Capitolul XIII

Marlow. Bisham Abbey. Călugării din Medmenhain. Montmorency îşi pune în gând să omoare un motan bătrân. Până la urmă, totuşi, se răzgândeşte şi-l lasă în viaţă. Purtarea scandaloasă a unui foxterier la un magazin universal. Plecarea noastră din Marlow. O procesiune impozantă. Barca cu aburi, sfaturi folositoare pentru a o scoate din sărite şi pentru a o opri. Refuzăm să bem fluviul. Un câine paşnic. Ciudata dispariţie a lui Harris şi a unei plăcinte.

Marlow este unul dintre cele mai plăcute centre riverane pe care le cunosc. E un orăşel plin de viaţă, nu din cale-afară de pitoresc în general, e adevărat, totuşi nu lipsit de câteva unghere răpitoare, arcade vânjoase din podul zdruncinat al Timpului, pe care fantezia noastră rătăceşte îndărăt, spre zilele când Marlow era proprietatea saxonului Algar, înainte ca William Cuceritorul să-l fi înhăţat pentru a-l dărui reginei Matilda, înainte de a trece în stăpânirea conţilor din Warwick sau a mult încercatului lord Paget, sfetnicul a patru suverani succesivi.

Şi ţinutul înconjurător îI îmbie pe călător, cât despre Tamisa, aici ea se depăşeşte pe sine. Până la Cookham, dincolo de pădurile din Quarry şi de pajişti e o plimbare încântătoare. Dragi, străvechi păduri din Quarry, cu potecile voastre strâmte şi întortocheate, cu crânguleţele voastre capricioase, până astăzi mai purtaţi amintirea zilelor însorite de vară! Cum vă mai bântuie încă umbritele întinderi duhurile chipurilor râzătoare! Cum se desprind molcom din frunzele voastre fremătânde glasurile de altădată!

Şi mai frumos, încă, e între Marlow şi Sonning. Pe malul drept, exact la o jumătate de milă depărtare de podul Marlow, treci pe lângă măreaţa şi vechea abaţie Bisham, ale cărei ziduri din piatră au răsunat de chiotele cavalerilor templieri şi care, cândva, a fost reşedinţa Annei de Cleves, apoi a reginei Elisabeta. La Bisham Abbey se găsesc nenumărate amintiri melodramatice. Printre altele, un dormitor tapisat şi o cameră secretă, ascunsă în dosul unor pereţi masivi. Spiritul lui lady Holy, care şi-a omorât băiatul în bătaie, mai rătăceşte pe acolo noaptea, încercând să-şi spele mâinile fantomatice într-un lighean fantomatic.

Acolo odihneşte Warwick, făcătorul de regi, căruia nu-i mai pasă acum de lucruri atât de mărunte cum ar fi regii şi regatele pământului, sau Salisbury{10}, care a făcut treabă frumoasă la Poitiers.

Cu puţin înainte de a ajunge la abaţie, pe malul drept, este biserica de la Bisham, iar dacă există morminte vrednice de vizitat, apoi, în mod sigur, sunt mormintele şi monumentele din biserica de la Bisham. În timp ce se plimba cu barca pe sub fagii de la Bisham, Shelley, care pe vremea aceea locuia la Marlow (acum îi puteţi vedea casa în West Street), şi-a compus „Revolta Islamului”.

M-am gândit adesea că aş putea sta o lună încheiată lângă ecluza Hurley, ceva mai departe, fără să am timp destul ca să mă bucur de întreaga frumuseţe a peisajului. Satul Hurley, la cinci minute depărtare de ecluză, e poate cea mai veche aşezare omenească de pe Tamisa, datând, ca să folosesc expresia pitorească a acelor zile învăluite în neguri, „din vremile regelui Sebert şi ale regelui Offa”{11}. Dincolo de ecluză (în susul fluviului), este Danes' Field{12}, unde năvălitorii danezi şi-au aşezat odată tabăra, în timpul înaintării lor spre Gloucestershire, iar ceva mai încolo, cuibărite într-un cot încântător al fluviului, sunt ruinele abaţiei Medmenham.

