Capitolul XI

A fost odată ca niciodată, când George s-a trezit dis-de-dimineaţă. Lui George, Harris şi Montmorency nu le place apa rece. J. dă dovadă de hotărâre şi eroism. George şi cămaşa lui: o poveste cu tâlc. Harris bucătar. Privire retrospectivă, introdusă dinadins pentru uzul şcolilor.

A doua zi m-am trezit la şase dimineaţa, ca să constat că şi George făcuse ochii mari. Ne-am întors amândoi pe partea cealaltă şi am încercat să adormim din nou, dar n-am reuşit. Dacă ar fi existat vreun motiv deosebit ca să nu trebuiască să adormim din nou, ci, dimpotrivă, să ne sculăm şi să ne îmbrăcăm imediat, am fi aţipit cu ochii la ceas şi am fi dormit până la zece. Cum însă nu era nici o grabă să ne dăm jos din pat, în cursul următoarelor două ore cel puţin, şi cum sculatul nostru la o oră atât de timpurie ar fi fost o prostie curată, probabil că numai datorită absurdităţii inerente lucrurilor, în general, am încercat sentimentul că a mai rămâne în pat încă cinci minute ar fi însemnat moartea pentru noi.

George îmi povesti că un lucru asemănător, numai că şi mai rău, i se întâmplase lui cu vreo optsprezece luni în urmă, pe când locuia de unul singur în casa unei anume doamne Gippings. Într-o seară i se stricase ceasul şi se oprise la opt şi un sfert. N-a observat acest lucru imediat, deoarece, dintr-o cauză sau alta, uitase să-l întoarcă înainte de a se duce la culcare (asta nu i se întâmplă adesea) şi-l atârnase deasupra pernei fără să se mai uite la el.

Asta s-a întâmplat într-o iarnă, în preajma solstiţiului. Oraşul era cufundat într-o pâclă deasă s-o tai cu cuţitul, iar George, deşteptându-se dimineaţa, nu-şi putu da seama de timp. El întinse mâna şi trase ceasul. Era opt şi un sfert.

— Sfinţi din ceruri! exclamă George. Şi eu care trebuia să fiu în City înainte de nouă! De ce nu m-a sculat nimeni? Ce neobrăzare!

Trânti ceasul, sări din pat, făcu o baie rece, se spălă, se îmbrăcă, se bărbieri cu apă rece, pentru că nu mai avea timp să aştepte să se încălzească, apoi intră glonţ în cameră şi se mai uită o dată la ceas.

Dacă zguduitura pe care a suferit-o ceasul când a căzut pe pat a fost sau nu cauza care l-a făcut să pornească, sau care alta fusese pricina, George n-ar fi putut spune, fapt este că de la opt şi un sfert ceasul începuse să meargă şi arăta acum nouă fără douăzeci.

George îI înşfăcă şi se repezi jos pe scări. În sufragerie, totul era cufundat în beznă şi într-o linişte de mormânt, nici urmă de foc sau de micul dejun. George o făcu de două parale în sinea lui pe doamna Gippings, ferm hotărât s-o ocărască seara, când se va întoarce acasă, apoi se năpusti asupra pălăriei şi paltonului, înhăţă umbrela şi se grăbi spre ieşire. Zăvorul uşii nu era nici măcar tras. George o afurisi pe doamna Gippings, spunând că e o babă leneşă, se miră că oamenii nu se scoală la o oră decentă, descuie uşa, trase zăvorul şi o zbughi afară.

După ce alergă într-un suflet cale de vreun sfert de milă, începu să i se pară ciudat că sunt atât de puţini oameni pe străzi şi că prăvăliile sunt închise. Indiscutabil, era o dimineaţă foarte întunecoasă şi ceţoasă, totuşi era cam straniu să întrerupi orice activitate din pricina aceasta. Dacă el trebuia să se ducă la birou şi să muncească, alţii de ce să trândăvească, numai pentru că era ceaţă şi întuneric?

Ajunse, în sfârşit, la Holborn. Nu era tras nici un oblon, nu se zărea nici un autobuz. Puteau fi văzuţi numai trei oameni, dintre care unul era poliţist, apoi o căruţă plină cu verze şi o cabrioletă jalnică la înfăţişare. George îşi scoase ceasul şi se uită ia el: era nouă fără cinci minute. Stătu locului şi-şi luă pulsul. Se aplecă şi-şi pipăi picioarele. Apoi, cu ceasul în mână, se apropie de poliţist şi-l întrebă dacă ştie ce oră e.

