Capitolul XIV.

Wargrave. Figuri de ceară. Sonning. Tocana noastră. Montmorency e sarcastic. Montmorency se ia la harţă cu ceainicul. George încearcă să înveţe să cânte la banjo. Decepţii. Ce greutăţi întâmpină un muzician amator. Când înveţi să cânţi din cimpoi. Harris e morocănos după cină. Fac o plimbare cu George. Ne întoarcem înfometaţi şi uzi leoarcă. Harris e plin de ciudăţenii. Harris şi lebedele – o poveste ieşită din comun. Harris se agită toată noaptea.

După masa de prânz, un vânticel ne purtă încet dincolo de Wargrave şi de Shiplake. Cuibărit într-o meandră a Tamisei, Wargrave îţi pare, moleşit cum e de razele blânde ale soarelui de după-amiază, tabloul unui meşter vechi şi ţi se întipăreşte pentru multă vreme în memorie.

Hotelul „Sf. Gheorghe şi Balaurul” din Wargrave se făleşte cu o firmă zugrăvită pe o faţă a ei de Leslie şi pe cealaltă de Hodgson, amândoi membri ai Academiei Regale. Primul a pictat lupta, iar cel de ai doilea, scena „După luptă”: sfântul, după ce a răpus balaurul, sorbind dintr-o halbă cu bere.

Day, autorul lui „Sandford şi Merton”, a locuit în Wargrave şi, spre şi mai marea cinste a târgului, a fost ucis tot aici. În biserică se află piatra comemorativă a doamnei Sarah Hill, care a lăsat o moştenire de o liră sterlină pe an spre a fi împărţită de Paşti la doi băieţi şi două fete care „nu au fost niciodată neascultători cu părinţii şi care nu au fost niciodată prinşi înjurând, spunând neadevăruri, furând sau spărgând geamuri”. Închipuiţi-vă, să renunţi la toate astea doar pentru cinci şilingi pe an! Zău că nu merită!

Se spune prin târg că odată, acum mulţi ani, s-ar fi ivit un băiat care într-adevăr nu săvârşise niciodată vreunul din aceste păcate (sau care nu fusese prins niciodată asupra faptului – ceea ce în fond e totuna). Acest băiat câştigă cununa gloriei şi vreme de trei săptămâni după aceea a fost expus la primărie într-o vitrină din sticlă.

Nu ştie nimeni ce s-a mai întâmplat cu banii de atunci încoace. Unii spun că ar fi trimişi regulat celei mai apropiate expoziţii de sculptură în ceară.

Shiplake e un sat frumos, dar e în aşa fel aşezat pe deal, încât nu poate fi văzut de pe Tamisa. În biserica din Shiplake a avut loc cununia lui Tennyson.

În susul curentului, spre Sonning, fluviul îşi strecoară apele domoale printre nenumărate ostroave. Regiunea e liniştită şi singuratică. Pe maluri, aproape nimeni, afară de o pereche sau două de ţărani îndrăgostiţi, care se plimbă pe înserate. Arry şi Lord Fitznoodle au rămas în urmă, iar la murdarul şi mohorâtul Reading nu am ajuns încă. Aceste locuri sunt făcute parcă anume să te îmbie la visare, să te laşi furat de gândul vremurilor trecute, al figurilor şi chipurilor de altădată, al întâmplărilor care s-ar fi putut întâmpla, dar nu s-au întâmplat, blestematele, niciodată.

La Sonning am coborât din barcă şi am dat o raită prin sat. E un colţ feeric, care nu-şi are pereche de-a lungul întregii văi a Tamisei. E mai degrabă un sat dintr-un decor de teatru, decât unul adevărat. Casele lui se pierdeau între tufişurile de trandafiri care îşi desfăcuseră bobocii – era începutul lui iunie – şi păreau nişte nori cu nuanţe de o rară gingăşie. Dacă vă opriţi vreodată la Sonning, trageţi peste noapte la „Taurul”, în spatele bisericii. E întruchiparea desăvârşită a unui vechi han de provincie, cu o curte pătrată în faţa casei, în care iarba creşte în voie, cu pomi, la umbra cărora bătrânii îşi beau seara berea în tihnă, pălăvrăgind despre treburile satului, cu odăi joase, ciudate, ale căror ferestre au cercevele cu multe ochiuri, cu scări strâmbe şi coridoare întortocheate.

