Capitolul VII

Fluviul în veşmântul lui de duminică. Cum se îmbracă oamenii pe fluviu. Şansa bărbaţilor. Lipsa de gust a lui Harris. Tricoul lui George. O zi în tovărăşia unei tinere doamne îmbrăcată după ultimul jurnal de modă. Mormântul doamnei Thomas. Omul căruia nu-i plac mormintele, sicriele şi craniile. Infatuarea lui Harris. Ce crede el despre George, bănci şi limonadă. Un pic de echilibristică.

Pe când treceam prin ecluza de la Moulsey, Harris mi-a povestit ce i s-a întâmplat la Hampton Court. La Moulsey a trebuit să aşteptăm ceva timp, având în vedere că eram singura barcă, iar ecluza e mare. Nu-mi amintesc să mai fi văzut vreodată ecluza Moulsey cu o singură barcă în ea. Bănuiesc că e cea mai activă ecluză de pe Tamisa, o întrece chiar şi pe cea de la Boulter.

Am stat s-o privesc în anumite zile, când în locul apei nu vezi altceva decât un talmeş-balmeş pitoresc de tricouri ţipătoare, caschete pestriţe, pălării fistichii, umbreluţe bălţate, pleduri din mătase, mantale, panglici fluturând în aer şi graţioase rochii albe; dacă-ţi arunci privirea în jos, de pe chei spre ecluză, ţi se pare că vezi o uriaşă cutie, în care au fost aruncate claie peste grămadă flori de toate culorile şi nuanţele, dând impresia unui curcubeu umflat, răsfrânt spre cele mai depărtate colţuri.

În duminicile însorite, ecluza are această înfăţişare aproape toată ziua, în timp ce de o parte şi de alta a porţilor îşi aşteaptă rândul şiruri nesfârşite de alte bărci şi vaporaşe; şi cum bărcile se apropie şi trec mai departe, fluviul e presărat şi împodobit cu galben, albastru, portocaliu, alb, roşu şi roz, de la palat până la biserica din Hampton. Toţi locuitorii din Hampton şi Moulsey îşi pun costumele de canotaj şi vin să se plimbe de colo până colo, cu câinii lor, în jurul ecluzei, flirtează, fumează şi urmăresc bărcile cu privirea; şi tot amestecul acesta nemaipomenit, caschetele şi hainele bărbaţilor, rochiile frumos colorate ale cucoanelor, câinii cu urechile ciulite, ambarcaţiunile care înaintează, pânzele albe, peisajul încântător şi apa scânteietoare formează una dintre cele mai pitoreşti privelişti pe care le cunosc în apropierea acestui oraş bătrân şi plicticos, care este Londra.

Tamisa devine aici un adevărat bazar de îmbrăcăminte. E unul dintre rarele prilejuri când noi, bărbaţii, ne putem arăta gustul cu privire la culori şi, după părerea mea, facem faţă destul de onorabil. «în articolele mele de îmbrăcăminte îmi place foarte mult să pun un pic de roşu şi negru. Ce combinaţie fericită! Ştiţi, părul meu bate într-un fel de castaniu-auriu (mi s-a spus că e o nuanţă plăcută) şi un roşu-închis i se potriveşte de minune şi, iarăşi, ce poate merge mai bine decât o cravată albastră, o pereche de botine din piele şi o basma din mătase roşie în jurul taliei? O basma e mult mai de efect decât o curea!

Harris preferă nuanţele sau combinaţiile de portocaliu sau galben, dar n-aş crede că e lucrul cel mai înţelept. Are un ten prea oacheş pentru galben. Categoric, galbenul nu-l prinde. II sfătuiesc mereu să folosească culoarea albă sau crem, pe un fond albastru, dar, de! cu cât cineva are mai puţin gust când e vorba de îmbrăcăminte, cu atât parcă e mai încăpăţânat. Şi e păcat, fiindcă aşa cum se îmbracă n-o să aibă niciodată succes, când ar exista vreo două-trei culori în care n-ar arăta chiar aşa de rău, dacă şi-ar pune şi pălăria.