Faimoşii călugări de la Medmenham sau „Clubul Gheenei”, după cum li se spunea şi al cărui membru a fost şi vestitul Wilkes{13}, publicist şi politician radical englez. A manifestat o puternică opoziţie faţă de regele George al III-lea, care încerca pe atunci să devină monarh absolut], erau o fraternitate care se călăuzea după deviza „Fă ce-ţi place”. Invitaţia aceasta se mai poate vedea şi astăzi deasupra porţii dărăpănate a mănăstirii. Cu mulţi ani înainte de înfiinţarea acestei mănăstiri fictive, cu liota ei de pehlivani fără Dumnezeu, pe locul acesta se ridicase o alta, cu moravuri mai aspre, cu călugări întrucâtva deosebiţi de chefliii care aveau să vină după ei, cinci sute de ani mai târziu.

Călugării cistercieni a căror abaţie se ridica acolo în secolul al XII-lea nu purtau haine, ci sutane şi glugi aspre şi nu mâncau nici carne, nici peşte, nici ouă. Ei dormeau pe paie, iar la miezul nopţii se sculau ca să ia parte la slujba liturghiei; îşi petreceau ziua muncind, citind şi rugându-se, iar toată viaţa le era învăluită într-o tăcere ca de moarte, pentru că nu vorbea nimeni.

O cumplită fraternitate, ducând o viaţă cumplită, pe o gură de rai, hărăzită de Dumnezeu desfătării omeneşti! Este ciudat cum chemările naturii din jurul lor – cântecul alinător al apelor, şopotul ierbii, freamătul frunzelor răvăşite de vânt – nu i-au învăţat să desluşească un tâlc mai adânc al vieţii decât acesta. Muţi, ei aşteptau, în scurgerea nesfârşită a zilelor, un glas din ceruri, iar glasul acesta, ziua întreagă, noaptea întreagă, le vorbea în miliade de graiuri, însă ei nu-l auzeau. Între Medmenham şi pitoreasca ecluză de la Hambledon, Tamisa se înveşmântează într-o frumuseţe mută, dar după ce trece de Greenlands, reşedinţa riverană nu prea atrăgătoare a tutungiului care ne-a aprovizionat cu ziare, un bătrânel modest şi cumsecade, pe care-l întâlneşti adesea prin aceste locuri în lunile de vară, vâslind de unul singur într-un stil viguros, de maestru, sau sporovăind vesel, în timp ce trece prin poartă, cu vreun paznic de ecluză, gârbovit de ani, ne oferă un peisaj cam dezolant şi monoton până dincolo de Henley.

La Marlow (era într-o luni) ne-am sculat destul de devreme şi ne-am pus în gând să facem o baie înainte de micul dejun. La înapoiere, Montmorency s-a făcut de baftă. Singurul subiect asupra căruia Montmorency şi cu mine avem divergenţe serioase de opinii sunt pisicile.

Mie îmi plac, dar lui Montmorency, nu. Ori de câte ori întâlnesc o pisică, strig „pis, pis”, mă aplec şi o gâdil pe după ceafă şi ea îşi face coada bârzoi, îşi arcuieşte spinarea şi-şi freacă botul de pantalonii mei – totul e numai bună înţelegere şi pace. Atunci însă când Montmorency întâlneşte o pisică, ştie toată mahalaua, iar în decurs de zece secunde se rostesc mai multe ocări decât ar avea nevoie un om care se respectă pentru tot restul zilelor sale, dacă le întrebuinţează cu grijă.

Nu învinovăţesc câinele (mă mulţumesc de obicei să-l ating cu bastonul sau să dau cu pietre într-însul), pentru că socotesc că e ceva ce ţine de firea lui. Foxterierii vin pe lume cu un număr împătrit de păcate originare, în comparaţie cu ceilalţi câini, şi nouă, creştinilor, ne trebuie ani şi ani de răbdare şi stăruinţă ca să producem o schimbare apreciabilă în firea neastâmpărată a foxterierilor.