Am hoinărit noi ce-am hoinărit prin Sonning, vreo oră-două, şi cum se făcuse prea târziu ca să mai putem trece de Reading, ne-am hotărât să ne întoarcem şi să înnoptăm pe una din insuliţele Shiplake. Era încă devreme când ne-am instalat. Aveam timp berechet până la căderea întunericului să ne pregătim o cină straşnică, cel puţin asta era părerea lui George. Nu trebuia pierdut un astfel de prilej, cu atât mai mult cu cât George ţinea cu tot dinadinsul să ne arate ce se poate realiza în materie de bucătărie pe Tamisa. Din legume, resturi de carne rece şi altele puteam face o tocană de berbec irlandeză!

Ideea ni s-a părut grozavă. George adună vreascuri şi făcu focul, iar Harris şi cu mine ne apucarăm să curăţăm cartofii. Nu mi-am închipuit, zău, niciodată că e atâta bătaie de cap să cureţi cartofi. Fără doar şi poate, a fost munca cea mai grea din câte îmi fusese dat să fac până atunci. Ne-am pus pe treabă cu voie bună, aş zice chiar cu un fel de exuberanţă. Dar voioşia noastră se curmă înainte de a termina primul cartof. Pe măsură ce-l curăţăm, mi se părea că are tot mai multă coajă. După ce am isprăvit, nu mai rămăsese, ce-i drept, nici urmă de coajă sau de ochiuri, dar nici din cartof nu mai rămăsese aproape nimic. George veni să ne vadă isprava – cartofii noştri nu erau mai mari decât nişte alune.

— Nu, nu merge aşa! Asta-i curată risipă! Trebuie să-i răzuiţi.

Răzuitul cartofilor s-a dovedit a fi o muncă mai afurisită chiar decât curăţatul. Au şi cartofii ăştia nişte forme! Numai noduri, umflături şi scobituri! După vreo douăzeci şi cinci de minute de caznă, aveam la activ patru cartofi răzuiţi. Apoi am făcut grevă, declarând că tot restul serii va trebui să ne „răzuim” pe noi înşine.

Dacă vreţi să înnebuniţi pe cineva, puneţi-l să răzuiască nişte cartofi. Părea aproape de necrezut că sumedenia de coji în care înotam provine doar din patru cartofi mari şi laţi. E o pildă grăitoare a ceea ce se poate face cu economie şi grijă.

Cum George susţinea că ar fi ridicol să nu punem decât patru cartofi în tocana noastră, am spălat câţiva şi i-am aruncat în tigaie fără să-i mai curăţăm. Apoi am mai adăugat o varză şi o jumătate de măsură de mazăre. După ce amestecă totul, George spuse că mai e destul loc în tigaie, aşa că am răscolit prin coşniţe, am scos mai toate resturile şi le-am aruncat la fiert. Am mai dat peste o jumătate de pateu de porc şi peste o bucată de slănină fiartă. Bune şi astea! George descoperi o cutie de somon începută şi o deşertă în tigaie fără să mai stea pe gânduri.

— O astfel de mâncare, spuse el, te ajută să te descotoroseşti de o mulţime de lucruri.

Eu am găsit două ouă sparte şi le-am pus şi pe ele la grămadă.

— O să îngroaşe sosul, fu de părere George.

Celelalte ingrediente nu le mai ţin minte, dar de un lucru sunt sigur: nu s-a aruncat nimic! Îmi amintesc că Montmorency, care urmărise toate operaţiunile de pregătire a cinei cu cel mai viu interes, o şterse într-un târziu cu o expresie gânditoare şi preocupată. După câtva timp se întoarse cu un şobolan de apă în bot. Evident, vroia şi el să contribuie la cina noastră cu ceva – nu-mi pot da seama dacă în bătaie de joc sau cu dorinţa sinceră de a ne ajuta într-adevăr.

