Capitolul XII

Henric al Vlll-lea şi Anna Boleyn. Neplăcerile convieţuirii sub acelaşi acoperiş cu o pereche de îndrăgostiţi. 0 perioadă critică pentru naţiunea engleză. O noapte în căutarea pitorescului. Fără casă, fără masă. Harris se pregăteşte de moarte. Apare pe neaşteptate un înger. Efectele bucuriei din senin asupra lui Harris. O cină frugală. Masa. Preţul exagerat al muştarului. O bătălie înspăimântătoare. Maidenhead. Cu pânzele umflate de vânt. Trei pescari. Suntem înjuraţi.

Stăteam pe mal, evocându-mi această scenă, când mă pomenesc cu George alături, care-mi spune:

— Poate n-ar fi tocmai rău să-mi dai o mână de ajutor la spălatul vaselor. Asta, bineînţeles, după ce te odihneşti.

Readus astfel de la zilele trecutului glorios la prezentul prozaic, cu toate mizeriile şi păcatele lui, m-am urcat în barcă şi am curăţat tigaia cu o surcea şi un smoc de iarbă, dându-i ultimul lustru cu cămaşa udă a lui George.

Ne-am abătut şi pe la insula Magna Charta, ca să aruncăm o privire asupra pietrei care se află într-o căsuţă de acolo şi despre care se spune că pe ea ar fi fost semnată Marea Cartă, cu toate că eu însumi mă feresc să afirm dacă a fost semnată sau nu acolo, ori, după cum spun unii, pe celălalt mal, la Runningmede. În sinea mea, totuşi, sunt ispitit să dau crezare versiunii cum că s-ar fi semnat pe insulă. Dacă aş fi fost unul dintre baronii vremii aceleia, aş fi stăruit pe lângă tovarăşii mei ca regele John să fie adus pe insulă, unde un muşteriu atât de fluşturatic ca el ar fi avut mai puţină libertate de acţiune.

Pe terenurile casei Ankerwyke (chiar lângă Punctul Picnic) sunt ruinele unui schit vechi, prin împrejurimile căruia se zice că Henric al VII-lea o aştepta şi o întâlnea pe Anna Boleyn. De altfel, se mai întâlnea cu ea şi la castelul Hever, în Kent, şi undeva pe lângă St. Albans. Trebuie să fi fost foarte greu pentru englezi să găsească în acele zile un locşor unde aceşti tineri nesăbuiţi să nu se giugiulească!

Aţi stat vreodată în aceeaşi casă cu o pereche de îndrăgostiţi? E o grea încercare! Vrei să te duci să stai în salon şi o porneşti într-acolo. În timp ce deschizi uşa, auzi un „ah!” ca şi cum cineva şi-ar fi amintit brusc de ceva şi, când intri, Emily e la fereastră, privind cu deosebit interes tot ce se petrece pe partea cealaltă a străzii, iar prietenul tău John Edward stă în celălalt colţ al odăii, cu desăvârşire absorbit de contemplarea fotografiilor rudelor altor persoane.

— A! spui tu, oprindu-te în uşă. Nu ştiam că e cineva aici.

— Nu ştiai?… răspunde rece Emily, pe un ton care vrea să spună că nu prea îi vine să creadă.

Te învârţi fără rost câteva clipe, apoi spui:

— E cam întuneric. De ce nu aprindeţi lampa?

John Edward exclamă „vai!”, probabil nu băgase de seamă, iar Emily adaugă că lui papa nu-i place să se aprindă lampa după-amiază.

Le spui două-trei noutăţi, le spui ce crezi despre problema irlandeză, dar nu au aerul că i-ar interesa. Singurele lor comentarii, indiferent de subiect, se rezumă la: „Vai!”, „Nu-i aşa?”, „Serios?”, „Da”, „Nu se poate!”. Şi după vreo zece minute de astfel de conversaţie baţi în retragere spre uşă şi o ştergi binişor, peste măsură de surprins că uşa se închide brusc şi cu zgomot în urma ta, fără ca tu s-o fi atins măcar.