— Ce oră e? se miră poliţistul, măsurându-l bănuitor din cap până în picioare. Aşteaptă numai puţin şi o să auzi orologiul.

George îşi ciuli urechile şi un orologiu de prin împrejurimi se execută numaidecât.

— Dar a bătut numai de trei ori! exclamă George cu tonul unui om jignit, după ce a isprăvit de socotit.

— Păi cât ai vrea să fie? replică gardistul.

— Nouă, răspunse George, arătându-i ceasul.

— Dumneata ştii unde domiciliezi? întrebă cu asprime păzitorul ordinii publice.

George se gândi puţin şi-i dădu adresa.

— Aşa? zise omul. Ei, fă bine şi du-te acasă cu ceas cu tot… şi vezi să nu se mai repete.

Şi George o porni către casă, copleşit de gânduri.

Prima hotărâre pe care o luă când intră în apartamentul lui fu să se dezbrace şi să se culce iar, dar când se gândi că va trebui să se îmbrace şi să se spele încă o dată, preferă să se culce îmbrăcat în fotoliu.

Nu fu însă chip să adoarmă; în toată viaţa lui nu se simţise mai treaz ca acum, aşa că aprinse lampa, scoase şahul şi începu să joace de unul singur. Dar nici şahul nu avu darul să-l învioreze – era o îndeletnicire plicticoasă la culme. George renunţă şi încercă să citească. Cum însă nici lectura nu reuşi să-l amuze, îşi puse iar haina şi ieşi să facă o plimbare.

Afară era pustiu şi trist, iar toţi poliţiştii pe care-i întâlnea în cale îl priveau bănuitor, îşi îndreptau lanternele spre el şi se luau pe urmele sale. Această împrejurare îI afectă atât de mult pe George, încât până la urmă începu el însuşi să creadă că, într-adevăr, a comis cine ştie ce nelegiuire şi ajunse să se furişeze pe străzile lăturalnice şi să se ascundă în gangurile întunecoase ori de câte ori auzea apropiindu-se tropăitul bocancilor ocârmuirii.

Bineînţeles, o astfel de comportare mări vigilenţa forţei publice, ai cărei reprezentanţi veneau întins la el, îI scoteau de prin ganguri şi-l întrebau ce face acolo, iar când el răspundea „nimic”, adăugând că ieşise doar să facă o plimbare matinală (era patru dimineaţa), oamenii se uitau la el ca şi cum le-ar veni tare greu să-l creadă, iar doi poliţişti în haine civile s-au ţinut după el până acasă, pentru a se convinge că într-adevăr locuia unde le spusese. După ce au văzut că deschide uşa cu propria sa cheie, s-au instalat vizavi şi au început să supravegheze casa.

George se gândea să aprindă focul şi să-şi pregătească ceva de mâncare, doar aşa, ca să-şi mai alunge urâtul, dar nu mai era în stare să facă nici o treabă ca lumea, de la găleata cu cărbuni şi până la linguriţă, toate îi picau din mâini sau formau obstacole de care se împiedica şi făcea un zgomot atât de mare, încât se gândi cu groază că s-ar putea s-o deştepte pe doamna Gippings, că doamna Gippings, încredinţată că au năvălit hoţii, va deschide fereastra ca să strige „poliţia!” şi atunci cei doi detectivi o să dea buzna în casă, o să-i pună cătuşele şi o să-l ducă la poliţie.

Pradă unei stări de nervozitate morbidă, George îşi zugrăvea procesul, felul în care încearcă să explice juraţilor circumstanţele reale, cum nu-l crede nimeni, cum e condamnat la douăzeci de ani muncă silnică şi cum mama lui se stinge de inimă rea. Renunţă aşadar să-şi mai pregătească micul dejun, se înfăşură în palton şi stătu în fotoliu până la şapte şi jumătate, când veni doamna Gippings.

— De atunci, spuse George, nu m-am mai sculat niciodată atât de devreme.

Primise o lecţie destul de serioasă.