Îmi aduc aminte că mă aflam într-o zi în vestiarul magazinului universal Haymarket, înconjurat de o sumedenie de câini ce-şi aşteptau stăpânii care târguiau în magazin. Era acolo un mastiff, vreo doi câini ciobăneşti scoţieni, un St. Bernard, câţiva prepelicari şi un terra-nova, un boar-hound, un pudel francez cu o căpiţă de păr în jurul capului, dar chelios pe la mijloc, un buldog, câteva javre cât pumnul şi vreo doi câini de curte de Yorkshire.

Stăteau cu toţii liniştiţi, răbdători, paşnici şi meditativi; în vestiar părea că domneşte o pace solemnă. O atmosferă de calm şi resemnare, de melancolie dureroasă învăluia încăperea.

Nu trecu mult şi în vestiar intră o cuconiţă tare frumuşică, însoţită de un foxterier mic şi blajin, pe care l-a legat şi l-a lăsat acolo, între buldog şi pudel. Foxterierul îşi aruncă privirile roată, vreme de un minut, apoi şi le aţinti asupra tavanului şi, judecând după expresia lui, păru că se gândeşte la maică-sa. Trase un căscat, apoi cercetă cu luare-aminte pe toţi ceilalţi câini, care stăteau tăcuţi, gravi, demni.

Se uită la buldogul cufundat într-un somn fără vise, aflat în dreapta lui. Se uită la pudelul ţeapăn şi ţanţoş din stânga. Apoi, fără preaviz, fără umbra unei provocări, muşcă laba din faţă a pudelului şi un scheunat de agonie răzbătu prin umbrele liniştite ale vestiarului.

Rezultatul acestei prime experienţe i se păru deosebit de mulţumitor, ceea ce-l făcu să persevereze şi să învioreze atmosfera. Sări peste pudel şi atacă vijelios câinele ciobănesc. Acesta se trezi, se înfioră şi începu fără zăbavă o luptă aprigă şi zgomotoasă cu pudelul. Apoi foxterierul se întoarse la locul lui şi-l apucă pe buldog de o ureche, încercând totodată să-l doboare, iar buldogul, un animal ciudat, peste măsură de imparţial, începu să se dea la toţi cei pe care-i putea atinge, inclusiv portarul, ceea ce îi oferi micului foxterier prilejul să se încaiere cu un dulău de Yorkshire, nu mai puţin dornic decât el de o încleştare.

Celor care cunosc, cât de cât, natura canină nu trebuie să le mai spun că, între timp, toţi câinii de acolo se încăieraseră de parcă le-ar fi fost în joc vatra şi căminul. Dulăii se sfâşiau între ei fără să mai facă nici o alegere, iar câinii mai mici se luptau unul cu altul şi, în clipele de răgaz, îi muşcau de labe pe dulăi.

Vestiarul devenise un adevărat infern, iar zgomotul era înspăimântător, în Haymarket se strânsese o mulţime de oameni şi toată lumea întreba dacă se ţine o întrunire a enoriaşilor impozabili, iar dacă nu, pe cine omoară şi de ce? Au venit apoi oameni cu prăjini şi frânghii şi au încercat să despartă câinii. S-a trimis chiar şi după poliţie.

În mijlocul acestei răzmeriţe, se întoarse şi cucoana cea frumuşică, îşi luă în braţe potaia (care, între timp, scosese din circulaţie câinele de curte pentru cel puţin o lună de zile şi care avea acum o înfăţişare de mieluşel nou-născut), îI sărută şi-l întrebă dacă nu cumva l-au omorât şi ce i-au făcut monştrii acela de câini, iar foxterierul se cuibări la pieptul ei cu o căutătură care voia parcă să zică: „Ce bine ai făcut că ai venit să mă scapi de acest anturaj infect!”