O jumătate de oră mai târziu ai chef să fumezi o pipă în seră. Singurul scaun din seră e ocupat de Emily, iar John Edward, dacă ar fi să dai crezare hainelor, şezuse tot timpul pe duşumea. Niciunul dintre ei nu spune nimic, dar îţi aruncă nişte priviri care exprimă tot ce se poate exprima între oameni civilizaţi, iar tu te retragi cât ai clipi şi închizi uşa în urma ta.

După aceea nu mai îndrăzneşti să-ţi bagi nasul în nici o cameră din casă, aşa că, după ce ai urcat şi ai coborât scara de mai multe ori, te duci şi stai în dormitorul tău. Cum însă te plictiseşti repede, îţi pui pălăria şi ieşi să faci o plimbare prin grădină. O apuci pe aleea principală şi, când treci pe lângă chioşc, arunci o privire întâmplătoare înăuntru. Se putea? Cei doi deştepţi stau ghemuiţi unul în altul, într-un colţ al chioşcului. Te zăresc şi capătă convingerea fermă că-i urmăreşti peste tot, ca unul care le-a pus gând rău.

— De ce nu există pentru aşa ceva o cameră specială unde oamenii să fie zăvorâţi? bombăni tu înciudat şi te repezi înapoi în antreu, îţi iei umbrela şi ieşi.

Cam aşa trebuie să se fi petrecut lucrurile când Henric al Vlll-lea, un băieţandru fără minte, îi făcea curte micuţei Anna. Probabil că ori de câte ori oamenii din Buckinghamshire îi întâlneau făcându-şi jurăminte de dragoste lângă Windsor şi Wraysbury exclamau: „Cum? Voi, aici?” Iar Henric, îmbujorându-se la faţă, răspundea: „Da, tocmai am trecut pe aici să văd un prieten”, iar Anna, de colo: „Îmi pare grozav de bine că vă văd! Nu e nostim? L-am întâlnit adineauri pe domnul Henric al Vlll-lea pe alee, avem amândoi acelaşi drum.”

Apoi oamenii îşi vedeau de-ale lor şi-şi spuneau: „Cât mai ţine giugiulitul ăsta, am face mai bine s-o ştergem de aici. Ce-ar fi să plecăm în Kent?”

Zis şi făcut. Plecau în Kent, iar primul lucru peste care dădeau acolo erau Henric şi Anna, făcând fel de fel de nebunii în jurul castelului Hever.

— La naiba! înjurau ei. Să plecăm şi de aici. E pur şi simplu insuportabil. Să ne ducem la St. Albans, e un ungher drăguţ şi liniştit.

Dar la St. Albans îi aşteptau cei doi îndrăgostiţi, sărutându-se cu foc sub zidurile mănăstirii. Bieţii oameni n-au mai avut încotro şi s-au făcut piraţi, până la oficierea cununiei celor doi.

Porţiunea de fluviu între Punctul Picnic şi ecluza Old Windsor e neasemuit de frumoasă. Un drum umbrit, presărat ici şi colo cu căsuţe drăguţe, şerpuieşte de-a lungul malului, spre „Clopotele din Ouseley”, un han pitoresc, ca de altfel cele mai multe hanuri de pe malurile Tamisei de sus, şi unde poţi să dai pe gât o halbă respectabilă cu bere, aşa cum spune Harris, şi în privinţa asta te poţi bizui pe el. Old Windsor e un loc celebru în felul lui. Edward Godwin [Ultimul rege anglo-saxon (1002-1066)] avea aici un palat şi tot aici faimosul EarI Godwin [Susţinător al regelui Edward (990-1053)] a fost găsit vinovat de justiţia veacului pentru că a pus la cale omorârea fratelui regelui. EarI Godwin a frânt o bucată de pâine şi, ţinând-o în mână, a spus:

— Dacă sunt vinovat, fie ca această bucată de pâine să mi se oprească în gât când am s-o înghit!