Tot timpul cât George îmi povesti această întâmplare reală din viaţa lui, am stat ghemuiţi amândoi în pături, iar când a isprăvit, m-am sculat să-l deştept pe Harris cu o vâslă. A treia împunsătură avu efectul dorit: Harris se întoarse pe partea cealaltă, declarând totodată că va fi gata într-un minut şi întrebându-ne de ghetele lui înalte, cu şireturi. Cu ajutorul căngii i-am arătat exact pe ce lume se află, iar Harris se sculă brusc, trimiţându-l pe Montmorency, care dormea somnul drepţilor pe pieptul lui Harris, drept în mijlocul bărcii.

Am dat coviltirul la o parte şi toţi patru ne-am aplecat capetele peste bord, ne-am uitat la apă şi ne-am cutremurat. De cu seară ne pusesem în gând să ne sculăm devreme, să azvârlim păturile şi şalurile cât colo şi, dând la o parte coviltirul, să sărim în apă cu chiote de veselie şi să ne delectăm înotând până departe. Iată, însă, că dimineaţa venise, dar ispita nu mai era deloc aceeaşi. Apa părea umedă şi rece, iar vântul te pătrundea până la piele.

— Ei, cine intră primul în apă? spuse Harris într-un târziu.

Nu ne-am bătut pentru întâietate. În ceea ce-l privea pe el, George rezolvă problema: se trase în fundul bărcii şi începu să-şi pună şosetele. Montmorency dădu drumul unui urlet involuntar, ca şi cum numai gândul scăldatului l-ar fi înfiorat, iar Harris spuse că va fi foarte greu să ne căţărăm în barcă, aşa că făcu stânga împrejur şi se duse să-şi caute pantalonii.

Eu, unul, nu voiam să mă dau bătut atât de uşor, dar, ce e drept, contactul cu apa rece nu-mi surâdea defel. Mă gândeam şi că s-ar putea să dau de pietre, de buşteni şi ierburi. Până la urmă, am adoptat o soluţie de compromis: să mă duc pe ţărm şi să mă stropesc puţin cu apă. Aşa am şi făcut: mi-am luat un prosop, am sărit pe mal şi m-am dus spre o creangă de copac afundată în apă.

Era un frig cumplit. Vântul tăia ca un brici. În cele din urmă m-am răzgândit. Am hotărât să mă înapoiez la barcă şi să mă îmbrac, dar în clipa în care m-am răsucit, craca a cedat şi, cu un pleoscăit îngrozitor, eu şi prosopul ne-am pomenit la fund. Înainte de a-mi da seama de cele petrecute, mă şi aflam în mijlocul curentului, cu vreo patru litri de apă de Tamisa în stomac.

— Hait! Nebunul de Jerome a intrat! I-am auzit pe Harris spunând, pe când răzbăteam la suprafaţa apei. Nu-mi închipuiam că o să aibă curajul. Tu-l vedeai în stare de aşa ceva?

— E bună apa? cântă George.

— Delicioasă! am răspuns eu scuipând. Sunteţi nişte proşti că nu intraţi. Face toţi banii! De ce nu încercaţi? E nevoie numai de puţină voinţă.

Din păcate n-am reuşit să-i conving.

S-a întâmplat un lucru destul de amuzant pe când ne îmbrăcam în dimineaţa aceea. Când m-am întors în barcă, eram aproape îngheţat şi, în graba cu care voiam să-mi pun cămaşa, mi-a căzut, fără să vreau, în apă. Asta m-a înfuriat la culme, cu atât mai mult cu cât George a izbucnit într-un râs nebun.

— Nu văd ce e de râs în asta, i-am spus lui George.

Dar George s-a pornit şi mai tare pe râs. Niciodată nu mi-a fost dat să văd un om râzând atâta. În cele din urmă mi-am ieşit din răbdări şi am încercat să-i demonstrez ce idiot e, dar nerodul, În loc să se potolească, râdea şi mai abitir. Or, chiar în clipa când pescuisem cămaşa, mi-am dat scama că nici măcar nu era a mea, ci era cămaşa lui George, pe care eu o luasem din greşeală. Pentru prima data am surprins şi eu latura comică a situaţiei şi am început să râd. Şi cu cât mă uitam mai mult de la George la cămaşă şi de la cămaşă la George – căruia mai-mai să-i vină rău de atâta râs – cu atât mă amuzam mai teribil. Ba, ce zic, râdeam cu atâta poftă, încât i-am dat iar drumul cămăşii în apă.

