveni un om mare şi bun, să zicem prim-ministru, mă întreb dacă după moartea lui, deasupra bodegilor pe care le-a patronat, nu vor fi agăţate firme ca acestea: „În această casă, Harris a băut un pahar cu pelin”, sau „în vara lui '88, Harris a golit aici două pahare cu whisky scoţian, rece, de la gheaţă”, sau „Harris a fost dat afară de aici în decembrie 1886”.

Nu, ar fi prea multe! Faimoase ar deveni localurile în care Harris nu a călcat niciodată: „Unicul restaurant din sudul Londrei, unde Harris n-a băut niciodată!” Lumea ar da năvală ca să afle care putea să fie pricina unei astfel de minuni.

Cât de mult trebuie să fi urât Kyningestun regele Edwy cei slab la minte! Bietul de el, n-a putut face faţă ospăţului în ziua încoronării. Poate că nu i-a făcut bine capul de mistreţ împănat cu prune dulci (mie, unuia, mi-ar fi făcut rău, cu siguranţă) şi a băut prea mult mied şi vin alb de Spania, fapt e că i-a părăsit pe furiş pe chefliii aceia zgomotoşi, ca să petreacă un ceas tihnit alături de draga lui Elgiva, sub razele lunei.

Poate că, ţinându-se de mână, stăteau amândoi la fereastră şi priveau cum se oglindeşte luna în apa fluviului, în timp ce dinspre sălile îndepărtate zarva petrecerii răzbătea slab până la ei.

Parcă-i văd pe fiorosul Odo şi pe sfântul Dunstan cum dau buzna în odaia retrasă şi, împroşcând-o cu vorbe grele pe frumoasa regină, îI târăsc pe bietul Edwy înapoi, în mijlocul beţivilor şi al zurbagiilor.

Mulţi ani mai târziu, în sunetele zgomotoase ale muzicii de bătălie, regii şi ospeţele saxone au fost îngropaţi alături, iar strălucirea Kingston-ului a dispărut pentru un timp, ca să renască în zilele când Hampton Court a devenit reşedinţa Tudorilor şi a Stuarţilor, când corăbiile regale erau ancorate lângă ţărm, iar cavalerii îmbrăcaţi în mantii strălucitoare coborau ţanţoşi treptele debarcaderului, strigând: „Hei! O barcă! Să vină o barcă!”

Nenumărate case vechi din împrejurimi vorbesc desluşit despre zilele când Kingston era un oraş regal, în care, alături de rege, trăiau nobilii şi curtenii, iar drumul lung ce ducea spre porţile palatului fremăta ziua întreagă de oţelul zăngănitor, de armăsari aprigi, de catifele şi mătăsuri foşnitoare şi chipuri vesele. Casele spaţioase, cu ferestrele lor zăbrelite şi cu firide, cu şemineele lor uriaşe şi cu acoperişurile lor ţuguiate evocă zilele pantalonilor strâmţi şi ale pieptarelor, ale corsajelor brodate cu perle şi ale înjurăturilor complicate. Ele au fost ridicate în vremea când „oamenii ştiau să construiască”. Solidele cărămizi roşii s-au întărit şi mai mult cu timpul, iar scările de stejar masiv nu scârţâie când încerci să cobori încet treptele.

Îmi amintesc că într-una din casele din Kingston există o minunată scară din stejar, sculptată. Casa nu mai este astăzi decât o prăvălie, dar e neîndoios că pe vremuri a fost locuinţa unui personaj important. Un prieten de-al meu din Kingston s-a dus acolo într-o zi ca să-şi cumpere o pălărie şi, într-un moment de absenţă, a dus mâna la buzunar şi a plătit pe loc.

Negustorul, care, întâmplător, îI cunoştea pe prietenul meu, a fost cam surprins la început, dar revenindu-şi numaidecât şi înţelegând că trebuie să facă ceva pentru a încuraja acest gest, l-a întrebat pe eroul nostru dacă n-ar vrea să vadă un lemn vechi de stejar, sculptat cu măiestrie. Prietenul meu acceptă şi negustorul îI duse prin prăvălie până la scara casei. Balustrada era o neîntrecută lucrare de artă, iar peretele, până sus, era îmbrăcat în stejar, sculptat atât de frumos, încât ar fi făcut cinste unui palat.