A dus bucata la gură, a înghiţit-o, s-a înecat cu ea şi a murit.

Dincolo de Old Windsor, fluviul este oarecum lipsit de farmec şi nu redevine atractiv decât în apropiere de Boveney.

Eu şi George am tras la edec până dincolo de parcul Home, care se întinde de-a lungul malului drept, între podurile Albert şi Victoria. În timp ce treceam pe lângă Datchet, George m-a întrebat dacă-mi mai aduc aminte de prima noastră călătorie pe Tamisa, când ne-am oprit la Datchet la zece seara, cu gândul să ne găsim un acoperiş pentru noapte. I-am răspuns că-mi aduc aminte şi că o să mai treacă multă vreme până când o să uit.

Era într-o sâmbătă, în ajunul sărbătorii bancare din august{9}. Toţi trei eram obosiţi şi flămânzi şi când am ajuns la Datchet ne-am scos coşul, cele două valize, păturile, pardesiele şi alte lucruri de soiul ăsta şi am pornit în grabă să căutăm un adăpost. Am dat de un hotel mic şi foarte atrăgător, cu curpeni şi plante agăţătoare la intrare, dar nu avea şi caprifoi şi, nu ştiu de ce, mi s-a năzărit că hotelul unde vom trage trebuie neapărat să aibă şi caprifoi.

— Să nu intrăm aici, am spus. Să mergem ceva mai departe şi poate o să-ntâlnim unul cu caprifoi.

Ne-am urmat, aşadar, drumul şi am ajuns la un alt hotel. Acesta era foarte simpatic şi avea caprifoi de jur împrejurul zidurilor, dar lui Harris nu i-a plăcut mutra unui individ proptit de uşa principală. După părerea lui Harris, nu făcea deloc impresie de om cumsecade, cu atât mai mult cu cât purta nişte ghete grozav de urâte în picioare, aşa că, în consecinţă, am pornit mai departe. Am mers o bucată bună de drum fără să mai dăm de alte hoteluri, când am întâlnit un om pe care l-am rugat să ne îndrume.

— Păi, v-aţi depărtat de hoteluri, ne spuse el. Întoarceţi-vă, mergeţi drept înainte şi o să daţi de „Cerbul”.

I-am răspuns:

— De-acolo venim, domnule. Nu ne-a plăcut, pentru că nu are caprifoi.

— Atunci de ce n-aţi încercat la „Conacul”, e chiar peste drum de primul.

— N-am vrut să intrăm, interveni Harris, pentru că nu ne-a plăcut înfăţişarea unui cetăţean de acolo.

De fapt, lui Harris nu-i plăcuse nici culoarea părului, nici ghetele individului.

— Ştiu şi eu ce să faceţi atunci? spuse omul nostru. Sunt numai două hoteluri prin partea locului.

— Cum? Nu mai sunt şi altele? exclamă Harris.

— Niciunul! răspunse celălalt.

— Ce dracu ne facem? se văicări Harris.

Apoi luă cuvântul George, spunând că eu şi Harris n-avem decât să ne construim un hotel special pentru noi şi să ne confecţionăm şi oameni care să-l locuiască. Cât despre el, era hotărât să se înapoieze la „Cerbul”.

Spiritele mari nu-şi realizează niciodată idealurile. A suspinat Harris, am suspinat şi eu, ne-am gândit la deşertăciunea tuturor năzuinţelor omeneşti şi l-am urmat pe George.

Ne-am dus catrafusele la „Cerbul” şi le-am aşezat în hol. Apăru şi proprietarul.

— Bună seara, domnilor, ne spuse el.

— Bună, răspunse George. Avem nevoie de trei paturi.

