Capitolul XV.

Îndeletniciri gospodăreşti. Dragostea de muncă. Navigatorul încercat, ce face şi ce-ţi spune că a făcut. Scepticismul noii generaţii. Amintiri despre canotajul de altădată. Plutăritul. George e un adevărat maestru. Bătrânul barcagiu şi metoda pe care o foloseşte. E un om calm, răspândind numai pace în jurul lui. Ageamiul. Bacurile. Un accident regretabil. Plăcerile prieteniei. Navigatul cu pânze, prima mea experienţă. Cum de nu ne-am înecat – explicaţii posibile.

A doua zi ne-am sculat târziu şi, la insistenţele lui Harris, am luat o gustare nepretenţioasă, „fără trufandale”. Apoi am dereticat, am pus lucrurile în ordine (muncă serioasă, nu glumă, care începea să mă lămurească în privinţa unei probleme ce mă obseda de mult, şi anume: cum izbuteşte să-şi treacă vremea o femeie care are grijă doar de o singură casă) şi, pe la zece, am pornit la drum, într-o călătorie de o zi întreagă, după cum plănuisem de la început.

Deoarece ne cam plictisisem de tras la edec, am hotărât să vâslim în cursul dimineţii, iar Harris s-a gândit că cel mai bun aranjament ar fi ca eu şi George să vâslim, iar el să stea la cârmă. Nu m-am declarat deloc de acord cu această idee. Am spus că Harris ar da dovadă de mai mult bun simţ dacă ar propune ca el şi George să muncească, lăsându-mă pe mine să mă mai odihnesc. Aveam convingerea că trudesc mai mult decât o cereau atribuţiile mele în cursul acestei excursii, fapt care începea să mă întărâte.

Întotdeauna mi se pare că muncesc mai mult decât s-ar cuveni. Nu că aş avea obiecţii împotriva muncii, ferit-a sfântul! Munca mă fascinează: sunt în stare să stau ceasuri întregi şi să mă uit la cei ce robotesc. Mi-e dragă munca şi gândul de-a scăpa de ea îmi frânge inima.

Oricât lucru mi s-ar da, niciodată nu mi se pare prea mult. Colecţionarea de lucrări aproape că a devenit o pasiune pentru mine – biroul meu e atât de încărcat, încât n-a mai rămas un locşor gol. Încă puţin şi voi fi nevoit să-mi construiesc o nouă aripă la clădire.

Am şi o atitudine grijulie faţă de muncă. Pe unele dintre lucrările pe care le ţin acolo de ani de zile n-o să întâlniţi o urmă de deget. Mă mândresc cu aceste lucrări, iar din când în când le şterg de praf. Nu cred să-şi mai păstreze cineva lucrările mai bine ca mine!

Dar, deşi îmi place munca la nebunie, înţeleg să fiu drept.

Nu cer să mi se dea decât partea ce-mi revine. Din păcate, mi se dă fără ca eu să cer, cel puţin aşa mi se pare şi asta mă supără.

George e de părere că n-ar trebui să mă necăjesc din pricina asta; zice că numai firea mea exagerat de scrupuloasă mă face să cred că mi se dă mai mult decât mi se cuvine şi că, de fapt, nu primesc nici măcar jumătate din cât ar trebui. Bănuiesc însă că spune asta numai ca să mă liniştească.

Am observat că într-o barcă, fiecare membru al echipajului ajunge la ideea fixă că el face totul. Harris, de pildă, susţinea că e singurul care munceşte şi că George şi cu mine ne batem joc de el. George, pe de altă parte, a râs pur şi simplu de ideea că Harris ar fi făcut şi altceva în afară de a mânca şi a dormi, exprimându-şi totodată convingerea de nestrămutat că el, George, a dus tot greul.

Spunea că nu i s-a mai întâmplat să plece în vreo excursie cu doi trântori mai înrăiţi decât mine şi Harris. Asta îl amuză pe Harris.

— Închipuie-ţi, George ne vorbeşte despre muncă! spuse el râzând. Păi, eu cred că dacă ar munci numai o jumătate de ceas, şi-ar da sufletul. L-ai văzut vreodată pe George muncind? adăugă apoi întorcându-se spre mine.