George şi-a cumpărat câteva articole vestimentare pentru excursia noastră şi trebuie să mărturisesc că nu-mi plac de loc. Tricoul e grozav de ţipător. N-aş vrea ca George să afle ce gândesc eu despre acest tricou, dar ăsta e cuvântul: ţipător. Joi seara l-a adus acasă şi ni l-a arătat şi nouă. L-am întrebat cum îi spune el culorii aceleia, şi ne-a răspuns că nu ştie, că era o culoare fără nume. Vânzătorul îI asigurase că e un model oriental. George a îmbrăcat tricoul în faţa noastră şi ne-a întrebat ce părere avem. Harris i-a spus că dacă-i permite să-l considere ca un obiect care, în faptul primăverii, poate fi atârnat deasupra unui strat de flori pentru a speria păsările, el e gata să-i acorde tot respectul, dar ca articol de îmbrăcăminte, pentru orice fiinţă omenească, în afară de negrii de la Margate [E vorba de grupurile de comedianţi travestiţi în negri, de pe plaja de la Margate], îl îmbolnăvea. George se burzului, dar, vorba lui Harris, dacă n-avea nevoie de părerea lui, de ce i-o mai cerea?

Ceea ce ne neliniştea, pe Harris şi pe mine, era că tricoul ăsta putea să atragă atenţia asupra bărcii.

Nici fetele nu arată prea rău în barcă, dacă sunt îmbrăcate drăguţ. Cred că nu există nimic mai fermecător decât un costum de canotaj care denotă un pic de gust. Dar un „costum de canotaj” – ce bine ar fi să înţeleagă lucrul acesta toate doamnele! – trebuie să fie un costum care să poată fi purtat şi într-o barcă, nu numai arătat într-o vitrină de magazin. Dacă în barcă se găsesc oameni care în loc de excursie se gândesc mai mult la îmbrăcămintea lor, excursia dă faliment. Am avut odată ghinionul să iau parte la un picnic riveran, cu două domnişoare de acest fel. M-am distrat grozav, ce să spun!

Ţi-era mai mare dragul să le priveşti cum erau gătite – numai dantelă şi mătase, flori şi panglici, pantofi eleganţi şi mănuşi de vară. Dar erau îmbrăcate pentru un studio fotografic, nu pentru un picnic pe ţărmul Tamisei. Erau „costumele de canotaj” dintr-un jurnal de modă franţuzesc. Nimic mai ridicol decât felul în care se fâţâiau în costumele acelea pe uscat, pe apă şi în aer!

Mai întâi li s-a părut că barca nu e curată. Noi am şters imediat băncile cu cârpe şi le-am asigurat că acum sunt curate, dar nu ne-au crezut. Una dintre ele a atins perna cu vârful degetului arătător de la mănuşă şi i-a arătat celeilalte rezultatul, apoi au oftat amândouă şi s-au aşezat. Aveau înfăţişarea primilor martiri creştini care încearcă să se împace cu ideea că vor fi arşi pe rug. Când vâsleşti, e lucru firesc să mai stropeşti puţin, dar se dovedi că o picătură de apă poate strica frumuseţe de costume. Pata nu s-a mai putut şterge şi costumul a rămas pătat pe vecie. Eu eram la vâsle. Mă străduiam să fac tot ce era omeneşte posibil. Scoteam vâslele cu latul până la vreo două picioare deasupra apei şi făceam o pauză după fiecare lovitură, ca să las apa să se scurgă, ba le mai şi scuturam, cu grijă, înainte de a le afunda iar. (Cel de la prova găsi cu cale să observe că nu se simte un vâslaş îndeajuns de experimentat ca să ţină acelaşi ritm cu mine, adăugând că, dacă nu am nimic împotrivă, o să stea liniştit şi o să studieze felul cum vâslesc. Spunea că-l interesează grozav.) Cu toată bunăvoinţa mea, câte un strop rătăcit mai poposea totuşi, din când în când, pe rochiile domnişoarelor.

Fetele nu s-au plâns, dar s-au îndesat una în alta, cu buzele strânse de furie neputincioasă, şi ori de câte ori le atingea o picătură, se ghemuiau şi se înfiorau. Era o privelişte nobilă să le vezi suferind astfel în tăcere, dar pe mine m-a scos din sărite. Sunt prea sensibil. Am început să vâslesc nervos şi sacadat, împroşcând cu atât mai multă apă, cu cât mă sileam să stropesc mai puţin.

În cele din urmă m-am dat bătut. Voiam să trec în faţă. Cel de la prova încuviinţă bucuros, aşa că ne-am schimbat locurile. Când m-au văzut plecând, doamnele au scos fără voie un oftat de uşurare şi, pentru o clipă, s-au înseninat la faţă. Bietele de ele, mai bine s-ar fi împăcat cu felul cum vâsleam eu! Schimbul meu nu prea era dus la biserică, era un om vesel, nepăsător şi cam netot, înzestrat cu tot atâta sensibilitate câtă s-ar putea să aibă un căţel de Newfoundland. Puteai să-l fulgeri cu privirea o oră întreagă, fără ca el să bage de seamă sau, dacă observa, să nu se sinchisească. Plesni vâslele cu atâta frenezie, încât stropii jucăuşi se răspândiră prin toată barca, ca o fântână arteziană, iar pasagerele săriră deodată în picioare ca fripte. Când turna mai mult de o pintă de apă pe una dintre rochii, vâslaşul nostru râdea încetişor şi spunea:

— Iertaţi-mă, n-am vrut, şi le oferea numaidecât batista.