— Îmi pare foarte rău, domnule, dar nu cred să vă putem servi.

— Nu face nimic, spuse George, o să ne mulţumim şi cu două. Doi dintre noi pot dormi foarte bine într-un pat, nu-i aşa? urmă el, întorcându-se către Harris şi mine; Harris se grăbi să răspundă:

— Sigur, cum de nu,- convins că eu şi George putem dormi foarte bine într-un pat.

— Îmi pare foarte rău, domnule, repetă proprietarul, dar, zău, nu avem nici un pat liber în tot hotelul. De fapt, într-un singur pat dorm câte două, ba chiar câte trei persoane.

Vestea asta ne-a cam cutremurat, dar Harris, care e un călător încercat, a dat dovadă de suficientă energie şi, râzând cu poftă, a spus:

— Păi, ce să facem, o să ne descurcăm-noi şi aşa. Nu avem de ales. O să ne improvizăm un pat în sala de biliard.

— Îmi pare foarte rău, domnule, e ocupat şi acolo. Trei domni dorm pe masa de biliard şi doi în cafenea. Nu pot să vă adăpostesc în noaptea asta.

Ne-am strâns lucruşoarele şi am plecat spre „Conacul”. Era o frumuseţe de hotel. II preferam celuilalt şi Harris m-a aprobat, adăugând că o s-o ducem împărăteşte, că putem foarte bine să nu ne uităm la omul cu părul roşu şi, în afară de asta, cu ce era bietul om vinovat că avea părul roşu?

Harris vorbea cu bunăvoinţă şi înţelepciune.

Cei de la „Conacul” nici nu ne lăsară să deschidem gura. Proprietara hotelului ne întâmpină în prag spunându-ne că suntem al patrusprezecelea grup de persoane pe care îI refuză în decurs de o oră şi jumătate.

Cât despre sfioasele noastre propuneri cu privire la grajd, sala de biliard sau pivniţa cu cărbuni, femeia le ascultă cu dispreţ, însă toate aceste unghere fuseseră de mult ocupate. Am întrebat-o dacă nu cumva ştie vreun loc în sat unde putem găsi un adăpost pentru noapte?

— Dacă nu sunteţi prea pretenţioşi, vezi bine, ea ne sfătuia să nu fim, pe şoseaua Eton, la vreo jumătate de milă mai încolo, e o mică berărie…

N-am aşteptat să ne spună de două ori, am înşfăcat coşul, valizele, pardesiele, păturile şi pachetele şi am tulit-o într-acolo. Cred că am străbătut mai curând o milă decât o jumătate de milă, dar până la urmă am ajuns şi, gâfâind, am năvălit înăuntru.

Oamenii de la berărie au fost mojici cu noi. Ne-au râs, pur şi simplu, în nas. În toată casa nu erau decât trei paturi, în care dormeau şapte holtei şi trei perechi căsătorite. Totuşi, un barcagiu bun la suflet, care se afla în cârciumă, ne sfătui să încercăm la băcanul de lângă „Cerbul”. Am făcut cale întoarsă. Băcănia era plină de lume. O babă pe care am întâlnit-o în prăvălie se arătă plină de bunăvoinţă faţă de noi şi ne duse cale de vreun sfert de milă la o prietenă de-a ei, care închiria din când în când camere mobilate domnilor.

Bătrâna mergea foarte încet şi ne-au trebuit douăzeci de minute ca să ajungem la prietena ei. Tot timpul drumului a avut grijă să ne înveselească, descriindu-ne, în timp ce noi ne târâm după ea, feluritele dureri pe care le încerca în şale.

Camerele doamnei în chestiune erau închiriate. De acolo am fost trimişi la nr. 27. Nr. 27 era plin până la refuz şi ne-a trimis la nr. 32, dar 32 era şi el plin.