— Adică… adică… n-ai de gând s-o scoţi din apă? spuse George între două hohote de râs spasmodic.

Câteva minute nu i-am putut răspunde deloc, pentru că râdeam ca ieşit din minţi, dar până la urmă am izbutit să îngân:

— Nu e cămaşa mea, e a ta!

De când sunt n-am văzut o faţă omenească trecând atât de brusc de la o expresie de veselie la una de întristare.

— Ce-e-e? zbieră el, sărind ca ars. Vită încălţată! De ce nu eşti mai atent? De ce dracu nu te duci? i te îmbraci pe mal? Locul tău nu e în barcă, pe onoarea mea. Dă-mi cangea.

Am încercat în zadar să-i arăt partea comică a chestiunii, dar George e uneori foarte opac la glume.

Pentru micul dejun, Harris propuse jumări. Era gata să le prepare el. Din spusele lui reieşea că se pricepe ca nimeni altul la pregătitul jumărilor. La picnicuri, pe iahturi, el făcea treaba asta regulat; zicea că îşi câştigase chiar un adevărat renume. Celor care gustaseră vreodată din jumările pregătite de el, aşa am dedus noi din spusele lui Harris, nu le mai plăcea nici o altă mâncare, tânjeau şi se stingeau cu zile de dorul jumărilor lui, atunci când nu le aveau.

Am început să salivăm când l-am auzit vorbind despre astfel de lucruri, aşa că i-am pus la dispoziţie lampa de gătit, tigaia şi toate ouăle care rămăseseră întregi în coş şi i-am rugat să înceapă.

Harris întâmpină unele greutăţi când sparse ouăle, sau, mai exact, nu atunci când le sparse, ci când încercă să le pună în tigaie după ce au fost sparte, ţinându-le la o oarecare distanţă de pantaloni şi ferindu-se să nu i se prelingă în mânecă, dar în cele din urmă reuşi să pună vreo jumătate de duzină în tigaie, după care se ghemui lângă lampă şi le amestecă într-una cu o furculiţă.

Părea o muncă destul de ingrată, din câte puteam judeca George şi cu mine. De câte ori se apropia de tigaie, se frigea, scăpa toate din mână, ţopăia în jurul lămpii, sufla în degetul vătămat şi înjura. Şi parcă era un făcut: ori de câte ori George sau eu ne aruncam privirile spre Harris, povestea asta se repeta. La început ne-am spus că toate astea sunt o parte integrantă din respectivul capitol al artei culinare.

Noi nu ştiam ce sunt jumările şi ni le închipuiam ca o mâncare de-a pieilor roşii sau a băştinaşilor din insulele Sandwich, care, pentru a fi pregătită cum trebuie, are nevoie de dansuri şi incantaţii. Montmorency, deşteptul, adulmecă tigaia cu botul şi, după ce se fripse în lege cu câţiva stropi de untură, începu şi el să ţopăie şi să înjure. Ce mai încoace şi încolo, a fost una dintre cele mai interesante şi palpitante operaţii la care am fost vreodată martor. Lui George şi mie ne păru rău când se isprăvi.

Rezultatul n-a fost un succes deplin, precum anticipase Harris. Părea că omul nu prea avea ce să ne arate. În tigaie intraseră şase ouă, dar din tigaie ieşea o linguriţă cu scrob ars şi deloc îmbietor.

Harris dădu vina pe tigaie, susţinând că ar fi fost mult mai bine dacă am fi avut ia îndemână un cazan de fiert peşte şi o maşină cu gaz, iar noi am decis să nu mai facem jumări până când nu ne vom fi procurat aceste preţioase obiecte de bucătărie.

Până să isprăvim noi cu masa, soarele devenise mai prietenos, vântul încetase să mai bată şi dimineaţa era încântătoare. În preajma noastră erau puţine lucruri care ne-ar fi putut aduce aminte de secolul al nouăsprezecelea; şi în timp ce ne uitam la razele soarelui de dimineaţă, care învăluiau fluviul, nu ne era greu să ne închipuim că secolele care ne despărţeau de acea dimineaţă de neuitat de iunie 1215{7} au dispărut şi că noi, feciori de yomeni{8} englezi, îmbrăcaţi în haine toarse în casă şi încinşi cu pumnale, aşteptăm acolo pentru a fi martori la scrierea acelei măreţe pagini a istoriei, al cărei înţeles avea să fie tălmăcit oamenilor simpli peste vreo patru sute şi ceva de ani de unul, Oliver Cromwell, care o studiase temeinic.