Cuconiţa declară că cei de la magazin nu au dreptul să lase brutele lângă căţeii persoanelor respectabile şi că ar ţine mult să dea pe cineva în judecată.

Asta e firea foxterierilor şi de aceea, cum spuneam, nu-l învinovăţesc pe Montmorency pentru tendinţa lui de a se război cu pisicile, dar în dimineaţa aceea şi lui i-a părut rău că nu s-a stăpânit.

Ne întorceam, aşadar, de la scăldat, când, pe la mijlocul străzii principale, o pisică ieşi dintr-o casă din faţa noastră şi începu să traverseze strada într-un pas viu. Montmorency scoase un chiot de bucurie, strigatul luptătorului neînduplecat care-şi vede inamicul la ananghie – cam aşa trebuie să fi strigat Cromwell, când scoţienii au coborât de pe dealul de la Dunbar{14} – şi fugi după pradă.

Victima era un motan mare şi negru. De când sunt n-am văzut un motan mai mare şi mai puţin prezentabil: îşi pierduse jumătate din coadă, una din urechi şi o parte considerabilă a nasului. Era un animal lung şi vânjos, cu o înfăţişare ce trăda calmul şi mulţumirea.

Montmorency se năpusti asupra bietei făpturi cu o viteză de douăzeci de mile pe oră, dar motanul nu-şi iuţi pasul; nu părea să fi sesizat ideea că viaţa îi era în primejdie, îşi văzu liniştit de drum, până când ucigaşul în devenire ajunse doar la un yard depărtare şi atunci se întoarse, se aşeză pe coadă şi-l privi pe Montmorency cu o expresie blândă şi întrebătoare, care voia să spună: „Da. Pe mine mă vrei?”

Montmorency nu e lipsit de curaj, dar în căutătura motanului aceluia era ceva care ar fi îngheţat inima celui mai neînfricat câine. Se opri brusc şi-l cercetă pe motan cu privirea.

Nu vorbi niciunul, dar conversaţia, după cum ne-o putem limpede închipui, fu cam aceasta:

MOTANUL: Pot să vă servesc cu ceva?

MONTMORENCY: Nu, nu, mulţumesc.

MOTANUL: Vorbiţi, vă rog, spuneţi-mi dacă doriţi ceva.

MONTMORENCY (retrăgându-se spre capătul străzii): Nu, nu, nu doresc nimic, nu vă deranjaţi; tare mă tem că am făcut o confuzie. Credeam că vă cunosc, îmi pare rău că v-am deranjat.

MOTANUL: Dar deloc, mi-a făcut plăcere. Serios, nu doriţi nimic?

MONTMORENCY (continuând să se retragă): Nu, nu, mulţumesc, foarte drăguţ din partea dumneavoastră. Bună ziua.

MOTANUL: Bună ziua.

Apoi motanul s-a sculat şi şi-a văzut de drum în acelaşi pas vioi, iar Montmorency, potrivindu-şi în locaşul ei ceea ce-şi închipuie el că e coada lui, se întoarse la noi, ocupând o poziţie lipsită de importanţă, în ariergardă.

De atunci încoace, dacă îi spui lui Montmorency cuvântul „Pisică!” se face mic şi te priveşte rugător de parcă ar vrea să zică: „Nu, no, vă rog.”

După micul dejun ne-am dus să mai cumpărăm câte ceva de-ale gurii, aprovizionând barca pentru încă trei zile. George era de părere să cumpărăm legume, că nu e sănătos să nu mănânci legume. După el, erau uşor de pregătit şi el era gata să se ocupe personal de această latură a chestiunii şi până la urmă ne-am hotărât să cumpărăm zece livre de cartofi, un sfert de bushel{15} de mazăre şi câteva verze. De la hotel ne-am procurat plăcintă cu carne, două torturi cu coacăze şi o ciozvârtă de miel; apoi fructe, prăjituri, pâine şi unt, gem, slănină, ouă şi alte lucruri în căutarea cărora am cutreierat oraşul.