Ne-am întors atunci la drumul mare. Harris s-a aşezat pe un coş şi a declarat sus şi tare că el nu merge mai departe nici în ruptul capului. După părerea lui, era un loc liniştit şi i-ar fi plăcut să moară acolo. Ne rugă pe noi, ceilalţi doi, s-o sărutăm din partea sa pe mama lui şi să le spunem tuturor rudelor că le-a iertat şi că moare fericit.

În clipa aceea apăru un înger în chip de băieţaş (mă îndoiesc că un înger ar fi putut găsi o deghizare mai potrivită), cu o cană cu bere într-o mână, iar în cealaltă cu un obiect atârnat ia capătul unei sfori şi pe care-l tot lăsa în jos, pe fiecare piatră mai netedă întâlnită în cale, apoi îI trăgea din nou în sus, ceea ce producea un sunet deosebit de atrăgător, care sugera suferinţa.

L-am întrebat pe acest sol ceresc (cum am constatat noi mai târziu că este) dacă nu cumva ştie vreo casă izolată ai cărei locuitori să fie puţini la număr şi neputincioşi (de preferinţă doamne în vârstă sau domni paralitici), oameni care s-ar putea lăsa uşor intimidaţi ca să-şi cedeze paturile timp de o noapte unor disperaţi, sau poate ştia să ne recomande o cocină părăsită, o cuptor de var scos din uz sau ceva de soiul acesta. Băiatul nu avea cunoştinţă despre astfel de locuri, cel puţin nu de unul liber, dar ne asigură că dacă vrem să mergem cu el, mama lui are o cameră de prisos, unde ne-ar putea adăposti pentru o noapte.

În lumina palidă a lunii i-am sărit de gât şi l-am binecuvântat şi ar fi fost un tablou tare frumos, zău, dacă băieţaşul nu ar fi fost atât de copleşit de emoţia noastră, încât să nu reziste sub povara ei, prăvălindu-se la pământ şi târându-ne şi pe noi cu el. Bucuria lui Harris a fost atât de mare, încât a leşinat şi a trebuit să smulgă cana cu bere a băiatului şi s-o golească pe jumătate, înainte de a-şi recăpăta cunoştinţa, apoi şi-a luat picioarele la spinare şi ne-a lăsat pe George şi pe mine să cărăm bagajele.

Băiatul locuia într-o căsuţă cu patru camere şi mama sa, pâinea lui Dumnezeu, ne-a ospătat cu şuncă fierbinte (din care noi am avut grijă să nu lăsăm nimic – să fi tot fost vreo cinci livre), după aceea cu tortă cu marmeladă şi cu câte două ceşti cu ceai. Apoi ne-am dus la culcare. În cameră erau două paturi – unul, un pat de campanie cu rotiţe, lat de două picioare şi şase inchi, în care ne-am culcat George şi cu mine, înfăşurându-ne în acelaşi cearşaf, ca să nu cădem, iar celălalt era un pătuţ de copil, pe care şi-l rezervă Harris. Dimineaţa l-am găsit pe prietenul nostru cu picioarele atârnându-i de doi coţi afară şi le-am folosit ca să ne agăţăm prosoapele, când ne-am spălat.

Cât priveşte hotelurile din Datchet, am hotărât ca pe viitor să nu mai fim atât de mofturoşi.

Revenind la călătoria de acum, nu s-a petrecut nimic deosebit: am vâslit cu putere până nu departe de insula Monkey, unde ne-am oprit ca să prânzim. Am început cu friptură rece de vacă, dar am descoperit că uitasem să luăm muştar. Nu cred că înainte sau după aceea am simţit vreodată atât de mult lipsa muştarului! În general nu mă prea omor după muştar şi îl întrebuinţez foarte rar, dar atunci aş fi fost în stare să-l plătesc cu universuri.

Nu ştiu câte universuri sunt în cosmos, dar omul care în clipa aceea mi-ar fi adus o linguriţă cu muştar le-ar fi primit pe toate din partea mea. Aşa sunt eu, nu mai ţin cont de nimic când vreau un lucru şi nu pot să-l capăt.

