Capitolul XVII

Zi de spălat. Despre peşti şi pescari. Despre arta pescuitului cu undiţa. Un pescar conştiincios. O altă poveste pescărească.

Am rămas la Streatley două zile, timp în care ne-am spălat rufele. Am încercat mai întâi să ni le spălăm singuri, sub supravegherea lui George. A fost un eşec lamentabil: după spălat, arătau mai rău decât înainte. E adevărat că până a nu fi spălate erau foarte, foarte murdare, dar se puteau purta. După ce le-am spălat, fluviul între Reading şi Henley era mai curat decât înainte. Toată murdăria din apă între Reading şi Henley am strâns-o noi în rufe, cu prilejul spălatului.

Spălătoreasă de la Streatley ne-a spus că respectul de sine o obligă să ne ia un preţ întreit. După ea, numai spălat nu se putea numi treaba pe care o făcuse, fiind mai degrabă o operaţie de excavare.

Am plătit nota fără să crâcnim.

Regiunea Streatley-Goring e un mare centru pescăresc, un adevărat paradis al peştilor. Ştiu că, ocheană, văduviţă, porcuşori şi ţipari – câţi vrei, n-ai decât să te aşezi pe malul fluviului şi să dai cu undiţa la peşte cât e ziua de mare.

Aşa fac unii şi nu prind nimic. N-am întâlnit încă pe cineva care să fi pescuit în Tamisa altceva decât boiştean şi pisici moarte, dar asta, fireşte, nu are nimic de-a face cu pescuitul. Ghidul pescăresc local nu spune un cuvânt despre posibilitatea de a prinde ceva. Se mulţumeşte doar să spună că „e un loc bun pentru pescuit” şi în măsura în care cunosc şi eu regiunea, sunt întru totul pregătit să sprijin această afirmaţie.

Nu există loc pe glob unde să poţi pescui mai mult şi o perioadă mai îndelungată. Unii pescari vin aici şi pescuiesc o zi, alţii se opresc şi pescuiesc o lună. Poţi să stai şi să pescuieşti şi un an, dacă ai chef – e totuna.

„Călăuza pescarului de pe Tamisa” spune că „prin preajma locului se găsesc ştiuci şi bibani”, dar aici „Călăuza” greşeşte. E posibil ca prin partea locului să fie ştiuci şi bibani. De fapt, ştiu precis că sunt. Se-ntâmplă să vezi bancuri întregi când te duci să faci o plimbare pe malul fluviului; atunci vin şi ies pe jumătate din apă, cu gurile deschise, aşteptând biscuiţi. Dacă, iarăşi, te duci să te scalzi, se strâng grămadă, îţi barează drumul şi te scot din sărite, în nici un caz, însă, nu „se prind” cu o fărâmă de vierme la capătul unui cârlig – asta nu!

Personal, nu sunt un bun pescuitor. Pe vremuri acordasem acestei preocupări o atenţie deosebită şi aveam impresia că fac progrese frumuşele, dar maeştrii consacraţi m-au sfătuit să renunţ, pentru că, după cum ziceau ei, nu voi excela niciodată în această artă. Erau de părere că arunc undiţa cu o deosebită îndemânare, că am aplicaţie, precum şi suficientă lenevie constituţională, totuşi erau convinşi că nu voi fi niciodată un bun pescar. Nu aveam destulă imaginaţie.

Ca poet, tot ei îmi ziceau, ca scriitor de romane foileton, ca reporter sau ceva în genul acesta, aş fi putut corespunde, dar de la un pescuitor cu undiţa pe Tamisa se cere mai multă fantezie şi mai multă inventivitate decât aveam eu.

Unii au impresia că tot ce se cere unui pescar e să ştie să toarne la minciuni cât mai gogonate fără să roşească, dar asta e o greşeală. Simpla lor inventare nu foloseşte la nimic, asta o poate face şi un ageamiu. Adevăratul pescuitor cu undiţa se cunoaşte după amănuntele cele mai mici, după tuşele cu care înfrumuseţează probabilităţile, după aerul de veracitate scrupuloasă, aproape pedantă, pe care-l imprimă povestirilor sale.

Oricine poate spune: „Aseară am prins cincisprezece duzini de bibani” sau „Lunea trecută am pus mâna pe un porcuşor care cântărea optsprezece livre şi măsura trei picioare, de la cap ia coadă.”

Nu e nevoie de nici o artă pentru aşa ceva. E o chestie care cere curaj, atâta tot.