Consider plecarea noastră din Marlow unul dintre cele mai mari succese ale noastre. A fost o plecare demnă şi impresionantă, fără a fi ostentativă. Am insistat la toate prăvăliile prin care am intrat să ne trimită comenzile la hotel chiar atunci. N-am aşteptat niciun: „Da, domnule, vi le trimitem imediat, băiatul o să ajungă înaintea dumneavoastră”, pentru ca după aceea să se fâţâie pe la debarcader şi să se întoarcă la prăvălie ca să facă scandal din pricina noastră. Nu. Am aşteptat să împacheteze coşul şi l-am luat pe băiat cu noi.

Am intrat într-o mulţime de magazine, adoptând acest principiu la fiecare din ele, iar rezultatul a fost că în clipa când am isprăvit aveam o colecţie impresionantă de băieţi cu coşuri în jurul nostru. Cât despre marşul nostru final prin mijlocul străzii principale spre fluviu, trebuie să fi fost un spectacol pe care Marlow nu-l mai văzuse de multă vreme. Ordinea procesiunii era aceasta:

• Montmorency ducând un băţ.

• Două javre respingătoare, prieteni de-ai lui Montmorency.

• George ducând haine şi pături şi fumând dintr-un ciot de pipă.

• Harris, încercând să păşească cu graţie, deşi ducea un geamantan bine burduşit într-o mână şi o sticlă cu zeamă de lămâie în cealaltă.

• Băiatul zarzavagiului şi băiatul brutarului, cu coşuri.

• Lustragiul de la hotel, cu un coş.

• Băiatul cofetarului, cu un coş.

• Băiatul băcanului, cu un coş.

• Un câine lăţos.

• Băiatul brânzarului, cu un coş.

• Un bărbat straniu, cu o valiză.

• Un prieten intim al bărbatului straniu, cu mâinile în buzunare, fumând dintr-o pipă scurtă.

• Băiatul fructarului, cu un coş.

• Subsemnatul, cărând trei pălării şi o pereche de ghete şi străduindu-mă să dau impresia că habar nu am de asta.

• Şase băieţaşi şi patru câini fără căpătâi.

Când am ajuns la debarcader, barcagiul ne spuse:

— Ia stai, domnule, aveţi o barcă cu aburi sau o casă plutitoare?

Păru foarte mirat când află că e un schif dublu.

Am avut mult de furcă cu bărcile cu aburi în dimineaţa aceea. Era chiar în ajunul săptămânii Henley{16} şi o puzderie de bărci se-ndreptau în susul fluviului – unele pluteau singure, altele remorcau case plutitoare. Nu pot să sufăr bărcile cu aburi, cred că e sentimentul pe care-l încearcă orice canotor. Ori de câte ori văd o barcă cu aburi, îmi vine s-o ademenesc în vreun colţ retras al fluviului şi acolo, în tăcere şi singurătate, să-i fac de petrecanie.

Au bărcile astea cu aburi o impertinenţă care are veşnic darul să trezească toate instinctele rele din mine, făcându-mă să regret frumoasele zile de altădată, când puteai să te duci şi să le spui oamenilor ce crezi despre ei, cu barda şi arcul în mână. Mutra omului care, cu mâinile în buzunare, stă lângă cârmă fumând o ţigară este ea însăşi o scuză suficientă pentru a contraveni ordinii publice, iar fluieratul dispreţuitor prin care ţi se cere să te dai la o parte din drum poate asigura – sunt convins de asta – un verdict de „omucidere justificată” din partea oricărui juriu de riverani.

Ca să ne dăm noi la o parte din drumul lor, au avut de fluierat, nu glumă. Fără falsă modestie, pot să spun că în tot cursul acelei săptămâni, mica noastră barcă a pricinuit mai multe necazuri, întârzieri şi neplăceri bărcilor cu aburi pe care le-am întâlnit în cale, decât toate celelalte ambarcaţiuni de pe fluviu, luate laolaltă.