Şi Harris declară că ar da soarele de pe cer pentru o linguriţă cu muştar. Grozavă afacere ar fi făcut cel care ar fi trecut pe-acolo cu un borcan cu muştar – zău, i-ar fi pus Dumnezeu mâna în cap, pentru tot restul vieţii!

Şi totuşi! Sunt sigur că nici Harris şi nici eu n-am mai fi încheiat târgul după ce-am fi căpătat muştarul. Facem oferte din acestea extravagante în momente de tulburare sufletească, dar desigur că atunci când stăm să ne gândim, ne dăm seama cât de nepotrivite sunt în raport cu valoarea lucrului râvnit. Am auzit odată pe un om care urca un munte în Elveţia spunând că ar da orice pentru o halbă cu bere, iar când a dat de o cabană mică, în care se găsea bere, a făcut un tărăboi nemaipomenit pentru că i-au pus la socoteală cinci franci sticla cu bere Bass. Omul a declarat că e un abuz scandalos şi s-a grăbit să informeze despre asta ziarul Times.

Din pricina absenţei muştarului, o umbră de melancolie a pus stăpânire pe barcă. Am mâncat friptura în tăcere. Existenţa ni se părea goală şi neinteresantă. Ne gândeam la zilele fericite ale copilăriei şi am oftat. Totuşi, parcă ne-am mai înveselit când a apărut torta cu mere, iar când George a scos din fundul coşului o conservă cu ananas dând-o de-a dura prin barcă, am simţit că în definitiv şi la urma urmei viaţa merită să fie trăită.

Toţi trei suntem înnebuniţi după ananas. Ne-am uitat la poza de pe cutie şi ne-am gândit la suc. Ne-am zâmbit unul altuia şi Harris a pregătit o lingură.

Am căutat apoi cheia de deschis conserve. Am răscolit tot coşul. Am scotocit prin valize, am ridicat scândurile de pe fundul bărcii. Am scos toate lucrurile pe mal şi le-am scuturat, dar cheia de conserve ia-o de unde nu-i! Harris a încercat atunci să desfacă cutia cu briceagul, dar a rupt lama şi s-a tăiat adânc, iar George a căutat să facă acelaşi lucru cu foarfecă, dar foarfecă a zburat şi n-a lipsit mult să-l orbească. În timp ce-şi pansau rănile, eu am încercat să găuresc cutia cu vârful căngii, dar cangea a alunecat şi m-a zvârlit între barcă şi mal, în şaizeci de centimetri de apă mocirloasă, în timp ce cutia mi-a scăpat din mână, nevătămată, dar a spart o ceaşcă de ceai.

Ne-au apucat năbădăile pe toţi. Am dus conserva pe mal, Harris a plecat pe câmp în căutarea unei pietre ascuţite, iar eu m-am întors în barcă şi am luat catargul. George ţinea conserva, Harris ţinea piatra cu partea ascuţită spre cutie, iar eu am apucat catargul cu nădejde, l-am ridicat cât de sus am putut, mi-am adunat toate puterile şi am izbit cu sete.

Pălăria de paie a lui George i-a salvat viaţa în ziua aceea. O mai păstrează şi acum (mai bine zis, păstrează ce-a mai rămas din ea) şi în serile lungi de iarnă, când se aprind pipele şi prietenii povestesc câte una gogonată despre primejdiile prin care au trecut cândva, George o ia din cui, o trece din mână în mână şi înfricoşătoarea poveste e luată de la început, cu înflorituri noi de fiecare dată.

Harris a scăpat numai cu o simplă rană. După isprava asta, am luat eu singur cutia şi am ciocănit-o cu catargul până n-am mai putut – eram zdrobit şi fizic şi moral. Apoi a trecut Harris la rând.