E o dimineaţă însorită de vară, plăcută şi liniştită. Dar văzduhul e străbătut de fiorul a ceea ce urma să vină. Regele John a domnit în palatul Duncroft, iar în ajun, o zi întreagă, orăşelul Staines a răsunat de zăngănitul armelor, de tropotul cailor pe pietrele aspre, de comenzile căpitanilor, de înjurăturile fioroase şi de glumele grosolane ale arcaşilor bărboşi, ale halebardierilor şi ale lăncierilor străini vorbind limbi ciudate.

Pâlcuri înveşmântate pitoresc, formate din cavaleri şi scutieri, au călărit prin oraş, prăfuiţi de atâta drum. În tot cursul serii, porţile caselor, aparţinând orăşenilor slabi de înger, au trebuit să fie deschise pentru a lăsa înăuntru soldaţi care cereau casă şi masă şi, bineînţeles, în condiţii din cele mai bune, altfel era vai de locuinţă şi de cei dinăuntrul ei, pentru că sabia este judecător şi jurat, reclamant şi călău în aceste vremuri furtunoase şi plăteşte pentru ceea ce ia, cruţându-i pe cei de la care ia, dacă binevoieşte să o facă.

În jurul focului din piaţă se adună tot mai multe oşti ale baronului. Oamenii mănâncă, beau din belşug, cântă, sau mai bine zis urlă, cântece de beţie, joacă jocuri de noroc şi, pe măsură ce se înnoptează, se ceartă tot mai rău între ei. Focul împrăştie umbre stranii pe piramidele lor de arme, pe chipurile lor aspre şi pe figurile lor mătăhăloase. Copiii din orăşel se strâng tiptil în jurul lor, ca să-i privească, minunându-se, şi fete voinice de la ţară se apropie ca să schimbe glume şi împunsături deşănţate cu ostaşii lăudăroşi, atât de deosebiţi de flăcăii satului, care, nebăgaţi acum în seamă, stau undeva în spate şi râd cu gura până ia urechi. Iar în câmpiile dimprejur licăresc slabele lumini ale taberelor mai îndepărtate, unde sunt strânşi oamenii credincioşi cine ştie cărui stăpânitor de pământuri, iar dincolo, în afara oraşului, ca nişte haite de lupi la pândă, mişună mercenarii francezi ai trădătorului John.

Şi astfel, cu santinele în fiecare stradă întunecoasă şi cu focuri aprinse pe toate dealurile din jur, noaptea a trecut şi deasupra acestei fermecătoare văi a bătrânei Tamisa s-a ridicat dimineaţa măreţei zile, care se va sfârşi zămislind soarta unor vremuri ce vor veni.

Încă de ia revărsatul zorilor, pe prima dintre cele două insule, ceva mai sus de locul unde ne aflăm noi acum, e zarvă mare şi se aud nenumăraţi muncitori care robotesc. Se ridică steagul adus aici cu o seară în urmă, tâmplarii bat în cuie şirurile de bănci, în timp ce ucenicii din Londra sunt de faţă, îmbrăcaţi în mătăsuri şi veşminte brodate cu aur şi argint.

Iată că dinspre Staines, pe drumul ce şerpuieşte de-a lungul fluviului, se îndreaptă spre noi, râzând şi vorbind cu glasuri joase, de bas, vreo zece halebardieri zdraveni, oamenii baronului. Se opresc la vreo sută de yarzi depărtare de noi, pe celălalt ţărm, se sprijină în armele lor şi aşteaptă.

Şi astfel, în răstimpuri, pe drum se înşiruie grupuri şi cete de oameni înarmaţi până-n dinţi, cu căşti şi platoşe care scânteiază sub razele prelungi şi joase ale soarelui de dimineaţă, până când, cât poţi cuprinde cu ochiul, drumul e înţesat de oţel strălucitor şi de armăsari nestruniţi. Călăreţi, care strigă într-una, galopează de la un grup la altul, fel de fel de steguleţe fâlfâie leneş în calda boare de vânt, iar din vreme în vreme, freamătul se înteţeşte, şirurile de oameni se dau într-o parte şi în alta a drumului, iar vreun baron mai de seamă, călare pe calul său de luptă şi înconjurat de scutieri, trece în faţă, ca să-şi ocupe locul în fruntea iobagilor şi a vasalilor săi.