După ce au urcat scările, au intrat într-un salon, o cameră mare şi luminoasă, împodobită cu o hârtie de un albastru cam ţipător, care înviora atmosfera. În afară de această ciudăţenie, apartamentul nu prezenta nimic deosebit şi prietenul meu se întrebă pentru ce fusese adus acolo. Proprietarul se apropie de perete şi lovi cu degetul hârtia. Se auzi un sunet de parcă ar fi ciocănit în lemn.

— Stejar, explică el. Totul, până la tavan, e numai stejar sculptat, ca acela pe care l-ai văzut pe scară.

— Dar, pe Cezar! se miră prietenul meu. Să nu-mi spui că ai acoperit nişte pereţi din stejar sculptat cu hârtie albastră!

— Ba chiar aşa am făcut! fu răspunsul. A fost o treabă foarte costisitoare. A trebuit să căptuşesc întâi tot peretele cu scânduri. În schimb, camera are acum un aspect destul de vesel. Era foarte mohorâtă înainte.

N-aş putea spune că-l condamn pe negustor întru totul (îmi închipui că asta e o mare uşurare pentru el). Din punctul lui de vedere, acela al gospodarului obişnuit, care caută să ia viaţa cât mai uşor posibil şi nu ca amatorii de antichităţi, are dreptate. Stejarul sculptat e foarte plăcut la vedere şi nu supără dacă nu te întâmpină la tot pasul, dar fără îndoială că e cam deprimant pentru cei cu altfel de gusturi. Parcă ai trăi într-o biserică.

Nu! Ceea ce era supărător în cazul lui era că un om căruia prea puţin îi păsa de sculpturile dine stejar avea un salon astfel tapetat, în timp ce acei cărora le pasă trebuie să plătească preţuri enorme ca să şi le procure. E parcă o lege a acestei lumi. Ai ceea ce nu doreşti să ai, iar alţii au ceea ce ţi-ar trebui ţie.

Oamenii căsătoriţi au soţii şi nu par să le dorească, iar tinerii neînsuraţi se vaită că nu au parte de ele. Oamenii săraci, care de-abia izbutesc să-şi ducă traiul de la o zi la alta, au câte opt copii, în timp ce perechile bătrâne şi bogate nu au cui să-şi lase banii şi mor fără moştenitori.

Sau fetele care au iubiţi spun că ar prefera să nu-i aibă, că le plictisesc de moarte şi că respectivii ar face mult mai bine să se îndrăgostească de domnişoara Smith şi de domnişoara Brown, care sunt urâte şi bătrâne şi cărora nu le face nimeni curte. Ele însele nu au nevoie de curte şi de curtezani. Nu au de gând să se căsătorească niciodată.

Dar e mai bine să nu stăruim asupra unor lucruri care ne întristează atât de tare.

Aveam la şcoală un coleg pe care noi îI poreclisem „Sandford şi Merton”, adevăratul lui nume fiind Stiwings. Era cel mai extraordinar flăcăiandru pe care l-am cunoscut vreodată. Lui Stiwings cred eu că-i plăcea învăţătura. Ce scandal i se făcea când îI găseau stând în pat până noaptea târziu şi citind greceşte! Cât despre verbele neregulate din limba franceză, nu era, pur şi simplu, chip să-l desparţi de ele. Îi intrase în cap ideea năstruşnică şi nesănătoasă că e fala părinţilor săi şi mândria şcolii noastre. Râvnea veşnic după premii şi vroia să se facă mare şi să ajungă om deştept, mă rog, tot felul de năzdrăvănii dintr-astea… Nu mi-a fost dat să văd o fiinţă mai ciudată, deşi, credeţi-mă, era inofensiv ca pruncul care nu s-a născut încă.

Băiatul ăsta se-mbolnăvea regulat de două ori pe săptămână şi atunci, bineînţeles, nu se ducea la şcoală. Nici un alt băiat nu se îmbolnăvea ca „Sandford şi Merton”. Dacă bântuia vreo boală prin împrejurimi, el o avea negreşit şi încă într-o formă gravă. Căpăta bronşită în zilele de arşiţă ale lui Cuptor şi boala fânului de Crăciun. După o perioadă de uscăciune care ţinea şase săptămâni, se pomenea cu un reumatism acut; ieşea afară pe ceaţa din noiembrie şi se întorcea acasă lovit de insolaţie.