Am bătut-o noi doi până când am turtit-o de-a binelea, am redus-o la cub, i-am dat toate formele geometrice cunoscute, dar nu am izbutit s-o găurim. Acum trebuia George să-şi încerce norocul. S-a dus întins la cutie, a ciocănit-o şi a judecat-o, până când cutia a luat o formă atât de stranie, atât de hidoasă, atât de nepământeană în sluţenia ei respingătoare, încât omul s-a speriat şi a aruncat catargul cât colo. Ne-am aşezat apoi toţi trei în jurul ei, pe iarbă, şi am contemplat-o.

Într-un loc al cutiei se formase o îndoitură care aducea a rânjet omenesc. N-am mai putut răbda şi ocara asta. Harris s-a năpustit asupra ei, a agitat-o în aer şi a azvârlit-o hăt departe, în mijlocul apei, iar în timp ce cutia se ducea la fund, noi o huiduiam şi o împroşcam cu blesteme. Apoi ne-am urcat în barcă şi am vâslit de zor, ca să ne îndepărtăm cât mai repede de locul acela blestemat. Nu ne-am oprit până când n-am ajuns la Maidenhead.

Maidenhead e o staţiune prea mondenă pentru a fi plăcută. Este locul de întâlnire al snobului de pe Tamisa cu doamna lui împopoţonată şi înzorzonată. Este oraşul hotelurilor fastuoase, frecventate mai cu seamă de fel de fel de găgăuţe şi balerine. Este căldarea vrăjitoarei de unde se răspândesc în toate părţile demonii fluviului – bărcile cu aburi. Ducele (personajul la modă) citat de „London Journal” îşi are locşorul lui la Maidenhead şi eroina romanelor în trei volume ia negreşit masa aici, în escapadele ei cu soţul alteia.

Am trecut repede de Maidenhead şi, vâslind mai lin, am lunecat agale pe întinderea măreaţă de apă, dincolo de ecluzele Boulter şi Cookham. Pădurile Clieveden nu-şi dezbrăcaseră încă diafanul lor veşmânt de primăvară şi se ridicau pe marginea apei într-o nesfârşită armonie de nuanţe de verde deschis. Poate că în frumuseţea ei neîntinată, aceasta este cea mai încântătoare regiune a fluviului, de a cărui pace adâncă ne-am dezlipit greu.

Am cârmit spre o răstoacă a fluviului, chiar lângă Cookham, ca să luăm ceaiul, iar când am trecut prin ecluză, se înserase de-a binelea. Între timp se iscase un vânt ceva mai puternic, ca prin minune, o briză prielnică, pentru că de obicei pe Tamisa vântul îţi este potrivnic, oriunde te-ai duce. Îţi bate în faţă dimineaţa, când porneşti la drum. Apoi vâsleşti o distanţă respectabilă gândindu-te ce bine o să fie la întoarcere, când o să poţi folosi pânzele. Dar, după ceai, vântul îşi schimbă direcţia şi te obligă din nou să vâsleşti din greu împotriva lui, în drum spre casă.

Dacă cumva uiţi să iei pânzele, atunci vântul este prielnic şi la dus şi la întors. Ce să-i faci? Lumea asta este o încercare continuă şi omul s-a născut ca să pătimească, aşa după cum scânteile zboară spre cer.

În seara aceasta, totuşi, stihiile făcuseră, hotărât lucru, o greşeală şi vântul a suflat din spate şi nu din faţă. Am avut grijă să nu vorbim despre asta şi am ridicat în grabă pânzele, înainte ca ele să prindă de veste, apoi ne-am instalat în barcă în poziţii gânditoare, iar pânza s-a umflat, s-a încordat, s-a răţoit la catarg şi barca şi-a luat zborul pe întinsul apelor…

Eu eram la cârmă.