Unui desăvârşit pescuitor cu undiţa i-ar fi pur şi simplu ruşine să spună o astfel de minciună. Metoda lui e o ştiinţă în sine. El intră în casă cu pălăria pe cap, se instalează pe un scaun confortabil, îşi aprinde pipa şi începe să pufăie în tăcere. Pe cei tineri îi lasă să trăncănească un timp, apoi profită de un moment de linişte, îşi scoate luleaua din gură şi, scuturând-o pe grătarul căminului, observă:

— Marţi seara am dat o lovitură, nu glumă, dar e mai bine să nu povestesc nimănui despre asta.

— Cum aşa? De ce? întreabă toţi.

— Fiindcă sunt convins că n-o să mă creadă nimeni, răspunde bătrânul vulpoi, fără cea mai mică umbră de părere de rău în glas, în vreme ce îşi umple pipa din nou şi-i cere barmanului un whisky scoţian de trei şilingi.

Urmează o pauză, în care nimeni nu se simte îndeajuns de sigur pe sine ca să-l contrazică pe bătrân, care trebuie să continue fără pic de încurajare.

— Nu, spune el meditativ. N-aş crede-o nici eu dacă mi-ar spune-o cineva, şi totuşi e adevărat. Am stat acolo toată după-amiaza fără să prind nimic, afară de vreo câteva duzini de văduviţe şi ţipari şi mă pregăteam să plec acasă, când, deodată, am simţit o smucitură violentă la undiţă. Mi-am spus că e un alt peştişor şi am dat să ridic undiţa. Ei bine, să fiu afurisit dacă am putut sălta undiţa! Mi-a trebuit o jumătate de ceas – auziţi, domnilor, o jumătate de ceas! ca să scot peştele acela la mal. Eram convins, ce mai, că din clipă-n clipă mi se rupe undiţa! Când colo, ce credeţi că era? Un nisetru! Un nisetru de patruzeci de livre! Şi ăsta pescuit cu undiţa, măi frate! Cred şi eu că faceţi ochii mari! Jupâne, încă un whisky, te rog!

După aceea se apucă să povestească, spre uimirea tuturor acelora care au văzut minunea, cum i-a primit nevastă sa acasă şi ce comentarii a făcut Joe Buggles.

Un birtaş de pe Tamisa, pe care l-am întrebat odată dacă nu se plictiseşte tot ascultând năzdrăvăniile pescarilor, mi-a răspuns:

— O, nu, domnule, cel puţin nu acum. La început mă dădeau gata, însă acum, să fiu al naibii, şi eu şi nevastă-mea le ascultăm ziulica întreagă. Te obişnuieşti, te obişnuieşti.

Am cunoscut cândva un tânăr foarte scrupulos, care în momentul când s-a apucat de pescuit şi-a făgăduit solemn că nu-şi va exagera isprăvile cu mai mult de douăzeci şi cinci la sută.

— Dacă prind patruzeci de peşti, zicea el, o să le spun tuturor că am prins cincizeci şi aşa mai departe. Nu voi trece însă de această limită, pentru că e un păcat să minţi.

Dar planul cu douăzeci şi cinci la sută nu dădu rezultatele dorite. Nu-l putea deloc pune în aplicare. Cel mai mare număr de peşti prinşi într-o zi era de trei şi e imposibil să adaugi douăzeci şi cinci la sută la acest număr – cel puţin atunci când e vorba de peşti.

Omul îşi ridică aşadar procentajul la treizeci şi trei şi o treime la sută, dar nu izbutea să se descurce nici în felul acesta dacă prindea numai unul sau doi peşti. Pentru a simplifica lucrurile, se hotărî să dubleze cantitatea.

După ce folosi acest sistem vreo două luni de zile, se declară din nou nesatisfăcut. Nu-l credea nimeni când spunea că nu a făcut altceva decât să dubleze numărul, iar modestia lui îl punea în inferioritate vădită faţă de ceilalţi pescari cu undiţa. Dacă prindea trei peşti şi spunea că a pescuit şase, îl cuprindea o invidie dureroasă auzindu-l pe un altul, despre care ştia precis că nu a prins decât un singur peşte, lăudându-se în faţa oamenilor cu două duzini.