Într-un an, bietul de el, l-au supus acţiunii gazului ilariant, i-au scos toţi dinţii şi i-au pus o garnitură falsă, fiindcă suferea cumplit de măsele, dar această durere s-a transformat în nevralgie şi durere de urechi. Avea veşnic guturai, afară de o singură dată când, vreme de nouă săptămâni, a suferit de scarlatină, cât despre degerături, acestea nu l-au părăsit niciodată. În timpul epidemiei de holeră din 1871, cartierul nostru a scăpat ca prin minune, iar în întreaga parohie s-a îmbolnăvit unul singur: tânărul Stiwings.

Când era bolnav, trebuia să stea în pat şi să mănânce pui, cremă de zahăr ars şi struguri de seră. Zăcea acolo şi plângea cu sughiţuri că nu e lăsat să-şi facă exerciţiile ia latină şi că i s-a luat gramatica germană.

Iar noi, ceilalţi, care ne-am fi sacrificat zece trimestre de viaţă şcolară pentru a fi bolnavi măcar o zi şi nu ardeam deloc de dorinţa să le dăm părinţilor noştri prilejul să se grozăvească cu odraslele lor, nu izbuteam nici măcar să ne alegem cu gâtul înţepenit. Stăteam în curent şl curentul ne făcea bine şi ne-nviora, înghiţeam fel de fel de prostii, doar-doar ne-om îmbolnăvi, dar ţi-ai găsit! De pe urma lor căpătăm şi mai multă poftă de mâncare şi ne îngrăşam. Până când începeau vacanţele nu izbuteam deloc să născocim un remediu împotriva sănătăţii. În schimb, în ultima zi de şcoală, răceam, căpătăm tuse convulsivă şi felurite alte tulburări, de care nu mai scăpăm până la reînceperea cursurilor, când, în ciuda tuturor măsurilor pe care le luam noi, ne făceam bine din senin şi eram mai teferi ca oricând.

Aşa e viaţa, iar noi suntem precum iarba care se coseşte şi e pusă la cuptor ca să se usuce.

Dar să ne-ntoarcem la problema stejarului nostru sculptat. Cred că stră-stră-strămoşii noştri aveau concepţii măreţe despre artă şi frumos. Altfel de ce toate comorile artei noastre de astăzi nu sunt decât nişte lucruri banale, dezgropate acum trei sau patru sute de ani? Mă întreb dacă există o frumuseţe intrinsecă în vechile farfurii de supă, în cănile pentru bere şi în candelabrele pe care le preţuim atât de mult acum, sau dacă farmecul ce se desprinde din ele nu este decât nimbul unei epoci apuse?… „Vesela albastră” cu care ne împodobim pereţii erau articolele obişnuite de gospodărie acum câteva secole şi toţi păstorii trandafirii sau păstoriţele galbene pe care le arătăm prietenilor pentru a fi admirate şi pe care ei se prefac că le gustă, mamele din secolul al optsprezecelea le dădeau pruncilor să se joace ca să nu mai plângă.

Va fi oare tot aşa în viitor? Comorile atât de preţuite de mai târziu nu vor fi oare decât tot bagatelele zilelor precedente? Farfuriile noastre împodobite cu ramuri de salcie vor fi aşezate pe şemineurile mai-marilor în anul două mii şi nu ştiu cât? Ceştile albe cu chenar de aur şi cu mândreţe de flori aurite înăuntrul lor (specii necunoscute), pe care Sarah Janes a noastră le sparge cu atâta uşurinţă şi dezinvoltură, vor fi lipite cu grijă, aşezate pe o consolă şi şterse de praf numai de stăpâna casei?