În faţă, pe costişa dealului Cooper, s-au adunat sătenii cu chipuri nedumerite şi orăşenii curioşi, care au venit în fugă de la Staines. Nu e nimeni care să ştie despre ce anume e vorba, dar fiecare tălmăceşte în felul lui marele eveniment la care au venit să ia parte. Unii spun că toată lumea va avea de câştigat de pe urma zilei acesteia, dar moşnegii clatină din cap ca unii care au mai auzit astfel de poveşti.

Toată Tamisa, până hăt la Staines, e presărată cu bărci şi lotci pescăreşti, din acelea care astăzi nu se mai bucură de favoare, fiind folosite numai de oamenii cu mai puţină dare de mână. Peste pragurile înalte, unde în anii de mai târziu se va ridica ecluza Bell, ele au fost împinse sau trase de vâslaşii lor vânjoşi, iar acum se înghesuie lângă bărcile mari, pregătite să-l ducă pe regele John spre locul unde Magna Charta îI aşteaptă ca să fie iscălită.

E vremea amiezii, iar noi toţi cei ce suntem de faţă am aşteptat cu răbdare multe, multe ceasuri. S-a răspândit zvonul că John cel şugubăţ ar fi scăpat iar din mâna baronului, fugind din palatul Duncroft cu mercenarii după el şi că în curând o să se apuce de cu totul alte îndeletniciri decât să semneze Charta pentru libertatea poporului său.

Dar nu! De data aceasta l-au prins ca într-un cleşte, în zadar s-a zbătut şi a căutat să fugă. Departe în zare, pe drum, s-a stârnit un nor de praf, care se apropie şi creşte tot mai mult. Zgomotul copitelor de cai sporeşte, iar ici-colo, printre şirurile de ostaşi aliniaţi, înaintează o cavalcadă măreaţă de lorzi şi cavaleri îmbrăcaţi în costume pitoreşti. În faţă, în spate şi pe flancuri călăresc yomenii baronilor, avându-l în mijlocul lor pe regele John.

Acesta se îndreaptă spre bărcile care-l aşteaptă, iar marii baroni se desprind din coloane ca să-l întâmpine. El râde, le zâmbeşte şi le spune cuvinte mieroase, de parcă ar fi la o serbare dată în cinstea lui şi la care a fost invitat. Dar în clipa când se pregăteşte să descalece, el aruncă o privire grăbită mercenarilor francezi, aliniaţi în ariergardă, apoi una şirurilor neîndurătoare de oameni ai baronilor, care-l încercuiesc.

E prea târziu? O lovitură necruţătoare dată călăreţului care-l însoţeşte, un strigăt lansat trupelor franceze, o şarjă deznădăjduită împotriva oamenilor nepregătiţi din faţa lui… şi aceşti baroni răzvrătiţi ar putea să se căiască de ziua când au încercat să-i zădărnicească planurile! O mână mai îndrăzneaţă ar fi putut răsturna situaţia chiar în clipa aceea. Dacă ar fi fost Richard acolo, cupa libertăţii ar fi fost îndepărtată de la buzele Angliei, care i-ar fi simţit gustul de-abia peste o sută de ani!

Dar regele John îşi pierde cumpătul în faţa chipurilor aspre ale luptătorilor englezi. Braţul lui alunecă pe frâu, regele descălecă şi se urcă în prima barcă. Baronii, cu mâinile lor îmbrăcate în zale, îI urmează de îndată, strângând cu nădejde teaca paloşului. Se dă semnalul de plecare.

Greoaie, bărcile cu punţi sclipitoare părăsesc ţărmul din preajma lui Runningmede. Ele înaintează agale, în contra curentului repede, până când, cu un zgomot surd, lovesc ţărmul marii insule, care de aici înainte va purta numele de insula Magna Charta. Regele John a păşit pe ţărm, iar noi aşteptăm în mijlocul unei tăceri de mormânt până când un chiot străpunge văzduhul şi atunci ştim că a fost aşezată piatra de temelie a templului libertăţii engleze.