— Vine o barcă cu aburi! striga unul dintre noi zărind inamicul în depărtare şi, într-o clipită, toate erau pregătite pe bord pentru a o întâmpina.

Eu mă instalam la cârmă, Harris şi George se aşezau lângă mine, toţi stând cu spatele la barca cu aburi, şi barca noastră o lua binişor spre mijlocul curentului.

Barca cu aburi se apropia de noi, şuierând, iar noi ne vedeam de drum, navigând în derivă. Ajungând la vreo sută de yarzi depărtare, începea să fluiere ca nebună, iar oamenii se aplecau peste bord şi zbierau la noi, dar noi nici gând să dăm vreun semn că i-am auzit! Harris ne povestea anecdote despre maică-sa, iar George şi cu mine nu voiam pentru nimic în lume să pierdem măcar un cuvânt.

Sirena bărcii cu aburi scotea atunci un ultim ţipăt, mai-mai să plesnească cazanul, maşinile erau puse să meargă înapoi, se dădea drumul aburului şi barca se răsucea pe loc şi se izbea cu botul de ţărm, toţi cei de pe bord dădeau năvală la prova şi urlau la noi, iar oamenii de pe ţărm se opreau locului şi ne strigau; se opreau şi toate celelalte bărci de pe fluviu, până când, pe o distanţă de câteva mile în susul şi în josul fluviului, toată lumea era într-o stare de surescitare. Harris se oprea atunci, tocmai la cea mai interesantă parte a povestirii, privea cu o surprindere blajină în jurul nostru şi-i spunea lui George:

— Să fiu al naibii, e o barcă cu aburi!

Iar George răspundea:

— Ei, vezi, mi s-a părut mie că aud ceva!

Urmarea era că noi deveneam agitaţi şi nervoşi la culme şi nu ştiam cum să ne scoatem barca din drum, iar oamenii din barca cu aburi se îngrămădeau în jurul nostru şi ne dădeau instrucţiuni.

— Vâsleşte cu dreapta, idiotule! Dă înapoi cu stânga! Nu, nu dumneata, celălalt, lasă cârma dracului! Aşa, acum amândoi. Nu aşa! Ah, ce…!

Coborau apoi o luntre în apă şi veneau în ajutorul nostru, iar după un efort de vreun sfert de oră, reuşeau să ne dea la o parte din drumul lor şi puteau merge mai departe, iar noi le mulţumeam călduros şi-i rugam să ne remorcheze. Asta însă nu mai vroiau s-o facă.

Un alt procedeu descoperit de noi pentru a scoate din sărite bărcile cu aburi de tip aristocratic era să le confundăm cu o petrecere şi să-i întrebăm dacă sunt invitaţii domnilor Cubit sau Bunii Templieri Bermonsday şi dacă ne pot împrumuta o tigaie.

Doamnele bătrâne, neobişnuite cu fluviul, devin întotdeauna teribil de nervoase la vederea bărcilor cu aburi. Îmi aduc aminte că odată mergeam de la Staines, la Windsor, o regiune care abundă în astfel de monstruozităţi, cu un grup de persoane, printre care se aflau şi trei doamne din categoria celor mai sus amintite. A fost pur şi simplu palpitant. De câte ori vedeau o barcă cu aburi, ne rugau stăruitor să debarcăm şi să stăm pe ţărm până când o s-o pierdem din ochi. Spuneau că le pare foarte rău, dar că repulsia faţă de aventurile riscante au moştenit-o din familie.

La ecluza de la Hambledon ne-am trezit că nu avem apă de băut. Am luat o cană şi ne-am dus întins la casa paznicului ecluzei.

George a fost mesagerul nostru. Surâse fermecător şi spuse:

— Aţi putea să ne împrumuţi puţină apă?

— Cum de nu, răspunse moşneagul. Luaţi câtă vă trebuie şi lăsaţi restul.