Să luăm, de pildă, câinele din porţelan care împodobeşte dormitorul apartamentului meu mobilat. E un câine alb. Are ochi albaştri. Nasul e de un roşu delicat, cu pete negre. Capul şi-l ţine ridicat într-o poziţie obositoare, iar expresia lui este amabilitatea dusă până în pragul imbecilităţii. Eu, unul, nu-l admir. Privit ca lucrare de artă, aş putea să spun că mă enervează. Unii dintre prietenii mei mai neserioşi strâmbă din nas când îI văd şi nici proprietăreasa mea nu-l admiră, motivând faptul că-i îngăduie să stea acolo numai pentru că i l-a dăruit mătuşa sa.

Peste vreo două sute de ani, însă, e mai mult decât probabil că acest câine va fi dezgropat, cine ştie unde, găsit fără labe şi cu coada ruptă, vândut drept porţelan vechi şi pus într-o vitrină. Lumea se va strânge în jurul iui să-l admire. Toţi vor fi impresionaţi de intensitatea culorii nasului şi o să-şi dea cu părerea cât de frumoasă trebuie să fi fost bucata de coadă care s-a pierdut.

Noi, contemporanii, nu vedem frumuseţea acestui câine. Prea ne-am obişnuit cu el. La fel se întâmplă şi cu apusurile de soare şi cu stelele: măreţia lor nu ne copleşeşte pentru că prea ne-am deprins ochii cu ele. Tot aşa şi cu câinele ăsta din porţelan, în anul 2288, lumea n-o să se mai sature privindu-l. Fabricarea unor astfel de câini va fi o artă dispărută. Urmaşii noştri se vor întreba cum l-am făcut şi ne vor socoti teribil de deştepţi. Se va vorbi despre noi cu dragoste, ca despre nişte „vechi maeştri care au înflorit în secolul al nouăsprezecelea şi au creat aceşti câini din porţelan”.

„Modelul”, lucrat de fiica cea mai mare la şcoală, va fi considerat „tapiserie din epoca victoriană” şi va avea o valoare nepreţuită. Ţapii şi halbele din cârciumile de la marginea drumului vor fi căutate cu înfrigurare, sparte sau plesnite, iar cum vor fi găsite, vor fi vândute la greutatea lor în aur. Bogătaşii le vor folosi drept cupe de şampanie, iar călătorii din Japonia vor cumpăra toate „amintirile din Katiis-gate” şi „suvenirurile din Margate” care au scăpat de distrugere, ducându-le în Yedo ca pe nişte curiozităţi vechi englezeşti.

În acest moment, Harris aruncă vâslele, săltă în picioare, îşi părăsi locul, se culcă pe spate şi-şi ridică picioarele în aer. Montmorency scoase un urlet, se dădu tumba, coşul de deasupra căzu şi toate cele ce erau înăuntrul lui se împrăştiară.

Cu toată nedumerirea care mă cuprinse, nu mi-am pierdut cumpătul. Am întrebat pe un ton destul de vesel:

— Hei! De ce faci asta?

— De ce? Lua-te-ar…

Acum, că m-am gândit mai bine, nu voi mai repeta ce anume a spus Harris. Poate că eram vinovat, recunosc, dar nimic nu scuză violenţele de limbaj şi grosolăniile, mai ales ia un om care a primit o educaţie atât de aleasă ca Harris. Mă gândeam la alte lucruri şi uitasem, după cum lesne îşi poate închipui cineva, că mă aflu la cârmă, rezultatul fiind că ne-am apropiat prea mult de drumul edecului. Era greu la un moment dat să se spună care eram noi şi care era ţărmul dinspre Middlesex. N-a trecut însă mult şi, dumirindu-ne, ne-am despărţit.

Harris se săturase de vâsle şi-mi propuse să-l schimb şi cum ne aflam lângă drumul edecului, m-am dat jos din barcă şi, punând mâna pe odgon, am tras barca până dincolo de Hampton Court. Ce minunat e zidul bătrân care se întinde paralel cu fluviul! Nu trec niciodată pe lângă el fără să mă simt înălţat sufleteşte. E un zid străvechi, prietenos şi binevoitor, de parcă-ţi face cu ochiul, un tablou neasemuit de frumos, cu pietrele lui năpădite pe alocuri de licheni şi de muşchi, cu cele câteva mlădiţe sfioase de viţă ce răzbat până sus, în vârf, ca să vadă parcă ce se petrece pe fluviul cuprins de freamăt, cu iedera bătrână şi sobră, adunată ciorchine ceva mai jos! La fiecare zece yarzi ai zidului se întâlnesc zeci de culori şi nuanţe. Dacă aş şti să desenez şi să pictez, sunt sigur că aş face o schiţă reuşită. De multe ori m-am gândit că mi-ar plăcea să trăiesc la Hampton Court. E un loc tăcut şi patriarhal, în preajma căruia poţi hoinări nestingherit în zorii zilei, înainte de-a se fi sculat cei mai mulţi dintre localnici.