Ce trebuia să facem cu şobolanul? Să-l punem în tocană sau nu? Se iscă o discuţie. Harris era de părere că ar da un gust bun, amestecat cu celelalte ingrediente, şi că nu trebuia scăpat nici un prilej, oricât de neînsemnat, de a adăuga ceva la tocană, dar George se împotrivi, invocând tradiţia – cine a mai pomenit o tocană irlandeză cu şobolani de apă? Era mai cuminte să evităm experienţele.

— Dacă nu încerci niciodată un lucru nou, spuse Harris, de unde poţi să ştii dacă e bun sau rău? Oamenii de felul tău stăvilesc progresul omenirii! Ia gândeşte-te la cel care a preparat pentru întâia oară cârnatul nemţesc!

Tocana noastră a fost grozavă; nicicând nu mi s-a părut o mâncare mai gustoasă. Avea o aromă atât de proaspătă, era atât de picantă! Să-ţi lingi degetele, nu alta!

Ţi se scârbeşte repede de bucatele obişnuite pe care le iei la drum, mâncarea noastră din seara aceea avea însă o savoare necunoscută, un gust propriu, numai şi numai al ei. Şi era şi hrănitoare totodată. Era o mâncare de calitate superioară, după expresia lui George. Mazărea şi cartofii, ce-i drept, ar fi putut fi ceva mai bine fierţi, dar cum aveam cu toţii măsele bune, nu ne-am prea sinchisit. Cât despre sos, a fost un adevărat poem, cam indigest pentru un stomac delicat, dar hrănitor.

Ceaiul şi tarta cu vişine au încheiat cina noastră, iar în timpul cât ne beam ceaiul, Montmorency se război cu ceainicul şi, bietul de el, ieşi prost până la urmă.

Încă de la începutul călătoriei, Montmorency manifestase o mare curiozitate faţă de ceainic. Se aşeza dinaintea lui şi-l privea lung cum fierbe, cu oarecare uimire, încercând din când în când să-l aţâţe prin mârâituri. Când ceainicul dădea în clocot şi începea să bufnească, Montmorency se credea înfruntat şi nu mai dorea altceva decât să se ia la harţă cu el, numai că, tocmai atunci, unul dintre noi intervenea prompt şi-i răpea duşmanul de sub nas, înainte ca el să se fi putut repezi asupra lui.

De astă dată, însă, Montmorency era hotărât să ne-o ia înainte. La primul fluierat al ceainicului, se ridică mârâind şi se îndreptă spre el, ameninţător. Ceainicul era mărunţel, dar tare curajos, căci se zborşi la câine şi-l scuipă.

— Dintr-ăştia-mi eşti, care va să zică! lătră Montmorency, arătându-şi colţii. O să te învăţ eu să-ţi iei nasul la purtare cu un câine respectabil şi care munceşte din greu. Mă, janghinosule! Ce, crezi că mă sperii cu ciocul tău? Nenorocitule! Hai, dă-te mai aproape!

Şi se năpusti asupra bietului ceainic şi-l apucă de cioc.

În liniştea adâncă a serii răzbătu un schelălăit înfiorător. Montmorency părăsi barca şi cu o iuţeală de treizeci şi cinci de mile pe oră, ocoli insulele de trei ori, oprindu-se din; când în când ca să râme cu botul prin noroiul rece.

De atunci încoace, Montmorency a privit ceainicul cu un amestec de veneraţie, neîncredere şi ură. De câte ori îl vedea, începea să mârâie şi o tulea repede, cu coada între picioare, iar de câte ori puneam de ceai, de îndată ce prindea de veste, sărea afară din barcă şi aştepta pe mal până ce isprăveam.

După cină, George îşi scoase banjoul – avea omul chef să cânte! Harris se împotrivi – îI durea capul şi nu se simţea în stare să facă faţă onorabil. George era însă de părere că muzica îi va face bine. De multe ori, pleda el, muzica linişteşte nervii şi potoleşte durerea de cap. Iar pentru a-i deschide pofta, zdrăngăni câteva acorduri. Harris însă declară că preferă să-l doară capul.