În consecinţă, făcu un legământ cu sine însuşi, legământ pe care l-a respectat cu sfinţenie de atunci încoace, şi care consta în aceea că înzeci numărul peştilor prinşi, aşa că, fiecare peşte prins conta ca zece şi cu zece începea. Dacă, de exemplu, nu prindea nici un peşte, spunea că a prins zece. Potrivit acestui sistem, nu putea prinde niciodată mai puţin de zece peşti. Zece era cifra de bază. Dacă, iarăşi, se întâmpla să prindă un peşte, urca la douăzeci, în timp ce doi şi trei contau respectiv ca treizeci şi patruzeci, şi aşa mai departe.

E un plan simplu şi practic; în ultima vreme s-a propus chiar să fie adoptat de întreaga breaslă a pescarilor. Şi, într-adevăr, acum vreo doi ani, Comitetul Asociaţiei Pescarilor de pe Tamisa a recomandat votarea planului, dar câţiva dintre membrii mai bătrâni s-au opus. Aceştia ar fi luat proiectul în considerare dacă numărul peştilor ar fi fost dublat, fiecare peşte contând ca douăzeci.

Dacă în timpul unei excursii pe fluviu dispuneţi de o seară liberă, vă sfătuiesc să intraţi într-unui din hanurile satului şi să luaţi loc în sala de consumaţie. Veţi întâlni acolo, cu siguranţă, unul sau doi pescari amatori, aşezaţi la un pahar cu grog, şi ei vă vor servi, într-o jumătate de oră, destule basme pescăreşti ca să suferiţi de indigestie o lună de zile.

George şi cu mine, nu ştiu ce se întâmplase cu Harris, care după ce s-a dus să se bărbierească pe la douăsprezece şi ceva şi s-a întors apoi ca să-şi dea cu cremă ghetele, a dispărut fără urmă patruzeci de minute pe ceas, deci, George, eu şi câinele, care va să zică; rămânând de capul nostru, am făcut o plimbare până la Wallingford în cea de a doua seară şi, la întoarcere, am intrat într-un han de pe malul Tamisei, ca să ne odihnim şi, în general, să ne mai dregem.

Am luat loc în sala de primire şi acolo am cunoscut un moşneag, care trăgea vârtos dintr-o lulea din lut şi cu care am intrat numaidecât în vorbă.

Moşneagul făcu observaţia că a fost o zi tare frumoasă, noi am adăugat că ziua de ieri a fost splendidă, apoi ne-am spus unul altuia că mâine va fi negreşit o zi minunată, iar George interveni spunând că recolta pare promiţătoare.

Apoi, într-un fel sau altul, i-am dat să înţeleagă că nu suntem de prin partea locului şi că avem de gând să plecăm a doua zi.

Conversaţia fu întreruptă de o pauză, în timpul căreia privirile noastre au rătăcit prin încăpere şi, în cele din urmă, ni s-au oprit asupra unei mari cutii din sticlă, veche şi prăfuită, aşezată foarte sus deasupra căminului şi conţinând un păstrăv. Păstrăvul ăsta mă fascină – era un monstru de peşte. De fapt, la prima vedere crezusem că e un morun.

— A! făcu moşneagul, urmărindu-mi privirea. E un exemplar grozav, nu-i aşa?

— Este, am murmurat eu. E o namilă, nu un peşte.

Iar George îl întrebă pe bătrân:

— Cât crezi că poate să cântărească?

— Optsprezece livre şi şase uncii, spuse prietenul nostru, sculându-se şi scoţându-şi haina. Da, urmă el, ia trei ale lunii viitoare se împlinesc şaisprezece ani de când l-am prins. L-am prins colo, lângă pod, cu un boiştean. Îmi spuseseră oamenii că e în apă, iar eu am zis că am să-l prind. Şi până la urmă tot al meu a fost! Nu prea se mai întâlnesc peşti de mărimea asta pe aici. Noapte bună, domnilor, noapte bună.

Moşneagul ieşi şi ne lăsă singuri.

După cele ce auzisem, nu ne venea să ne luăm ochii de la peştele acela, care, într-adevăr, era un peşte extraordinar. Ne uitam încă la el, când un cărăuş, care tocmai se oprise la han, se apropie de uşa camerei cu o halbă cu bere în mână şi se uită lung la păstrăv.

— Măricel păstrăv, zise George, întorcându-se spre noul venit.

— Cred şi eu! răspunse omul.

Şi, după ce mai trase o înghiţitură, adăugă:

— Eraţi aici când a fost pescuit?

— Nu, i-am răspuns noi. Nu suntem de prin partea locului.

— A! făcu cărăuşul. Atunci, desigur, n-aveaţi de unde să fiţi aici. Cred că sunt vreo cinci ani de când l-am prins.