Aşa e, nu-l văzusem niciodată, cel puţin de când plecasem la drum.

— Cine vorbeşte! Să fiu ai naibii dacă jumătate de drum ai făcut altceva decât să dormi, se răţoi George la Harris. L-ai văzut vreodată treaz de-a binelea, în afară de ora mesei? mă întrebă George.

Adevărul mă silea să-l sprijin pe George. De la început, Harris fusese de prea puţin ajutor în barcă.

— Oricum, am făcut mai multă treabă decât Jerome, spuse Harris.

— N-ai fi putut face mai puţină, adăugă George.

— Jerome se consideră pasager, continuă Harris. Asta le-a fost recunoştinţa pentru că i-am adus, pe ei şi barca aia nenorocită, de la Kingston, pentru că am supravegheat şi am dirijat toate, pentru că am avut grijă de ei şi i-am slugărit. Aşa sunt oamenii!

Am rezolvat neînţelegerea în felul următor: Harris şi George vor vâsli până dincolo de Reading, iar de acolo eu o să trag la edec. Nu mă mai încântă de loc să împing o barcă grea împotriva unui curent puternic. A fost o vreme – ce-i drept e mult de atunci – când ceream în gura mare să mi se dea o treabă grea de făcut, astăzi însă prefer să le dau tinerilor şansa de a arăta ce pot.

Am observat că vâslaşii cu multă experienţă bat în retragere în acelaşi chip, ori de câte ori se pune problema unui vâslit anevoios. Îl recunoşti pe vâslaşul încercat după felul în care se întinde pe pernele din fundul bărcii şi-i încurajează pe cei de la vâsle, spunându-le anecdote despre isprăvile grozave pe care le-a săvârşit în sezonul trecut.

— Dacă şi asta se poate numi muncă grea! behăie el între două rotocoale de fum, adresându-se celor doi începători transpiraţi, care luptă eroic împotriva curentului de o oră şi jumătate. Păi, să vedeţi voi, vara trecută, Jam Biffles, Jack şi cu mine am ajuns, vâslind, de la Marlow la Goring, într-o singură după-amiază, fără să ne oprim măcar o dată. Îţi aduci aminte, Jack?

Jack, care îşi pregătise ia prova un culcuş din toate ţoalele şi hainele pe care le-a putut găsi şi care dormea acolo de două ceasuri, se trezeşte pe jumătate, auzindu-se astfel chemat, îşi aminteşte de întâmplarea cu pricina şi-şi mai aduce aminte că în ziua aceea au avut de înfruntat un curent grozav de iute şi un vânt cu năbădăi.

— Să fi fost cam la treizeci şi patru de mile, adaugă primul, întinzându-se după o altă pernă ca să şi-o pună sub căpătâi.

— Nu, nu, de ce exagerezi, Tom? murmură Jack pe un ton de reproş. Treizeci şi trei, cel mult.

După care, Jack şi Tom, istoviţi de efortul cerut de conversaţie, aţipesc din nou. Iar cei doi găgăuţă de la vâsle încearcă un sentiment de mândrie la gândul că li s-a permis să ducă cu barca doi vâslaşi atât de vajnici ca Jack şi Tom, şi vâslesc cu şi mai multă râvnă.

Când eram tânăr, grozav îmi plăcea să ascult baliverne de soiul celor pe care le povesteau cei mai vârstnici. Eram numai ochi şi urechi, le sorbeam, reţineam fiecare cuvânt şi de abia aşteptam să aud şi altele, dar noii generaţii parcă îi lipseşte credinţa simplă a timpurilor de altădată. Vara trecută, George, Harris şi cu mine am luat cu noi un ageamiu dintr-ăştia şi i-am făcut capul calendar, tot povestindu-i braşoave despre minunile săvârşite de noi în drum.

Am început cu poveştile obişnuite, adică cu minciunile respectabile care, ani şi ani de-a rândul, au fost folosite de fiecare barcagiu, apoi am adăugat vreo şapte poveşti inedite, inventate de noi, inclusiv o povestire cu totul veridică, întemeiată, până la un punct, pe un episod născocit, care, într-o formă modificată, li se întâmplase cu câţiva ani în urmă unor prieteni de-ai noştri, un basm căruia până şi un copil i-ar fi putut da crezare, fără să sufere prea mult.