Nici până azi n-a învăţat George să cânte din banjo. Prea n-a avut parte, săracul, decât de împrejurări potrivnice. Când ne găseam pe cursul superior al fluviului, încercase în vreo două seri să exerseze puţin, dar nu izbutise niciodată.

Căci cine nu şi-ar fi pierdut cumpătul auzind înjurăturile lui Harris? Unde mai pui că şi Montmorency urla ca apucat în tot timpul prestaţiei. Nu erau cele mai prielnice condiţii, trebuie să recunoaştem.

— Ce l-a apucat? De ce dracu urlă? exclama George indignat, ochind câinele cu o gheată.

— De ce te-ai apucat tu să cânţi când urlă el? i-o întorcea Harris, şterpelindu-i gheata. Dă-i pace! Nu se poate opri, lasă-l să urle. Are ureche muzicală şi felul în care cânţi II face să-şi iasă din ale lui.

George se hotărî să amâne studierea banjo-ului pentru acasă. Dar nici atunci nu i-a fost dat s-o nimerească mai bine. Doamna Poppets, de îndată ce începea George să cânte, urca scara şi-l ruga, cu mare părere de rău – pentru că ei, personal, îi plăcea să-l asculte – să înceteze, fiindcă doamna de la etaj era însărcinată şi doctorul se teme ca nu cumva muzica să-i dăuneze copilului.

A mai încercat George să exerseze noaptea târziu, în piaţă. Dar vecinii s-au plâns şi, într-una din nopţi, a fost pus un paznic, care l-a înhăţat. Vina fiind evidentă, George a fost condamnat să abandoneze banjoul vreme de şase luni.

În urma acestei întâmplări pierdu orice tragere de inimă pentru acest instrument. A mai încercat el de vreo două-trei ori s-o ia de la capăt după ce au trecut cele şase luni, dar a avut de înfruntat aceeaşi răceală, aceeaşi lipsă de simpatie din partea tuturor. După o vreme, cu totul dezamăgit, dădu un anunţ prin care oferea banjoul la un preţ de nimic – „posesorul nemaifolosindu-l” – şi, în schimb, se apucă să înveţe scamatorii cu cărţi de joc.

Îi compătimesc sincer pe cei care vor să înveţe un instrument muzical. Ai fi înclinat să crezi că societatea, în propriul ei interes, îşi dă toată silinţa să-i înlesnească oricui învăţarea unui instrument muzical. Ţi-ai găsit!

Am cunoscut pe vremuri un tânăr care învăţa să cânte din cimpoi. Nu vă puteţi închipui cât de multe împotriviri a trebuit să înfrunte – nici măcar propria lui familie nu l-a sprijinit în mod efectiv. Tatăl său, de la bun început, nici nu voia să audă de aşa ceva, iar când venea vorba despre cimpoi, îşi dădea frâu liber la gură.

Prietenul meu se scula cu noaptea în cap ca să studieze, dar până la urmă a trebuit să renunţe din pricina surorii sale, care, fiind cam superstiţioasă, susţinea că e inadmisibil ca cineva să-şi înceapă ziua într-un chip atât de monstruos.

Aşa stând lucrurile, omul se hotărî să exerseze noaptea, după ce toată lumea se ducea la culcare, dar nici de data asta nu i-a mers mai bine, căci strica bunul renume al casei. Trecătorii întârziaţi se opreau în drum să asculte, iar a doua zi dimineaţă dădeau sfoară prin tot oraşul că în casa domnului Jefferson a fost săvârşită o crimă oribilă în cursul nopţii. Povesteau că au auzit ţipetele victimei, blestemele şi înjurăturile cumplite ale asasinului, apoi implorările muribundului şi ultimele sale horcăituri.

I s-a îngăduit să exerseze ziua-n amiaza mare, în bucătăria din fund, cu toate uşile bine închise, dar în ciuda acestor măsuri de precauţie, pasajele cele mai impresionante puteau fi totuşi auzite şi în salon şt o emoţionau pe mama lui până la lacrimi.