— Nu face nimic, murmurau bietele fete, încercând să se acopere pe furiş cu pleduri şi haine şi să se apere cu umbreluţele lor din dantelă.

Prânzul nu le-a tihnit. Oamenii le pofteau să se aşeze pe iarbă şi iarba era plină de praf, iar trunchiurile pomilor de care erau invitate să se rezeme făceau impresia că nu fuseseră periate de săptămâni de zile. În consecinţă, şi-au aşternut batistele pe pământ şi s-au aşezat pe ele, ţepene şi drepte. Cineva a adus o farfurie, cu plăcintă cu carne, s-a împiedicat de un ciot şi plăcinta şi-a luat zborul. Din fericire, nu le-a atins nici o fărâmă, dar accidentul a sugerat un nou pericol, ceea ce le-a făcut să se agite. Era de ajuns, după aceea, ca vreun participant la picnic să ducă în mână ceva care, căzând, ar fi putut provoca o catastrofă, ca fetele să fie cuprinse de panică şi să-l urmărească cu nelinişte şi groază crescândă, până când omul se aşeza iar.

— Ei, acum, fetelor, le spuse cu voioşie prietenul meu, vâslaşul de la prova, după ce isprăvi masa, acum treceţi la spălat.

La început nu l-au înţeles. Când au priceput, în sfârşit, şi-au exprimat teama că nu prea ştiu cum să spele.

— Lăsaţi că vă arăt eu! se oferi el. O să vă distraţi straşnic. Vă aşezaţi pe… vreau să spun vă aplecaţi peste mal şi mişcaţi vasele încoace şi încolo prin apă.

Sora cea mai mare îşi exprimă părerea că nu e îmbrăcată cu rochia cea mai potrivită pentru o astfel de treabă.

— Ba e foarte bună, foarte bună, a încurajat-o el. Ridicaţi-vă numai poalele.

Le-a convins în cele din urmă s-o facă şi pe asta, explicându-le că spălatul e marele număr de atracţie al unui picnic. Fetele au trebuit să recunoască că e o treabă foarte interesantă.

Când stau şi mă gândesc acum, mă întreb dacă tânărul acela era într-adevăr atât de bătut în cap pe cât II credeam noi. Nu cumva era… nu, exclus! prea avea un aer nevinovat, ca de copil.

Harris voia să coboare la Hampton Church, ca să viziteze mormântul doamnei Thomas.

— Cine e această doamnă Thomas? l-am întrebat.

— De unde vrei să ştiu? răspunse Harris. Cucoana asta are un mormânt nostim şi vreau să-l văd.

Am protestat. Nu ştiu dacă e o greşeală de construcţie a firii mele, dar eu, unul, nu mă dau în vânt după monumente funerare. Ştiu că, atunci când ajungi într-un sat sau într-un oraş, lucrul cel mai indicat e să te repezi spre cimitir şi să contempli mormintele, dar e o plăcere la care renunţ întotdeauna. Nu mă amuză deloc ocolul unor biserici mohorâte şi reci, în spatele unor moşnegi ofticoşi şi să citesc epitafuri. Nici măcar vederea unei plăcuţe crăpate, din aramă, băgată într-o piatră, nu-mi prilejuieşte ceea ce numesc eu o adevărată fericire.

Îi necăjesc teribil pe paracliserii respectabili prin indiferenţa de care ştiu să dau dovadă în faţa unor inscripţii tulburătoare, precum şi prin lipsa mea de entuziasm faţă de istoria vreunei familii de prin partea locului, în timp ce prost tăinuita mea nerăbdare de a ieşi de acolo le răneşte simţămintele.

Într-o dimineaţă minunată, cu mult soare, mă rezemasem de gardul din piatră care împrejmuia o bisericuţă rustică şi, cu pipa în gură, sorbeam cu nesaţ bucuria liniştită şi profundă care se desprindea din peisajul acela feeric şi odihnitor – biserica bătrână şi sură, cu mănunchiurile ei de iederă şi cu pridvorul din lemn sculptat într-un chip original, cărarea albicioasă şerpuind în josul dealului între două şiruri de ulmi înalţi, acoperişurile din paie ale caselor ţărăneşti apărând deasupra gardurilor vii, bine îngrijite, fluviul argintiu din vale, măgurile împădurite din fundul zării! Era un tablou încântător. Idilic, poetic, care mă inspira. Mă simţeam bun şi nobil. Nu mai vroiam să fiu păcătos şi rău. Eram hotărât să vin şi să trăiesc aici, să nu mai fac nici o faptă rea, să duc o viaţă neprihănită şi frumoasă, să am păr argintiu la bătrâneţe şi câte alte lucruri.