Ei bine, tinerelul acela şi-a râs de toate isprăvile pe care i le-am povestit şi ne-a rugat să i le mai spunem o dată şi să facem rămăşag cu el zece contra unu că nu sunt adevărate.

În cursul dimineţii ne-am apucat să flecărim despre experienţele noastre nautice, povestindu-ne primele încercări ale fiecăruia în arta vâslitului. Prima mea amintire de acest fel era cum odată am dat câte trei pence fiecare şi cum am închiriat o ambarcaţiune de curioasă construcţie pe lacul din Regent's Park, fiind nevoiţi ulterior să ne uscăm în casa paznicului.

După aceea, deoarece am căpătat gust de apă, am plutărit destul de mult prin diverse cărămidării suburbane, un exerciţiu care oferă mar multă distracţie şi emoţii decât se poate îndeobşte închipui, mai ales când te afli în mijlocul heleşteului şi proprietarul materialelor din care e confecţionată pluta apare ca din senin pe mal cu o nuia în mână.

Prima reacţie pe care o încerci la vederea acestui gentleman este că, într-un fel sau altul, nu prea îţi arde de societate şi conversaţie şi că ai prefera să-l ocoleşti dacă asta n-ar părea cam nedelicat din partea ta, aşa că, în consecinţă, idealul tău momentan este să ajungi pe celălalt mal al heleşteului şi să o iei spre casă tiptil, prefăcându-te că nu l-ai văzut. El, însă, ţi-ai găsit! Ţine cu tot dinadinsul să te ia de mână şi să-ţi vorbească între patru ochi.

Întâmplător, îl cunoaşte pe tatăl tău, ba nici tu nu-i eşti defel străin. Totuşi, nu te simţi deloc atras spre el. Spune că o să te înveţe să-i iei scândurile şi să-ţi faci plută din ele, dar cum nu e nevoie să te înveţe, pentru că pluta e construită şi pluteşte, ţi se pare că oferta, deşi bine intenţionată, nu-şi are rostul şi inima nu-ţi dă ghes să-l deranjezi acceptând-o.

Dorinţa lui de a te întâlni, totuşi, învinge răceala de care dai tu dovadă şi felul energic în care dă târcoale iazului, ca să fie de faţă când o să debarci, e de-a dreptul măgulitor.

Dacă omul e rotofei şi astmatic, îi poţi dejuca avansurile cu uşurinţă, dar dacă e tânăr, lung şi iute de picior, întâlnirea e inevitabilă. Totuşi, întrevederea e extrem de scurtă, cea mai mare parte a conversaţiei fiind suportată de el, propriile tale remarci sunt mai ales exclamative şi monosilabice şi de îndată ce ai posibilitatea să o faci pleci.

Am consacrat plutăritului vreo trei luni de zile şi cum la sfârşitul acestei perioade făceam faţă întru totul cerinţelor reclamate de această artă, am luat hotărârea să practic vâslitul adevărat, înscriindu-mă la un club de canotaj pe râul Lea.

Canotajul pe un râu ca Lea, mai cu seamă duminica după-amiază, te face să te perfecţionezi foarte curând în mânuirea ambarcaţiunilor; îţi dă agilitatea necesară, ca să nu te laşi intimidat de bădărani sau dat la fund de bărci şi-ţi oferă nenumărate prilejuri de a-ţi însuşi cea mai rapidă şi graţioasă metodă de a te lungi pe fundul bărcii, ca să nu fi azvârlit în apă de parâme.

Ce nu-ţi dă însă e stilul. Personal, am căpătat stil numai pe Tamisa. Stilul meu de a vâsli e foarte admirat în momentul de faţă. Oamenii spun că e foarte original.