— Îţi mulţumim foarte mult murmură George uitându-se în jur. Da', unde… unde o ţineţi?

— E totdeauna în acelaşi loc, tinere, răspunse el flegmatic. Chiar în spatele dumitale.

— N-o văd, spuse George întorcându-se.

— Asta-i bună! N-ai ochi? zise bătrânul, apucându-l de braţ şi răsucindu-l.

Apoi, arătând spre fluviu îi spuse:

— Ce zici, nu e destulă?

— Aaa! exclamă George, dumerindu-se. Dar, ştii, nu putem bea fluviul…

— Fireşte că nu, dar puteţi bea o mică cantitate din el, răspunse moşul. Eu beau din apa asta de cincisprezece ani.

George făcu observaţia că înfăţişarea lui, după această cură, nu constituia o reclamă prea favorabilă pentru calitatea mărfii şi că am prefera apa de la pompă.

Am găsit ce căutam la o casă aşezată ceva mai departe. Dacă am fi ştiut! Era apă din Tamisa. Dar cum n-am ştiut, toate au fost bune şi la locul lor. Vorba aceea: „burta omului n-are fereastră, să se vadă ce e în ea.”

Am încercat noi odată să bem apă din fluviu, asta era în toiul verii, dar experienţa a fost tragică. Pluteam în josul curentului şi tocmai făcuserăm o haltă într-o răstoacă de lângă Windsor, ca să bem ceai. Cana cu apă era goală, aşa că se punea problema: ori ne lipsim de ceai, ori luăm apă din fluviu, Harris era de părere să-ncercăm. N-o să păţim nimic, că prin fierbere toţi microbii din apă sunt distruşi. Ne-am umplut aşadar ceainicul cu apă din răstoaca aceea a Tamisei şi am pus-o la fiert, având o grijă deosebită să ne convingem că fierbe într-adevăr.

După ce am pregătit ceaiul, ne-am aşezat să-l sorbim tacticos, când George, care tocmai ducea ceaşca la gură, se opri şi exclamă:

— Ce-o fi asta?

— Care asta? am întrebat noi.

— Asta! spuse George, arătând spre apus.

Harris şi cu mine ne-am uitat într-acolo şi am văzut venind spre noi, pe apa care curgea domol, un câine. Era unul dintre cei mai liniştiţi şi paşnici câini pe care i-am văzut de când sunt. Părea grozav de mulţumit şi de împăcat în cugetul iui, plutind visător pe spate, cu labele ridicate în aer. Era ceea ce aş numi eu un câine bine dezvoltat, cu un piept de taur. Senin, demn şi calm, el se apropie până când ajunse în dreptul bărcii noastre şi acolo, printre trestii, făcu un popas în vederea nopţii.

George renunţă la ceai şi-şi vărsă ceaşca în apă. Nici lui Harris nu-i mai era sete, aşa că procedă în consecinţă. Eu băusem jumătate de ceaşcă, dar mă căiam amarnic.

L-am întrebat pe George dacă nu cumva s-ar putea să mă îmbolnăvesc de febră tifoidă.

— A, nu! îmi răspunse el.

După părerea lui, aveam destul de multe şanse ca să scap. Oricum, până în două săptămâni aveam să ştiu precis.

Am înaintat pe lângă ţărmul răstoacei până la Wargrave. Braţul de fluviu care se deschide pe malul drept cam o jumătate de milă dincolo de ecluza Marsh te scuteşte de o jumătate de milă de vâslit şi merită să fie străbătut.

Bineînţeles, gura braţului e presărată cu stâlpi şi lanţuri şi pancarte care ameninţă cu fel de fel de torturi, cu închisoare şi moarte pe toţi aceia care îndrăznesc să vâslească pe acolo, chiar mă mir că unii dintre neobrăzaţii ăştia nu pun monopol pe aerul din preajma fluviului şi nu ameninţă cu patruzeci de şilingi amendă pe cei care-l respiră, dar, cu puţină abilitate, stâlpii şi lanţurile pot fi ocolite cu uşurinţă, cât despre pancarte, dacă ai cinci minute la îndemână şi nu e nimeni împrejur, poţi să dai jos vreo două dintre ele şi să le arunci în apă.