În clipele acelea îi iertasem pe toţi prietenii şi rudele mele pentru răutatea şi perversităţile lor, şi-i binecuvântam. Ei nu ştiau că-i binecuvântez. Stăruiau mai departe pe drumul pierzaniei, fără să aibă habar de ceea ce făceam eu pentru ei, în colţişorul acela retras de lume, dar acesta era adevărul: îi binecuvântam şi aş fi dorit ca ei să ştie acest lucru, pentru că vroiam să-i fericesc. Depănam mai departe gândurile acestea nobile şi gingaşe, când, deodată, reveria mea fu întreruptă de o voce ascuţită şi şuierată.

— Gata, domnule, am venit, am venit. S-a făcut, domnule, nu vă grăbiţi! strigă cineva.

Mi-am ridicat privirile şi am văzut un om bătrân şi chel, care se-ndrepta spre mine şchiopătând, în mână cu o legătură uriaşă de chei ce se legănau şi zornăiau la fiecare pas pe care-l făcea.

Cu o demnitate calmă, i-am făcut semn să se ducă la ale lui, dar moşneagul continua să înainteze, ţipând într-una:

— Am venit, dom'le, am venit. Sunt niţeluş cam şchiop, nu mai sunt sprinten ca altădată. Pe aici, dom'le.

— Lasă-mă-n pace, bătrân nenorocit, i-am spus eu.

— Am venit cât de repede am putut, dom'le, răspunse el. Baba mea v-a văzut abia acum. Veniţi după mine, dom'le.

— Lasă-mă în pace, am repetat eu. Pleacă până nu sar zidul şi te ucid.

O umbră de nedumerire i se zugrăvi pe chip.

— Nu vreţi să vedeţi mormintele?

— Nu, am răspuns eu, nu vreau. Vreau să stau aici, rezemat de zidul ăsta bătrân. Pleacă şi dă-mi pace. Sunt plin de gânduri frumoase şi nobile şi vreau să stau aşa, pentru că mi-e bine şi plăcut. Vreau să nu mă scoţi din sărite cu prostiile dumitale şi nu alunga sentimentele mele creştineşti cu tâmpitele dumitale de morminte. Hai, du-te şi găseşte pe cineva care să te îngroape ieftin şi eu o să plătesc jumătate din cheltuială.

O clipă, el rămase ca năuc. Se frecă la ochi şi mă privi cu asprime. Păream destul de uman la înfăţişare, nu putea pricepe!

— Nu sunteţi din partea locului? întrebă el. Nu trăiţi aici, nu-i aşa?

— Nu, am răspuns. Dar dacă aş trăi aici, n-ai mai trăi dumneata.

— Atunci, zise el, veniţi să vedeţi mormintele, locul unde au fost îngropaţi oamenii, ştiţi, raclele…

— La naiba! am răspuns eu, simţind cum mă enervez. Nu vreau să văd nici un mormânt! În orice caz, nu mormintele dumitale! De ce să vreau? Noi, vreau să spun familia noastră, îşi are mormintele ei. Uite, unchiul meu Podger are un mormânt la cimitirul Kensal Green, care e mândria întregului ţinut! În cripta bunicului meu, la Bow, încap opt vizitatori, iar mătuşa mea Suzana are un mormânt din cărămidă în cimitirul Finchley, cu o lespede pe care se află un ornament în basorelief în chip de ibric de cafea şi de jur împrejur un chenar înalt de şase inchi, din cea mai bună piatră albă, care a costat o avere. Când am nevoie de morminte, acolo mă duc şi mă desfăt. Nu am nevoie de mormintele altora. După ce o să te îngroape pe dumneata, voi veni să-ţi văd mormântul – e tot ce pot face pentru dumneata.

Moşneagul izbucni în lacrimi şi-mi spuse că pe unul dintre morminte se găseşte o bucată de piatră despre care spun unii că s-ar putea să fie un ciob dintr-o figură omenească şi că pe un alt mormânt sunt gravate câteva cuvinte pe care nu a izbutit încă nimeni să le descifreze. Şi cum eu rămâneam neînduplecat, moşneagul adăugă pe un ton de-a dreptul sfâşietor:

— Bine, domnule, dar să vedeţi cel puţin racla cu moaşte!