George nu s-a apropiat de apă până la vârsta de şaisprezece ani, când împreună cu alţi opt gentlemeni de seama lui s-au dus în grup la Kew{18}, într-o sâmbătă, cu gând să închirieze o barcă şi să vâslească până la Richmond şi înapoi; unul dintre ei, un tânăr descreierat, pe nume Joskins, care se plimbase de vreo două ori cu barca pe Serpentine{19}, i-a asigurat că e minunat să călătoreşti pe apă.

Fluxul creştea destul de repede când au ajuns la debarcader, iar dinspre fluviu bătea un vânt afurisit, dar aceasta nu i-a deranjat. S-au dus să-şi aleagă barca.

La debarcader era tras un schif de opt; acesta le fură inima şi deci pe acesta l-au cerut. Barcagiul era plecat, de faţă fiind numai băiatul acestuia. Băiatul încercă să le tempereze zelul pentru schif şi le arătă două-trei bărci foarte confortabile, de felul celor folosite de familii, dar ei nici n-au vrut să audă, schiful de opt era barca în care socoteau ei că o să arate cel mai bine.

Băiatul desprinse schiful de mal, iar ei îşi scoaseră hainele şi se pregătiră să-şi ocupe locurile. Băiatul sugeră ca George, care încă de pe atunci era omul cu greutate al oricărui grup, să fie numărul patru. George era fericit să fie numărul patru, aşa că se duse prompt să ocupe locul omului de la prova şi se aşeză cu spatele la cârmă. În cele din urmă l-au aşezat cum trebuie şi apoi s-au instalat şi ceilalţi.

Un băiat excesiv de nervos fu numit cârmaci şi Joskins îi explică principiile cârmitului. Joskins făcu pe vâslaşul. El le spuse celorlalţi, că e destui de simplu – tot ce au de făcut e să-l imite pe el.

Navigatorii declarară că sunt gata şi băiatul de pe debarcader îi împinse cu prăjina în larg.

Ce a urmat după aceea George nu poate descrie în amănunt. Îşi aminteşte foarte vag că îndată după ce-au plecat a primit o lovitură zdravănă în şale cu capătul vâslei numărului cinci şi, concomitent, barca pe care şedea păru că dispare de sub el ca prin farmec şi George se pomeni în fundul bărcii. A mai apucat să vadă un amănunt ciudat şi anume cum în aceeaşi clipă numărul doi s-a pomenit trântit pe spate, în fundul bărcii, cu picioarele în aer, ca unul apucat de năbădăi.

Au trecut pe sub podul Kew cu latul, cu opt mile pe oră, Joskins fiind singurul care vâslea. George, reluându-şi locul, încercă să-i dea o mână de ajutor, dar afundându-şi vâsla în apă, spre nemărginita lui surprindere, aceasta dispăru de îndată sub barcă, puţin lipsind să nu-l tragă şi pe el. Cârmaciul de la prova aruncă cârma în valuri şi izbucni în lacrimi.

George n-a aflat niciodată cum s-au întors, dar le-au trebuit numai patruzeci de minute. O gloată numeroasă urmărea de pe pod cu mult interes spectacolul şi fiecare îi îndruma, prin strigăte, în alt fel. De trei ori au reuşit să ducă barca înapoi pe sub pod şi de trei ori au fost mânaţi îndărăt; de fiecare dată când cârmaciul privea în sus şi vedea podul deasupra lui, izbucnea în hohote de plâns.

În ruptul capului nu ar fi crezut George în după amiaza aceea că va îndrăgi vreodată canotajul.

Harris e mai deprins cu vâslitul pe mare şi de aceea, ca exerciţiu, îl preferă vâslitului pe ape curgătoare. Eu, nu. Îmi aduc aminte că vara trecută am închiriat o mică barcă la Eastbourne – cu ani în urmă vâslisem destul de mult pe mare şi-mi închipuiam că o s-o scot bine ia capăt, dar mi-am dat seama că uitasem această artă cu desăvârşire. Când băgăm una dintre vâsle adânc în apă, cealaltă se învârtea, ca apucată, în văzduh. Ca să lovesc apa cu amândouă în acelaşi timp, trebuia să mă scol în picioare. Promenada era înţesată de nobili şi aristocraţi, iar eu am fost nevoit să vâslesc în acest chip ridicol, sub privirile lor. Am debarcat pe plajă la jumătatea drumului şi am plătit un barcagiu bătrân să mă ducă înapoi.