Femeia zicea că sunetele îi aminteau de bietul ei tată, care fusese înghiţit de un rechin pe când se scăldă undeva pe coasta Noii Guinee. Cum de făcea această stranie asociaţie de idei era un mister.

Mai târziu, i se amenajă tânărului meu prieten un mic pavilion în fundul grădinii, ia vreun sfert de milă depărtare de casă şi când avea chef să cânte trebuia să se ducă acolo cu ditamai cimpoiul. Uneori, vreun musafir care n-avea cunoştinţă de toate acestea, ca unul neprevenit de nimeni din cei ai casei, ieşea să dea o raită prin grădină. Deodată, omul auzea sunetele cimpoiului. Dacă era tare de înger, îl treceau doar fiorii şi-l apucau istericalele, dar dacă era un om obişnuit, înnebunea de-a binelea.

Primele eforturi ale unui cimpoier amator, trebuie să recunosc, trezesc asociaţii dureroase. Ştiu asta din propria mea experienţă, pentru că l-am ascultat pe tânărul meu prieten. Nimic mai obositor decât să cânţi din cimpoi. Trebuie să tragi deodată în piept tot aerul de care ai nevoie pentru întreaga bucată – cel puţin asta a fost deducţia mea, observându-l pe Jefferson.

Începea măreţ, cu o notă plină de sonoritate, sălbatică, războinică, răscolitoare. Dar pe măsură ce continua, sunetele deveneau tot mai slabe şi ultima măsură era de obicei întreruptă la mijloc de un bolborosit şi de un şuierat care te făceau să crezi că cimpoiul îşi dă duhul.

Îţi trebuie sănătate, nu glumă, ca să poţi cânta din cimpoi.

Tânărul Jefferson nu ştia decât o singură bucată, dar nu am auzit pe nimeni să se plângă de sărăcia repertoriului său. După spusele lui, cânta „Vine familia Campbell, ura, ura!”, dar taică-său susţinea mereu că sunt „Zambilele din Scoţia”. Nimeni nu ştia cu siguranţă ce anume este, dar toată lumea era de acord că sună a cântec scoţian.

Străinilor li se dădea voie să ghicească de trei ori şi cei mai mulţi sugerau titluri noi, de fiecare dată.

Harris fu arţăgos şi imposibil după cină – bănuiesc că tocana îi căzuse cam greu la stomac. Nu e obişnuit cu delicatesele societăţii înalte. Noi ce era să facem? L-am lăsat în barcă şi ne-am hotărât să dăm o raită prin Henley. Harris ne asigură că, după un pahar cu whisky şi o pipă, o să rânduiască toate pentru noapte. La întoarcere trebuia să-l strigăm şi el avea să vină să ne ia de pe mal.

— Bagă de seamă să nu adormi, i-am spus noi la plecare.

— Nici o grijă, atâta timp cât îmi stă tocana în gât, mormăi el şi începu să vâslească spre insulă.

Henley se pregătea pentru regate şi era plin de animaţie. Prin oraş am întâlnit un număr respectabil de cunoscuţi şi în plăcuta lor tovărăşie timpul a trecut destul de repede. Era aproape unsprezece când am pornit-o spre „casă” – cum ne deprinsesem noi să-i spunem bărcii. Aveam patru mile de mers.

Era o noapte rece, cu o ploaie măruntă, care se cernea din cerul mohorât. Şi cum ne târam noi picioarele prin câmpia mută şi învăluită de umbrele nopţii, vorbindu-ne aproape în şoaptă şi întrebându-ne dacă nu cumva ne-am rătăcit, tare ne mai era dor de bărcuţa noastră, cu lumina ei care licărea prin pânza bine întinsă a coviltirului, de Harris şi Montmorency, precum şi de whisky…

Ne închipuiam ajunşi la bord, obosiţi şi cam flămânzi şi evocam imaginea fluviului posomorât, a copacilor fantomatici şi, ceva mai în fund, ca un licurici uriaş, barca noastră dragă, atât de primitoare, de intimă, de plăcută. Ne vedeam cinând în ea, ciugulind friptura rece şi întinzându-ne unul altuia câte un colţ de pâine, auzeam clinchetul zglobiu al cuţitelor… şi întreaga barcă răsuna de vocile noastre vesele, care, prin deschizătura coviltirului, se împrăştiau în noapte, Pentru a ne vedea cât mai curând visul cu ochii, am grăbit pasul.