— Dumneata l-ai prins? am întrebat eu.

— Eu, răspunse cărăuşul mucalit. L-am prins chiar lângă ecluză, mă rog, lângă ceea ce era ecluza pe atunci, într-o vineri după-masă. Culmea este că l-am prins cu o musculiţă. Mă dusesem să pescuiesc ştiuci şi numai la păstrăvi nu-mi era gândul! Şi când am văzut cogeamite dihania agăţată de sforicică, să-mi vină ameţeală, nu alta! Gândiţi-vă, cântăreşte douăzeci şi şase de livre. Noapte bună, domnilor, noapte bună!

Peste alte cinci minute intră un al treilea, descriindu-ne cum l-a prins el într-o dimineaţă, cu un viermuşor. După ce plecă, un individ de vârstă mijlocie, flegmatic şi cu înfăţişare gravă, intră înăuntru şi se aşeză lângă fereastră.

Câtva timp, niciunul dintre noi nu scoase o vorbă, dar, în cele din urmă, George se întoarse către noul venit şi-i spuse:

— Vă rog să mă iertaţi, sper că n-o să luaţi în nume de rău libertatea pe care ne-o îngăduim noi, nişte străini veniţi de departe, dar v-am rămâne îndatoraţi dacă ne-aţi povesti cum aţi prins păstrăvul de colo.

— Dar cine v-a spus că l-am prins eu? ne întrebă el, mirat.

I-am răspuns că nu ne-a spus nimeni, dar că, instinctiv, simţeam că el a făcut isprava asta.

— E uimitor, de-a dreptul uimitor, râse străinul flegmatic. Nu vă înşelaţi câtuşi de puţin. Eu l-am prins. Dar să ghiceşti asta! Pe onoarea mea, e nemaipomenit!

Ne-a povestit apoi cum i-a trebuit o jumătate de oră ca să-l scoată la mal şi cum şi-a rupt undiţa. A mai spus că ajuns acasă, i-a cântărit cu mare grijă şi păstrăvul avea nu mai puţin de treizeci şi patru de livre.

După ce plecă el, intră hangiul. Când i-am istorisit toate poveştile pe care le auzisem despre peştele acela, să-l fi văzut pe hangiu cum s-a pornit pe râs. Nu-i vorbă, şi noi râdeam, şi încă cu lacrimi.

— Auzi dumneata! Jim Bates, şi Joe Muggles, şi domnul Jones, şi bătrânul Milly Maunders să le spună că l-au prins ei! Ha! Ha! Ha! Să nu mori de râs? hohoti bătrânul, ţinându-se de pântece. Auzi, să mi-l dea ei mie, ca să-mi împodobesc salonul! Ha! Ha! Ha!

După care ne spuse adevărata istorie a peştelui. II pescuise el însuşi cu mulţi ani în urmă, pe când era băiat şi nu datorită vreunui meşteşug deosebit, ci datorită acelui noroc care îl urmăreşte întotdeauna pe un băiat când acesta fuge de la şcoală şi se duce să pescuiască într-o după-amiază însorită, cu o bucată de aţă legată la capătul unui băţ.

Păstrăvul acela l-a scăpat de bătaie acasă şi până şi învăţătorul a declarat că făcea mai mult decât regula de trei simplă şi exerciţiile, laolaltă.

În momentul acela cineva îl strigă pe hangiu, iar George şi cu mine ne întoarserăm din nou privirile către peşte. Într-adevăr, era un păstrăv impresionant. Cu cât îl priveam mai mult, cu atât ne minunam mai mult.

George era atât de copleşit încât se urcă pe speteaza unui scaun, ca să-l contemple mai bine.

Scaunul alunecă, George se agăţă cu disperare de cutia aceasta din sticlă, care căzu jos şi se sparse, iar George şi scaunul se prăbuşiră peste ea.

— Sper că peştele n-a păţit nimic, am strigat eu, alarmat.

— Cred că nu, spuse George, culegându-se de pe jos cu grijă şi privind în jur.

Adevărul era altul. Păstrăvul zăcea pe duşumea, sfărâmat în o mie de cioburi – zic o mie, dar e posibil să fi fost numai nouă sute. Nu le-am numărat.

Ni s-a părut ciudat şi de neînţeles ca un păstrăv împăiat să se sfărâme în bucăţi în felul acesta.

Da. Ar fi fost ciudat şi de neînţeles dacă ar fi fost împăiat. Dar nu era.

Păstrăvul era făcut din alabastru.