Nu, nu voiam să văd nici asta, aşa că moşneagul jucă ultima carte. Se apropie de mine şi-mi şuieră în ureche:

— Am o pereche de cranii în criptă, veniţi să le vedeţi p-astea. Zău, veniţi să vedeţi craniile. Sunteţi un om tânăr, care vrea să se distreze în concediu. Veniţi să vedeţi craniile!

Când am auzit una ca asta, m-am răsucit pe călcâie şi am luat-o la sănătoasa, în timp ce el îmi striga:

— Zău, veniţi să vedeţi craniile! Întoarceţi-vă să vedeţi craniile!

Lui Harris, în schimb, îi plac grozav mormintele, epitafurile şi inscripţiile de pe monumente; gândul că ar putea trece pe acolo fără să vadă mormântul doamnei Thomas îI înnebunea. Merse până acolo încât afirmă că aşteptase cu nerăbdare ziua când va putea vedea mormântul doamnei Thomas, că s-a gândit la el în clipa când am pus la cale excursia şi că nu ar fi plecat cu noi dacă nu era mormântul doamnei Thomas. I-am amintit atunci de George, precum şi de faptul că la ora cinci trebuie să fim cu barca la Shepperton, ca să ne-ntâlnim cu el. Harris începu să-l ocărască, cum de îşi poate permite George să trândăvească ziulica întreagă şi să ne lase pe noi să ne canonim singuri cu hardughia asta de barcă veche, s-o cărăm în susul şi în josul apei ca să-l întâlnim? De ce adică să nu vină George şi să facă şi el puţină treabă? De ce nu s-a învoit la birou ca să plecăm o dată cu toţii? Dracu s-o ia de bancă! Mare brânză face George la bancă!

— Nu face nici o treabă acolo, spuse Harris. Ori de câte ori mă duc la el, îI găsesc stând după o bucată de geam şi căutând să dea impresia că face ceva. Ce să caute un bărbat în dosul unei bucăţi de sticlă? Uite, eu muncesc ca să-mi câştig existenţa. Ce, adică el nu poate să muncească? Ce folos aduce el acolo şi ce rost au toate băncile astea ale lor? Te curăţă de pâraie, iar când semnezi un cec, ţi-l trimit înapoi mâzgălit peste tot cu: „Nevalabil”, „Adresaţi-vă emitentului”, La ce bun toate astea? Festa asta mi-au făcut-o de două ori săptămâna trecută. Nu sunt dispus să mai suport astfel de porcării. Am să-mi retrag contul. Dacă ar fi aici, am putea să ne ducem să vizităm mormântul acela, Îţi închipui că e la bancă? Ei, aş! Se distrează undeva, asta e, şi pe noi ne lasă să facem toată treaba. Să ştii că eu mă dau jos, vreau să beau ceva.

I-am explicat că ne despart mile întregi de vreo cârciumă, ceea ce l-a făcut să înjure fluviul şi să întrebe ce rost are pe lume Tamisa şi dacă toţi cei care pleacă pe fluviu trebuie să moară de sete.

Când Harris o ia razna, cel mai cuminte lucru e să-l laşi să-şi facă mendrele, în felul acesta îşi varsă tot focul şi se linişteşte.

I-am amintit că în coş se găseşte limonadă concentrată şi un bidon cu apă în botul bărcii şi că amândouă atâta aşteaptă, să fie amestecate şi prefăcute într-o băutură răcoritoare. Asta îI făcu să tune şi să fulgere împotriva limonadei şi a „tuturor lăturilor de şcoală duminicală”, cum le zicea el, limonadă de ghimbir, sirop de zmeură etc, etc. Toate produc dispepsie, zicea el, distrug deopotrivă trupul şi sufletul şi sunt cauza a jumătate din crimele care se săvârşesc în Anglia.

Cum, totuşi, trebuia să bea ceva, se cocoţă pe bancă şi se întinse să ia sticla. Sticla era chiar în fundul coşului şi, fiindcă nu era uşor de găsit, trebui să se aplece tot mai mult, până când, încercând să şi cârmească în acelaşi timp dintr-o poziţie care-l făcea să aibă imaginea răsturnată a lucrurilor, cârmi greşit şi intră cu boţul bărcii drept în ţărm; izbitura îI prăvăli şi Harris se pomeni cu capul drept în coş şi cu picioarele în aer, sprijinindu-se cu mâinile de pereţii bărcii. Nu cuteza să se mişte de teamă să nu cadă peste bord, aşa că a trebuit să rămână în poziţia asta până când am venit eu şi, apucându-l de picioare, l-am tras înapoi, ceea ce l-a făcut să spumege de furie.