Ne-am bucurat grozav când am ajuns la drumul edecului, căci până atunci nu prea ştiam dacă ne apropiem sau dacă ne depărtăm de fluviu. Când eşti sleit de oboseală şi vrei să te culci cât mai repede, astfel de incertitudini te macină. Când treceam prin Shiplake, orologiul bătea douăsprezece fără un sfert, George mă întrebă gânditor:

— Îţi mai aminteşti care e insula noastră?

— Nu prea, am răspuns, căzând şi eu pe gânduri. Câte insule să fie cu totul?

— Doar patru, răspunse George. Totul o să se termine cu bine, dacă n-a adormit.

— Dar dacă a adormit? am întrebat eu, dar am părăsit imediat acest făgaş al gândurilor.

În dreptul primei insule am strigat fără să primim nici un răspuns. În dreptul celei de a doua am obţinut acelaşi rezultat.

— Acum îmi amintesc! exclamă George. E a treia! Plini de speranţă, am dat fuga până în dreptul ei şi am strigat din răsputeri.

Nici un răspuns!

Lucrurile se complicau. Era trecut de miezul nopţii. Hotelurile din Shiplake şi Henley erau probabil înţesate. Pe de altă parte, ne era peste mână să întrebăm la o astfel de oră pe gospodarii de prin partea locului dacă nu au cumva camere de închiriat. George îmi propuse să ne întoarcem la Henley şi acolo să burduşim un poliţai, iar în felul acesta aveam să fim găzduiţi la secţie. Toate bune, dar ce te faci dacă poliţaiul ne răspunde tot cu lovituri şi nu ne închide? Nu ne puteam petrece toată noaptea bătându-ne cu poliţia. Şi, în afară de asta, nu era în interesul nostru să ne întrecem cu gluma şi să ne pomenim cu şase luni de puşcărie.

Cuprinşi de deznădejde, am strigat ca din gură de şarpe în dreptul a ceea ce prin întuneric ni se părea nouă că e cea de a patra insulă, dar fără nici un rezultat. Între timp, ploaia se înteţise şi părea că are să ţină mult. Eram uzi până la piele, rebegiţi de frig şi morocănoşi. Începurăm să ne întrebăm dacă nu cumva sunt mai mult de patru insule, dacă suntem în dreptul lor sau undeva mai departe, poate la o milă depărtare de ele, dacă nu cumva ne aflam în cu totul altă parte decât ar fi trebuit, atât de noi şi de ciudate ni se păreau toate în întuneric şi înţelegeam acum suferinţele lui Prichindel în Pădure.

Tocmai când ne pierdusem orice speranţă… da, ştiu că aceasta e clipa în care se întâmplă evenimentele însemnate în poveşti şi romane, dar ce să fac? M-am apucat să scriu această carte cu hotărârea de a spune întotdeauna a-devărul-adevărat şi am hotărât să-l spun chiar dacă voi fi nevoit să folosesc pentru asta expresii uzate şi banale!

Aşadar, exact în clipa când ne pierduserăm orice speranţă – acesta e adevărul! – privirile îmi fură atrase de o flăcăruie ciudată care pâlpâia printre copacii de pe malul opus. M-am gândit o clipă la stafii, atât era de slabă şi de tainică lumina aceea. În clipa următoare însă mă străfulgeră gândul că s-ar putea să fie barca noastră, ceea ce m-a făcut să scot un strigăt atât de puternic, încât însăşi noaptea păru că se cutremură în somnul ei.

Am aşteptat cu răsuflarea tăiată cam un minut şi, deodată, – o, muzică divină a întunecimilor!