Îmi place nespus să mă uit cum vâsleşte un barcagiu bătrân, mai ales unul care a fost angajat cu ora. E ceva grozav de odihnitor în felul în care vâsleşte. Nici urmă la el de grabă, de pripeală, de năzuinţe violente din cele care, pe zi ce trece, devin otrava vieţii din secolul al XIX-lea. El nu caută cu tot dinadinsul să întreacă toate celelalte bărci. Dacă o altă barcă îl ajunge din urmă şi-l întrece, asta nu-l tulbură – adevărul este că-l ajung din urmă şi-l întrec toate bărcile care merg în direcţia lui. Asta i-ar necăji şi enerva pe unii, dar nu pe barcagiul bătrân! Sublimul sânge rece al moşului ne oferă o minunată lecţie împotriva ambiţiei şi a orgoliului.

Vâslitul practic şi simplu, suficient pentru a face barca să înainteze după sistemul „dă-i bătaie”, nu este o artă greu de învăţat, dar e nevoie de multă practică până când un bărbat se simte în largul lui, vâslind în prezenţa unor fete. „Ritmul” e acela care îi prilejuieşte necazuri tineretului. „E tare nostim, exclamă el când, pentru a douăzecea oară în decurs de cinci minute, îşi descurcă ramele dintr-ale tale. Vâslesc destul de bine când sunt singur!”

E foarte amuzant să vezi doi ageamii încercând să lovească apa în acelaşi ritm. Cel de la prova găseşte că e imposibil să ţină măsura cu vâslaşul pentru că vâslaşul vâsleşte după un sistem de-a dreptul extraordinar. Vâslaşul se arată profund indignat şi spune că de zece minute se căzneşte să-şi adapteze metoda la capacitatea redusă a celui din faţă. Cel din faţă, la rândul lui, se răţoieşte şi-l roagă să nu-şi bată capul cu el, ci să-şi concentreze toată atenţia asupra felului cum vâsleşte.

— Sau vrei să trec în locul tău? adaugă el, vrând să spună, printr-o aluzie foarte transparentă, că schimbarea ar pune toate lucrurile în ordine.

După ce mai frământă apa vreo sută de yarzi, cu rezultate mediocre, întregul secret al necazurilor lor i se revelează vâslaşului sub forma unei inspiraţii subite.

— Ştii care e problema? Ai luat vâslele mele, strigă el, întorcându-se spre cel din faţă. la dă-mi-le încoace.

— D-aia, vezi, nu înţelegeam eu de ce nu merge, răspunde cel de la prova, luminându-se la faţă, bucuros să facă schimbul. Acum o să meargă strună.

Dar nu merge strună nici atunci. Vâslaşul trebuie să se întindă după vâsle cât e el de lung, iar vâslele, o dată fixate în strapazane, îl lovesc fără milă în piept. Apoi iar schimbă vâslele între ei şi ajung la concluzia că de la început li s-a dat o garnitură greşită de vâsle şi tot înjurându-l pe barcagiu de mama focului, redevin prietenoşi şi înţelegători.

George îşi exprimă dorinţa de a călători şi cu un bac. Nu e lucru atât de uşor pe cât pare. După cum se întâmplă şi cu vâslitul, nu-ţi trebuie mult să înveţi cum să conduci ambarcaţiunea, dar ai nevoie de multă practică pentru a face asta cu eleganţă şi fără a-ţi uda mânecile.

Unui tânăr pe care l-am cunoscut i s-a întâmplat odată un accident regretabil pe bacul pe care-l încerca pentru prima dată. Se descurca atât de bine, încât şi-o cam luase în cap, plimbându-se încoace şi încolo pe bac şi mânuind prăjina cu o graţie nepăsătoare, de-a dreptul fascinantă. Aşa, de pildă, se ducea în partea din faţă a bacului, înfigea prăjina, apoi alerga la capătul opus, ca unul vechi în meserie. Era măreţ!

