Capitolul XVI.

Reading. Suntem remorcaţi de o barcă cu aburi. Comportarea enervantă a bărcilor mici. Cum se vâră ele în calea bărcilor cu aburi. O dată mai mult George şi Harris se eschivează de la muncă. O poveste cam răsuflată. Streatley şi Goring.

Am ajuns în apropiere de Reading cam pe la unsprezece. Aici, Tamisa e murdară şi urâtă. Nu te trage inima să zăboveşti în împrejurimile Reading-ului. Oraşul în sine e un loc vestit, datând din zilele întunecate ale regelui Ethelred, când danezii îşi ancorau corăbiile de război la Kennet şi porneau de la Reading să pustiiască întregul ţinut al Wessex-ului. Aici, Ethelred, împreună cu fratele său Alfred, s-au luptat cu danezii şi i-au învins, Ethelred rugându-se şi Alfred războindu-se.

Mai târziu, când treburile nu prea mergeau cum trebuie la Londra, Reading a fost considerat un loc ideal pentru refugiu. Ori de câte ori izbucnea o epidemie de ciumă la Westminster, parlamentul se muta la Reading. În 1625, justiţia i-a urmat exemplul şi toate judecăţile se ţineau la Reading. Binevenită era, din când în când, câte o epidemie de ciumă la Londra – te mai scăpa de parlament şi justiţie!

În timpul luptelor parlamentare, Reading a fost asediat de către lordul de Essex şi un sfert de veac mai târziu prinţul de Orania a pus acolo pe fugă oştile regelui James.

Henric I e înmormântat la Reading, în mănăstirea benedictină pe care a ridicat-o acolo şi ale cărei ruini se mai pot vedea şi astăzi, în aceeaşi mănăstire în care marele John de Gaunt s-a căsătorit cu lady Blanche.

Am sosit la ecluza de la Reading cu o barcă cu aburi a unor prieteni, care ne-au remorcat până la aproape o milă de Streatley. E foarte plăcut să fii remorcat de o barcă cu aburi. Îmi place mai mult decât vâslitul, totuşi, ar fi fost şi mai plăcut dacă n-ar fi fost nenorocitele alea de bărcuţe care stăteau veşnic în drumul bărcii noastre. Ca să nu le răsturnăm, a trebuit să micşorăm viteza sau chiar să ne oprim de mai multe ori. Prostul obicei al acestor bărci cu vâsle de a se pune în drumul bărcilor cu aburi e de-a dreptul enervant. Ar trebui luate măsuri împotriva lor.

Unde mai pui că sunt grozav de impertinente! Poţi să le fluieri mult şi bine, nici nu se sinchisesc; încep să se deranjeze numai când cazanul e pe punctul să plesnească. Dacă ar fi după mine, aş răsturna una-două dintre ele, ca să se înveţe minte.

Puţin mai sus de Reading, Tamisa devine încântătoare, însă în apropiere de Tilehurst, calea ferată strică farmecul panoramei, dar între Mapledurham şi Streatley tabloul e neînchipuit de frumos. Puţin mai sus de ecluza de la Mapledurham e Hardwick House, unde Charles I juca bile. Pangbourne, cu micul şi pitorescul lui han „La Lebăda”, precum şi împrejurimile acestuia le sunt, probabil, tot atât de familiare vizitatorilor obişnuiţi ai expoziţiilor de pictură, ca şi propriilor săi locuitori.

Barca prietenilor mei ne-a lăsat mai jos de peşteră şi Harris mi-a dat să înţeleg că e rândul meu să vâslesc. Pretenţia mi s-a părut nelalocul ei. Stabilisem de dimineaţă ca eu să duc barca până la trei mile dincolo de Reading, or, eu eram acum la o depărtare de zece mile de oraş! Era rândul lor să vâslească.

Nu l-am putut face nici pe George, nici pe Harris să vadă lucrurile în adevărata lor lumină, iar pentru a evita o discuţie am apucat vâslele. Nu vâsleam nici de un minut, când George observă ceva negru plutind pe apă. Am vâslit într-acolo. Când ne-am apropiat, George s-a aplecat şi şi-a afundat mâna în apă. Deodată s-a retras cu un strigăt, palid la faţă.

Era cadavrul unei femei. Moarta plutea la suprafaţa apei, având faţa calmă şi senină. Nu era un chip frumos, nici nu putea fi, deoarece era îmbătrânit prea de timpuriu, slab şi scofâlcit. Era totuşi o faţă blândă, prietenoasă, în ciuda brazdelor lăsate de necazuri şi sărăcie, şi avea acea expresie de linişte care apare uneori pe feţele bolnavilor, când, în sfârşit, i-a părăsit durerea.