Nu cunosc senzaţie mai plăcută decât aceea pe care ţi-o oferă navigatul cu pânze. E ca în vis – parcă zbori. Ai impresia că pluteşti pe aripile vântului năprasnic, nu ştii încotro. Nu mai eşti neînsemnata bucăţică de lut, neputincioasă şi chinuită, care se târâie pe pământ, faci parte din Natură! Inima îţi bate alături de a ei. Braţele ei vrăjite îţi înconjoară trupul, strângându-te la pieptul ei! Suflarea vă e una, pământul nu-l mai simţi sub picioare! Glasurile văzduhului cântă, învăluindu-te. Pământul ţi se pare îndepărtat şi mic, iar norii, atât de apropiaţi, sunt fraţii tăi şi tu îţi întinzi braţele spre ei.

Al nostru era fluviul cât puteai vedea cu ochii, numai în depărtare se zărea o luntre de pescuit, ancorată în mijlocul fluviului, cu trei oameni la bord, iar noi alunecam pe suprafaţa apei, trecând în revistă ţărmurile împădurite şi niciunul nu scotea o vorbă.

Cum am mai spus, eu eram la cârmă.

Când ne-am apropiat de luntrea pescărească, am văzut că cei trei oameni sunt nişte bătrâni cu înfăţişare gravă. Stăteau în barca aceea cu fundul lat, pe trei scaune, şi urmăreau cu atenţie undiţele. Asfinţitul roşiatic arunca o lumină mistică asupra apelor, învăpăind uşor pădurile falnice şi înconjurând norii cu nimburi de aur. Erau clipe de adâncă încântare, de speranţă extatică şi dor. Pânza se detaşa pe fondul cerului de purpură, amurgul se cernea în jurul nostru, învăluind lumea în nuanţe de curcubeu, iar în spatele nostru se furişa noaptea.

Păream nişte cavaleri ai unui vechi legende, înaintând pe un lac vrăjit, spre ţărmurile necunoscute ale amurgului, spre minunata ţară a asfinţitului.

Nu am ajuns însă pe ţărmurile amurgului, ci am nimerit drept în luntrea pe care pescuiau cei trei moşnegi. La început nu ne-am dat seama ce s-a întâmplat, pentru că pânzele ne împiedicau vederea, dar după natura limbajului care s-a înfiripat în aerul serii am înţeles că ne aflam în preajma unor fiinţe omeneşti şi că ele erau furioase şi nemulţumite.

Harris coborî pânza şi atunci am văzut ce se întâmplase: îi azvârlisem pe cei trei bătrâni respectabili de pe scaunele lor în fundul bărcii, şi acum bieţii oameni se străduiau să se descotorosească unul de altul şi de peştii care făcuseră clacă deasupra lor; şi în timp ce se munceau astfel, ne înjurau, dar cum! nu cu înjurături obişnuite şi pripite, ci cu ocări grele, lungi, bogate, cumpănite cu grijă, care îmbrăţişau întreaga noastră existenţă, înaintând în viitorul apropiat şi cuprinzând toate rudele noastre, pe toţi cei ce aveau vreo legătură cu noi – înjurături straşnice, suculente.

Harris le spuse că ar trebui să ne fie recunoscători pentru mica distracţie pe care le-o prilejuisem după o zi întreagă de pescuit şi adăugă că e surprins şi mâhnit să audă oameni de vârsta lor dezlănţuindu-şi furia în acest fel. Toate acestea n-au servit însă la nimic. După aceea, George se oferi să treacă la cârmă. De la o minte ca a mea, zicea el, nu trebuie să te aştepţi să se coboare din înalturi pentru a conduce o barcă, mai bine să i se încredinţeze cârma unei fiinţe omeneşti mai de rând, până ce nu ne vom îneca cu toţii. George se aşeză aşadar la cârmă şi ajunserăm cu bine la Marlow.

La Marlow am lăsat barca lângă pod şi am plecat să ne adăpostim peste noapte la „Coroana”.