Şi ar fi continuat să fie măreţ dacă, din păcate, în timp ce se uita în jurul lui admirând peisajul, nu ar fi făcut un pas grăbit, nimerind în apă. Prăjina era bine fixată în mâlul apei şi tânărul a rămas agăţat de ea în timp ce bacul era luat de curent. Poziţia pe care şi-o luase era lipsită de graţie. Un băiat necioplit de pe ţărm strigă unui prieten, care rămăsese în urmă: „Hai, vino să vezi ceva grozav – o maimuţă adevărată cocoţată pe un băţ!”

Eu nu puteam să-i sar în ajutor, deoarece, din nefericire, nu avusesem grijă să luăm o prăjină de rezervă cu noi. M-am mulţumit să stau şi să-l privesc. Nu voi uita niciodată expresia ce i se zugrăvea pe faţă pe măsură ce prăjina se lăsa tot mai la fund, împreună cu el – era expresia unui om foarte îngândurat.

L-am urmărit cu privirea până când, încet, încet, s-a lăsat cu totul în apă, apoi l-am văzut zbătându-se să iasă la suprafaţă, trist şi ud. Nu m-am putut stăpâni să nu râd – era grozav de caraghios! Am râs ce-am râs pe înfundate, apoi brusc mi-am dat seama că, în definitiv, nu aveam motive din cale afară de temeinice. Singur pe bacul acela, fără prăjină, fusesem lăsat în voia curentului şi acesta mă ducea, probabil, spre o ecluză.

Începeam să fiu cuprins chiar de un sentiment de indignare la gândul că prietenul meu părăsise bordul în acest fel năprasnic. Ar fi putut cei puţin să-mi lase prăjina!

Am fost purtat astfel de curent vreun sfert de milă, când am zărit ţintuit în mijlocul fluviului un bac pescăresc, pe care şedeau doi năvodari bătrâni. Văzând că mă apropii de ei cu oarecare viteză mi-au strigat să-i ocolesc.

— Nu pot! le-am strigat.

— Încearcă! mi-au răspuns ei.

Le-am explicat cum stă cazul când m-am apropiat şi atunci au prins bacul şi mi-au împrumutat o prăjină. Ecluza era cincizeci de yarzi mai departe şi îmi pare bine că s-a întâmplat ca ei să fie acolo.

Când am plecat pentru prima oară cu bacul, eram însoţit de alţi trei prieteni, toţi dispuşi să-mi arate cum se procedează. Deoarece n-am putut pleca toţi odată, a rămas stabilit ca eu să plec înaintea lor şi să fac un pic de exerciţiu până când vor veni şi ei.

Mi-a fost imposibil să găsesc un bac în după-amiaza aceea – toate erau închiriate. Neavând altceva mai bun de făcut, m-am aşezat pe ţărm şi, contemplând fluviul, mi-am aşteptat prietenii.

De-abia mă aşezasem, când atenţia îmi fu atrasă de un om cocoţat pe un bac, care, spre surprinderea mea, purta o haină şi o caschetă întocmai ca ale mele. Se vedea că era începător şi mişcările lui erau cât se poate de interesante, îţi era greu să spui ce-o să se întâmple când băga prăjina în apă şi bănuiesc că nu ştia nici el. Uneori împingea bacul în susul curentului, alteori la vale, alteori, în sfârşit, se rotea în loc şi atingea prăjina cu capătul celălalt al bacului. Rezultatul, indiferent care anume, îl uimea şi-l enerva, în aceeaşi măsură.

Oamenii de pe ţărm nu-l mai slăbeau din ochi, făcând prinsori în legătură cu următoarea mişcare pe care o va face.

Între timp sosiră şi prietenii mei, pe ţărmul celălalt; se opriră şi ei şi se apucară să-l urmărească cu privirea. Cum omul era întors cu spatele la ei, nu-i vedeau decât haina şi cascheta. Această împrejurare i-a făcut să tragă numaidecât concluzia că eu, iubitul lor prieten şi însoţitor, am socotit cu cale să mă dau în spectacol şi încântarea lor nu cunoscu margini şi începură să-şi bată joc de el fără milă.