Pe la mijlocul braţului am coborât pe ţărm şi am luat prânzul, iar în timpul acestui prânz George şi cu mine am trecut printr-o încercare destul de grea. Şi Harris a trecut printr-o grea încercare, totuşi nu cred că a păţit-o la fel de rău ca noi, George şi cu mine.

Lucrurile s-au petrecut în felul următor: şedeam pe o pajişte, la vreo zece yarzi depărtare de marginea apei şi ne instalasem numai bine să mâncăm. Harris ţinea plăcinta cu carne pe genunchi şi o tăia, iar George şi cu mine aşteptam cu farfuriile pregătite.

— Aveţi o lingură? ne întrebă Harris. Vreau să scot sosul.

Coşul era chiar în spatele nostru şi George şi cu mine ne-am întors să căutăm o lingură, treabă care n-a durat mai mult de cinci secunde. Ei bine, când ne-am întors privirile spre Harris, Harris şi plăcinta cu carne dispăruseră!

De jur împrejurul nostru se întindea un câmp nesfârşit, deschis. Pe o rază de sute de yarzi nu se zărea un pom sau un gard. Pe de altă parte, era imposibil să fi căzut în apă, pentru că noi ne aflam pe mal şi, ca să facă una ca asta, ar fi trebuit să sară peste noi.

Am privit în toate părţile, apoi ne-am uitat unul la altul.

— Nu cumva l-au răpit cerurile? am întrebat eu.

— Ar fi lăsat plăcinta pe pământ, comentă George.

Obiecţia părea întemeiată, aşa că am respins teoria cerească.

— Adevărul, după părerea mea, sugeră George, devenind trivial şi practic în acelaşi timp, este că a fost un cutremur.

Apoi, cu o umbră de tristeţe în glas, continuă:

— Mai bine nu se apuca să taie plăcinta.

Cu un oftat, ne-am întors încă o dată privirile spre locul unde Harris şi plăcinta fuseseră văzuţi ultima oară pe pământ. Acolo, sângele ne-a îngheţat în vine şi părul ni s-a făcut măciucă, am văzut capul lui Harris, capul şi nimic altceva, ridicându-se ca un popândău din iarba înaltă, cu faţa foarte roşie şi purtând o expresie de indignare profundă.

George îşi veni primul în fire.

— Vorbeşte! strigă el. Şi spune-ne dacă eşti viu sau mort şi unde e restul din tine.

— Nu fi idiot! răspunse capul lui Harris. Cred că aţi făcut-o dinadins.

— Adică ce-am făcut? am strigat într-un glas.

— Ce-aţi făcut? M-aţi lăsat să stau aici – ce glumă proastă! Hai, prindeţi plăcinta!

Şi din măruntaiele pământului, după cum ni s-a părut nouă, apăru plăcinta, turtită ca vai de lume, iar după plăcintă ieşi şi Harris la suprafaţă, mototolit, murdar şi ud leoarcă.

Probabil, fără să aibă habar, se aşezase chiar pe marginea unei gropi cu apă, ascunsă vederii de iarba înaltă, iar cum se aplecase puţin pe spate, nimerise în ea, cu plăcintă cu tot.

Vă puteţi închipui uimirea care-l cuprinsese când a simţit că o ia din loc, fără să bănuiască măcar despre ce e vorba. Crezuse că a venit sfârşitul lumii.

Până în ziua de astăzi, Harris e convins că a fost o farsă a noastră. Aşa îi urmăreşte bănuiala nedreaptă până şi pe cei mai nevinovaţi, pentru că, vorba poetului: „Cine oare scapă de calomnie?”

Cine, într-adevăr?!