— Montmorency ne răspunse printr-un lătrat. Am mai strigat o dată, atât de tare, încât i-am fi putut trezi din somn şi pe „Cei şapte adormiţi”{17} (fie vorba între noi, n-am priceput niciodată de ce e nevoie de mai mult zgomot ca să trezeşti şapte adormiţi decât unul singur) şi după ceea ce ni se păru nouă o oră (când, de fapt, nu fuseseră mai mult de cinci minute) am văzut barca luminată despicând încet negurile şi am auzit vocea somnoroasă a lui Harris întrebându-ne unde suntem.

Cu Harris se petrecea ceva foarte ciudat. Era foarte obosit, ce să zic, sleit de puteri: nici nu apucase omul să tragă bine barca înspre partea malului de unde ne-ar fi fost cu neputinţă să sărim în ea, că şi adormi. A trebuit să strigăm şi să zbierăm de nenumărate ori ca să-l trezim şi să-l facem să judece puţin. Până la urmă, totuşi, a dat Dumnezeu şi am ajuns teferi la bord.

Ne-a izbit pe amândoi expresia plouată a lui Harris. Avea înfăţişarea unui om care trecuse prin cele mai grele încercări. L-am întrebat dacă i s-a întâmplat ceva.

— Lebedele! îngăimă Harris.

Se pare că ne legasem barca lângă un cuib de lebede. Curând după plecarea mea şi a lui George, o lebădă, grozav de întărâtată, începu să facă tărăboi. Harris o goni şi ea îşi aduse lebădoiul. Harris spunea că avusese de luptat din greu cu cele două lebede, dar că, până la urmă, îndrăzneala şi îndemânarea l-au ajutat să le pună pe fugă.

După vreo jumătate de ceas însă, vreo optsprezece lebede îl înconjuraseră pe Harris… Se încinsese o bătălie cumplită – asta dacă ar fi să-i dăm crezare lui Harris. Lebedele încercaseră să-i dea jos din barcă, pe ei împreună cu Montmorency, şi să-i înece. Harris se apără eroic vreo patru ore, omorî o mulţime, iar restul îşi luară tălpăşiţa ca să moară în altă parte.

— Câte lebede ziceai că erau? îl întrebă George.

— Treizeci şi două, răspunse Harris picotind.

— Adineauri ziceai că optsprezece.

— Ei aş, mormăi Harris, Douăsprezece am spus. Ce, crezi că nu mai ştiu să număr?

Adevărul cu privire la aceste lebede nu l-am putut afla niciodată. Când l-am întrebat a doua zi dimineaţă despre ciudata întâmplare, Harris a exclamat: „Ce lebede, frate?”, ca un om convins că George şi cu mine am visat.

O, cât de bine ne simţeam în barcă, teferi şi nevătămaţi, după atâtea încercări şi nelinişti! Ne-am ospătat în lege, şi dacă am fi găsit whisky, ne-am fi pregătit un punci. L-am întrebat pe Harris ce-a făcut cu sticla, dar omul părea că nu înţelege despre ce e vorba. Montmorency avea aerul că ştie ceva, dar rămase mut…

Am dormit bine în noaptea aceea şi aş fi dormit şi mai bine dacă n-ar fi fost Harris. Îmi amintesc ca prin vis că m-a trezit de cel puţin douăsprezece ori în cursul nopţii, tot învârtindu-se prin barcă cu felinarul ca să-şi caute hainele.

Toată noaptea s-a agitat aşa. De două ori ne-a sculat, pe George şi pe mine, ca să se convingă că nu ne-am culcat pe pantalonii lui. A doua oară, lui George îi sări ţandăra:

— La ce naiba îţi trebuie pantalonii în plină noapte? întrebă el indignat. De ce nu te culci odată?

Când m-am trezit iar, nu-şi găsea ciorapii. Iar ultima mea amintire ceţoasă este că am fost întors pe partea cealaltă, în timp ce Harris bolborosea ceva despre extraordinara dispariţie a umbrelei sale.