La început nu mi-am dat seama de confuzie şi mă gândeam: „Ce urât din partea lor să se poarte astfel cu un străin!” Dar înainte de-a le striga şi de-a le face morală, m-am dumerit şi m-am ascuns după un copac.

Cum s-au mai distrat pe socoteala lui! Cum au mai râs de el! Cinci minute în cap au stat acolo, împroşcându-l cu venin, râzând de el, batjocorindu-l şi hlizindu-se la el. L-au împuns cu glume răsuflate, ba chiar au mai şi născocit câteva şi i le-au servit. L-au blagoslovit cu toate poantele cu circulaţie restrânsă, cunoscute numai de cercul nostru şi, probabil, cu totul de neînţeles pentru el. Atunci omul nostru, nemaiputând să suporte porcăriile acelea, se întoarse şi îi văzură chipul!

Am observat, lucru care m-a bucurat, că le mai rămăsese suficientă decenţă să se transforme în nişte curci plouate; îl confundaseră, i-au explicat ei, cu o cunoştinţă. Că doar nu şi-i închipuia el capabili să insulte în halul ăsta pe un necunoscut.

Bineînţeles, faptul că-l confundaseră cu un prieten i-a scuzat.

Harris mi-a povestit ce i s-a întâmplat odată, pe când se scălda într-o zi la Boulogne. Înota nu departe de ţărm, când se simţi deodată apucat de ceafă şi scufundat cu forţa în apă. Se zbătu din răsputeri, dar omul care-l înşfăcase făcea impresia unui adevărat Hercule şi toate eforturile lui Harris se dovediră zadarnice, încetă să se mai zbată şi tocmai se pregătea să-şi îndrepte gândurile spre lucruri solemne când gâdele îi dădu drumul. Harris scoase capul din apă şi se uită să-şi vadă ucigaşul. Asasinul stătea lângă el, râzând cu poftă, dar în clipa când zări faţa iui Harris ieşind din sânul apelor, se trase înapoi uluit.

— Iertaţi-mă, bălmăji el, jenat, v-am confundat cu un prieten.

Harris era fericit că nu-l confundase cu o rudă, altminteri probabil că l-ar fi înecat de-a binelea.

Şi navigatul cu pânze cere îndemânare şi multă practică – când eram copil, gândeam însă altfel. Credeam că-l înveţi de la sine, cum înveţi ţurca. Aşa se face că într-o bună zi, împreună cu un alt băiat care împărtăşea acelaşi punct de vedere, ne-am hotărât să încercăm şi acest sport. Ne aflam la Yarmouth şi ne-am pus în gând să facem o excursie până la Yare. Am închiriat o barcă cu pânze în laguna de lângă pod şi am pornit.

— E o zi cam urâtă, ne preveni omul în timp ce ne depărtam de ţărm. Aţi face mai bine să strângeţi terţarola şi să veniţi cât mai mult în vânt când ajungeţi la cotitură.

I-am răspuns că o să avem grijă şi, voioşi, ne-am luat rămas bun de la el, întrebându-ne cum se strânge terţarola şi se „vine în vânt” şi ce să facem cu ea după ce-o strângem.

Am vâslit până când am pierdut din ochi oraşul. Cum în faţa noastră nu aveam decât apă, iar vântul se transformase într-un adevărat uragan, ne-am făcut socoteala că a venit timpul să începem manevrele.

Hector – da, aşa cred că-l chema – continuă să vâslească, în timp ce eu desfăceam pânza. Era o operaţie complicată, dar până ia urmă am dus-o la bun sfârşit, când, pe neaşteptate, s-a pus întrebarea: care era capătul de sus?

Datorită unui fel de instinct, am căzut de acord că partea de jos e partea de sus şi ne-am apucat să fixăm pânza de-a-ndoaselea. A trebuit să treacă însă mult timp până s-o ridicăm într-un fel oarecare. Pânza părea convinsă că ne jucăm de-a înmormântarea – eu fiind cadavrul şi ea giulgiul.

Când a constatat însă că nu e vorba de asta, m-a lovit în cap cu verga, refuzând să mai facă ceva.

— Ud-o, spuse Hector. Afund-o în apă!