Din fericire pentru noi, întrucât nu aveam nici un chef să fim purtaţi pe la tribunale, câţiva oameni de pe ţărm văzuseră şi ei cadavrul şi au avut grijă să ni-l ia.

Mai târziu am aflat povestea acelei femei. Bineînţeles, vechea şi obişnuita tragedie: iubise şi fusese înşelată… sau se înşelase. Oricum, păcătuise, cum fiecare dintre noi păcătuieşte din când în când, iar familia şi prietenii ei, indignaţi şi revoltaţi, după cum lesne vă puteţi închipui, îi închiseseră uşile.

Rămasă singură pentru a se lupta cu lumea, cu piatra de moară a ruşinii atârnată de gât, căzuse tot mai la fund. Un timp, s-a întreţinut pe sine şi copilul, cu doisprezece şilingi pe săptămână, pe care-i căpăta după douăsprezece ceasuri de muncă istovitoare pe zi şi din care plătea şase şilingi pentru copil, iar cu restul de şase abia-şi târa zilele.

Cu şase şilingi pe săptămână nu e uşor să ţii laolaltă trup şi suflet. Legătura dintre acestea e atât de slabă, că vor mereu să se despartă, îmi închipui că într-o zi, durerea şi viaţa ei cenuşie i-au apărut cu mai multă limpezime ca de obicei şi spectrul lor batjocoritor a înfricoşat-o. Făcuse un ultim apel către prieteni, însă glasul surghiunitei s-a izbit de zidul rece al respectabilităţii lor şi nu a fost luat în seamă. Apoi s-a dus să-şi vadă copilul, l-a ţinut în braţe şi l-a sărutat cu un sărut obosit, fără viaţă şi fără să trădeze nici un fel de emoţie, l-a părăsit, după ce i-a pus în mână o bucată de ciocolată de un penny. Apoi, cu ultimii şilingi, a luat un bilet de tren şi a venit la Goring.

Se pare că cele mai amare amintiri ale ei erau legate de locurile împădurite şi de livezile verzi şi întinse din preajma Goring-ului. Dar e ciudat felul în care femeile strâng la piept cuţitul care le străpunge – poate că printre amă-răciuni se împletesc şi aducerile aminte însorite ale celor mai dragi clipe petrecute sub frunzarele umbroase, peste care pomii înalţi îşi apleacă ramurile atât de jos.

A hoinărit toată ziua prin pădurile de la marginea fluviului, iar când s-au lăsat umbrele serii şi amurgul a învăluit apele cu mantia lui întunecată, ea şi-a întins braţele spre fluviul liniştit, care fusese martorul necazurilor şi bucuriilor ei şi acesta a cuprins-o cu braţele lui primitoare şi, aşezându-i capul obosit pe pieptul lui, i-a alinat pe veci durerea.

Astfel a păcătuit ea, şi în viaţă, şi în moarte. Dumnezeu s-o ierte! Pe ea şi pe toţi ceilalţi păcătoşi, dacă se mai află din aceştia.

Goring, pe malul stâng, şi Streatley, pe cel drept, sunt locuri minunate, unde merită să poposeşti câteva zile. Drumul până la Pangbourne te îmbie să faci o plimbare cu barca cu pânze, sub soarele scânteietor, sau să vâsleşti sub razele lunii. Întregul ţinut e un tărâm de basm. Intenţia noastră era să ne îndreptăm chiar în acea zi către Wallingford, însă chipul zâmbitor al fluviului ne-a ademenit să mai zăbovim acolo şi, lăsându-ne barca la pod, ne-am dus la Streatley şi am luat masa la „Taurul”, spre marea mulţumire a lui Montmorency.

Spun oamenii că, pe vremuri, dealurile de pe amândouă malurile se împreunau şi alcătuiau o barieră în locul unde e Tamisa astăzi şi că, ceva mai sus de Goring, râul se scurgea într-un lac enorm. Nu sunt în măsură nici să contrazic, nici să susţin această afirmaţie, o redau aşa cum am primito.

Streatley e o aşezare străveche, datând, ca şi cele mai multe oraşe şi sate de pe malul Tamisei, din vremea britonilor şi saxonilor. Dacă ai avea de ales, te-ai opri mai curând la Streatley, decât la Goring; totuşi, în felul lui, şi Goring e destul de frumos şi e mai apropiat de calea ferată în cazul când ai de gând s-o ştergi de la hotel fără să achiţi nota de plată.