Şi totuşi mă îndoiesc că mi-ar mai plăcea chiar atât de mult dacă ar fi să-mi pun ideea în practică. Ar fi înfiorător de trist şi de-a dreptul lugubru la căderea serii, când lampa aruncă umbre fantomatice pe pereţii cu lambriuri, iar ecoul unor paşi depărtaţi răsună de-a lungul coridoarelor reci din piatră – când apropiindu-se, când depărtându-se – şi totul e cufundat într-o tăcere mormântală, întreruptă doar de bătăile propriei tale inimi.

Noi, bărbaţii şi femeile, suntem creaturi ale soarelui. Iubim lumina şi viaţa. De aceea ne îngrămădim în târguri şi oraşe, iar satele se dezpopulează an de an. Ziua, în plină lumină a soarelui, când peste tot în jurul nostru natura e trează şi activă, ne atrag costişele dealurilor şi pădurile de nepătruns, dar noaptea, când Pământul, mania noastră, se duce la culcare şi ne lasă treji, vai, lumea pare atât de solitară! Şi noi, ca nişte copii într-o casă pustie, ne speriem, începem atunci să oftăm şi să nu mai putem de dorul străzilor luminate de felinare, al glasurilor omeneşti şi al pulsului vieţii semenilor noştri. Ne simţim atât de neputincioşi şi de mici în marea linişte, când pomii, ca nişte timbre negre, foşnesc în adierea vânturilor de noapte, în preajma noastră sunt duhuri şi suspinele lor înăbuşite ne întristează peste măsură. Da, da, să ne strângem cu toţii în marile oraşe, să aprindem rugurile uriaşe ale unui milion de becuri cu gaz, să chiuim, să cântăm în cor şi să ne simţim viteji.

Harris mă întrebă dacă am vizitat vreodată labirintul de la Hampton Court. El, unul, intrase odată ca să-i arate cuiva drumul, îI studiase după hartă şi labirintul părea atât de simplu, încât aproape că nu făcea cele două pence taxate la intrare. După părerea lui Harris, harta aceea fusese făcută de un poznaş, nu corespundea deloc realităţii şi-i inducea pe toţi în eroare. Victima fusese un văr de la ţară ai lui Harris.

— Intrăm în labirint, îi spuse Harris, doar aşa, ca să poţi spune că l-ai vizitat, dar să ştii că e foarte simplu. De fapt, e ridicol să i se spună labirint. Mergem drept înainte, apoi o luăm la dreapta după primul colţ. Ne plimbăm apoi împrejur vreo zece minute şi ne întoarcem să luăm masa.

Nu trece mult şi ne întâlnim înăuntru cu câteva persoane care spuneau că se află acolo de trei sferturi de oră şi că s-au săturat până-n gât. Harris îi pofti să-l urmeze, dacă vor; le spuse că el intră acum şi, după ce-o să facă înconjurul, o să se îndrepte spre ieşire. Oamenii n-au ştiut cum să-i mai mulţumească, s-au înşirat în spatele lui şi l-au urmat.

Pe drum, alţi vizitatori, sătui de atâta peregrinare, s-au alăturat grupului, până când toate persoanele din labirint au fost atrase în ceata lui Harris. Unii care renunţaseră la orice speranţă de a mai ieşi vreodată sau de a-şi mai revedea căminul şi prietenii au prins curaj la vederea lui Harris şi a grupului său şi au intrat în formaţia lui, binecuvântându-l pe salvator. După socotelile lui Harris, cam vreo douăzeci de oameni îI urmaseră, iar o femeie cu un copil, care-şi petrecuse acolo toată dimineaţa, l-a rugat să-i dea voie să-l ia de braţ, ca nu cumva să-l piardă.