Auzise el, probabil, că marinarii udă pânzele înainte de a le înălţa. Am udat-o, aşadar, însă situaţia s-a complicat şi mai rău. O pânză uscată care ţi se împleticeşte printre picioare şi ţi se înfăşoară în jurul capului nu e un lucru plăcut, dar atunci când e udă leoarcă, e un lucru de-a dreptul supărător.

Cu eforturi unite, am înălţat pânza, în cele din urmă. Am fixat-o, nu tocmai de-a-ndoaselea, mai degrabă într-un câş, şi am priponit-o de catarg cu barbeta, pe care am tăiat-o în acest scop.

Că barca nu s-a răsturnat, e un fapt pe care mă mulţumesc să-l semnalez. De ce nu s-a scufundat, e o problemă care mă depăşeşte. De atunci încoace, m-am gândit deseori la ea, dar nu am izbutit să ajung la vreo explicaţie satisfăcătoare a fenomenului.

E posibil ca rezultatul să fi fost determinat de încăpăţânarea inerentă a tuturor lucrurilor din lumea aceasta. Poate că barca, judecându-ne comportarea prea pripit, a ajuns la concluzia că voiam să ne sinucidem şi, în consecinţă, s-a hotărât să ne dezamăgească. E singura explicaţie pe care o am la îndemână.

Încleştându-ne cu disperare de copastie, am reuşit să rămânem în barcă, dar efortul era istovitor. Hector spunea că atunci când se dezlănţuie o furtună grozavă, piraţii şi alţi navigatori sfărâmă cârma şi strâng pânzele şi, după părerea lui, ar fi trebuit să facem şi noi ceva în felul acesta; eu însă socoteam mai nimerit să lăsăm barca să-şi facă de cap şi fără asta.

Cum sfatul meu părea cel mai uşor de pus în practică, am sfârşit prin a-l adopta, îmbrăţişând copastia şi lăsând barca să-şi facă de cap.

Barca a înaintat pe fluviu cam o milă, cu o viteză cu care nu am mai călătorit după aceea şi cu care nici nu mi-ar face plăcere să mai călătoresc. La o cotitură se înclină într-o parte, până când jumătate din pânză fu acoperită de apă. Apoi, printr-o minune, îşi reveni şi zbură spre un prag prelung de noroi.

Pragul acesta de noroi a fost salvarea noastră. Barca a trecut prin noroi asemeni unui plug, până în mijlocul pragului, şi apoi s-a oprit. Când am înţeles că putem iar să ne mişcăm potrivit concepţiilor noastre vechi şi că nu mai suntem aruncaţi de colo până colo ca mazărea într-o sită, ne-am dus în faţă şi am tăiat frânghiile care ţineau pânza.

Eram sătui de navigatul cu pânze. Nu vroiam să prelungim această plăcere, ca să nu ni se aplece. Avusesem parte de o călătorie frumoasă, emoţionantă, interesantă şi acum ne gândeam să mai trecem şi la vâsle. Am luat, aşadar, vâslele şi am încercat să scoatem barca de acolo, împingând-o, dar făcând astfel, am rupt una din vâsle. Ulterior, am procedat cu mai multă precauţie, însă cealaltă vâslă, şi prăpădită şi putredă, a plesnit mai repede decât prima şi ne-a lăsat în voia soartei.

Noroiul se întindea în faţa noastră pe o distanţă de vreo sută de yarzi, iar în spate era apa. Nu ne rămânea altceva de făcut decât să ne aşezăm şi să aşteptăm să vină cineva.

Era o zi în care fluviul nu te prea ademenea. Primul suflet de creştin care s-a ivit după vreo trei ceasuri a fost un pescar bătrân, care cu mare greutate a izbutit să ne salveze în cele din urmă. Am fost remorcaţi, în chip ruşinos, până la locul de plecare.

Banii ce i-am plătit omului care ne-a adus înapoi, cei daţi ca despăgubire pentru vâslele rupte, precum şi costul a patru ore şi jumătate de preumblare au reprezentat o sumă frumuşică – banii de buzunar pentru multe săptămâni. Câştigaserăm însă multă experienţă şi se spune că preţul experienţei nu e niciodată exagerat.