Harris o ţinea mereu pe dreapta, dar drumul nu se mai isprăvea.

— E un labirint foarte mare, observă vărul lui Harris.

— A, e unul dintre cele mai frumoase din Europa, răspunse Harris.

— Sunt convins de asta, adăugă vărul său. Am făcut două mile, pe puţin.

La un moment dat, şi lui Harris începu să i se pară destul de curios, dar nu şovăi. Merse mai departe, până când trecură pe lângă o bucată de cozonac de o jumătate de penny pe care vărul lui Harris o văzuse, putea băga mâna-n foc, cu şapte minute mai înainte.

— Imposibil! făcu Harris, dar femeia cu copilul se burzului.

— Ba da! Are dreptate! spuse ea.

Cu o clipă mai înainte de a-l fi întâlnit pe Harris, pe care, zicea ea, ar fi dorit din toată inima să nu-l fi cunoscut niciodată, pentru că, după părerea ei, nu era decât un impostor, ea luase cozonacul din mâna copilului şi-l aruncase acolo. Vorbele ei îI întărâtară pe Harris. Îşi scoase harta şi-şi argumentă teoria.

— Harta s-ar putea să fie foarte bună, spuse cineva din grup, cu condiţia să ştim în ce punct al ei ne aflăm acum.

Harris nu ştia şi sugeră că cel mai bun lucru ar fi să se întoarcă cu toţii la intrare şi să pornească din nou. Reînceperea expediţiei nu stârni prea mult entuziasm, iar în ceea ce priveşte reîntoarcerea la locul de intrare în labirint, toată lumea fu de acord. Făcură stânga împrejur şi-l urmară pe Harris în direcţia opusă. Mai trecură vreo zece minute şi se pomeniră în centru.

Harris se gândi la început să susţină că asta fusese de altfel intenţia lui, dar cum gloata îI privea cu duşmănie, se hotărî să califice incidentul drept un accident.

Oricum, acum aveau o bază de plecare. Ştiau unde se găsesc. Consultară din nou harta şi chestiunea li se păru mai simplă ca oricând, aşa că porniră din nou, pentru a treia oară.

Trei minute mai târziu se aflau iar în centru. După aceea nu mai izbutiră să ajungă nicăieri, pur şi simplu. Indiferent de direcţia în care porneau, reveneau numaidecât în centru. Procesul se desfăşura cu atâta regularitate, încât unii, mai comozi, se opreau acolo, aşteptându-i pe ceilalţi să-şi facă turul şi să revină lângă ei. Harris îşi scoase din nou harta, dar vederea ei nu făcu decât să înfurie mulţimea. I se spuse că ar face bine să plece şi să-şi facă din ea bigudiuri pentru păr. Harris le spuse că nu-şi poate stăpâni senzaţia că, într-o anumită măsură, a devenit nepopular.

Până la urmă, mulţimea îşi pierdu cumpătul şi începu să strige după paznic, care se căţăra pe o scară proptită în partea din afară a zidului şi, prin zbierete, încerca să le explice pe unde s-o ia. În clipa aceea, toţi erau atât de ameţiţi, încât nu erau în stare să priceapă ceva, aşa că omul le spuse să se oprească pe locul unde se găseau şi să-l aştepte acolo. Se strânseră ciorchine şi aşteptară, iar paznicul coborî şi intră în labirint.

Din nefericire, era un paznic tânăr şi nou în meserie. După ce intră, nu izbuti să ajungă la ei şi se rătăci şi el. Din când în când, cei din ceata lui Harris îI zăreau fugind ca apucat de partea cealaltă a gardului viu, apoi îi vedea el pe ei şi se năpustea într-acolo; ei îI aşteptau vreo cinci minute, apoi paznicul apărea exact în acelaşi loc şi-i întreba unde au fost tot timpul.

Ca să poată ieşi, au trebuit să aştepte până când s-a întors de la masă unul dintre paznicii mai bătrâni ai labirintului.

După părerea lui Harris, era un labirint foarte frumos şi am căzut amândoi de acord ca la întoarcere să încercăm să-l trimitem pe George într-o expediţie la Hampton Court.