Capitolul 10

Baden Baden, din punctul de vedere al vizitatorului. Frumuseţea zorilor de zi văzute din după-amiaza precedentă. Distanţa, măsurată cu compasul. Idem, măsurată cu gambele. George, la taifas cu propria-i conştiinţă. O maşină leneşă. Ciclismul, potrivit afişului. Ciclistul de pe afiş: costumul său, metoda sa. Grifonul, ca animal de interior. Un câine ce-şi poartă cuvenitul respect de sine. Calul care a fost insultat.

De la Baden, despre care nu e nevoie să se spună mai mult decât că este o staţiune de agrement ciudat de asemănătoare cu alte staţiuni de agrement de acelaşi tip, am început să pedalăm pe biciclete în toată legea. Am planificat un tur de zece zile care, odată terminată Pădurea Neagră, avea să cuprindă o coborâre pe serpentine în Donau-Thal, care pe distanţa de douăzeci de mile de la Tuttlingen la Sigmaringen, este poate cea mai frumoasă vale din Germania, cursul firav al Dunării şerpuind aici printre sate nealterate, vechi de când lumea. Apa trece pe lângă străvechi mănăstiri, cuibărite în păşuni verzi, pe unde mai calcă şi azi călugărul cerşetor, desculţ şi cu capul gol, încins strâns pe sub şale cu crâmpeiul de funie, păstorul, cu toiagul în mână, veghindu-şi oile ce pasc pe povârnişuri; prin păduri aninate de stânci, printre chei abrupte, încununate în creştet cu fortăreţe, biserici sau castele în ruină. Mai intenţionam şi o aruncătură de ochi asupra munţilor Vosgi, unde jumătate din populaţie este profund afectată dacă-i vorbeşti franţuzeşte, iar cealaltă jumătate direct jignită dacă i te adresezi în nemţeşte, şi toţi laolaltă cu indignare dispreţuitori la auzul primului sunet de grai englezesc; o stare de lucruri care face din conversaţia cu localnicii o îndeletnicire ce taxează nervii.

Nu am reuşit să ne ducem la îndeplinire programul în totalitatea lui, pentru motivul binecuvântat că realizările omului rămân totdeauna de căruţă faţă de intenţiile sale. Este uşor să spui şi să crezi la ora trei după-masă: „Ne sculăm la cinci, mâncăm frugal la şi jumătate şi pornim la drum la şase”.

— Asta înseamnă că am parcurs o bună parte din drum înainte de a începe arşiţa, remarcă unul dintre noi.

— În anotimpul acesta, zorii de zi sunt cu adevărat cea mai bună parte a zilei. Nu credeţi? Adaugă altul.

— A, nici nu mai încape vorbă.

— E aşa de răcoare, aşa de proaspăt totul.

— Şi lumina care se înfiripă, ce minunată!

În prima dimineaţă îţi respecţi legământul. Grupul se adună la cinci şi jumătate. E foarte tăcut; fiecare, luat în parte, cam nervos; înclinat să găsească cusur mâncării şi multor altor lucruri; o atmosferă grea de iritare comprimată care îşi caută o supapă. Seara se aude vocea Ispititorului:

— Cred că dacă am porni la şase şi jumătate, fix, avem destul timp, ce ziceţi?

Glasul Virtuţii protestează, plăpând:

— Ar însemna să ne încălcăm hotărârea.

Ispititorul răspunde:

— Hotărârile au fost făcute pentru om, nu omul pentru hotărâri. (Diavolul ştie să parafrazeze Scriptura în folosul său.) în afară de asta, deranjăm un hotel întreg. Gândiţi-vă la bieţii servitori.

Glasul Virtuţii continuă, însă şi mai plăpând:

— Dar prin părţile acestea toată lumea se scoală devreme.

— Nu s-ar scula, dacă n-ar fi obligaţi, sărmanii de ei! Hai să zicem micul dejun la şase şi jumătate; asta nu produce nici un deranj nimănui.

Astfel, Păcatul îşi joacă mascarada deghizat în Bine, şi tu dormi până la şase, justificându-te conştiinţei tale, care însă nu crede că procedezi ca atare numai din considerente altruiste. Am văzut un asemenea considerent care s-a prelungit până la ora şapte.

Tot astfel, distanţa măsurată cu compasul nu este chiar egală cu aceea măsurată cu gambele.

— Zece mile pe oră timp de şapte ore: şaptezeci de mile. Frumoasă şi uşoară treabă pentru o zi!

— Sunt câteva pante abrupte de urcat, nu?

— Dar vii la vale pe versantul celălalt. Hai să zicem opt mile pe oră, deci punem şaizeci de mile. Gott în Himmel! Dacă nu suntem în stare să facem opt mile pe oră, mai bine umblăm în cărucioare de invalizi! Chiar pare imposibil să faci mai puţin, pe hârtie.

Dar, la ora patru după-amiază, glasul Datoriei sună dintr-o trâmbiţă mai subţirică:

— Ei, cred că ar trebui să pornim mai departe.

— Dar ce zor avem? Nu te mai agita atâta. Frumoasă privelişte de aici, nu?

— Foarte. Nu uita că suntem la douăzeci şi cinci de mile de Sf. Blasien.

— La cât?

— La douăzeci şi cinci de mile, poate un pic mai mult.

— Vrei să spui că am făcut numai treizeci şi cinci de mile?

— Atâta tot.

— Fugi de-acolo! N-am încredere în harta aia a ta.

— E imposibil, ascultă-mă pe mine. Am mers întins de azi-dimineaţă din zori.

— Nici pomeneală! N-am pornit înainte de opt, asta una la mână.

— Opt fără un sfert.

— Ei, hai să zicem opt fără un sfert; şi am făcut câte un popas din şase în şase mile.

— Ne-am oprit doar ca să admirăm priveliştea. N-are nici un chichirez să vii să vezi o ţară şi să n-o vezi.

— Şi în câteva locuri am avut de tras tare la deal.

— Pe lângă toate, a mai fost şi o zi excesiv de călduroasă.

— Toate bune, dar nu uitaţi că până la Sf. Blasien mai e cale de douăzeci şi cinci de mile şi-atât.

— Pante mai sunt?

— Mai sunt două: una la deal şi una la vale.

— Parcă ziceai că până-n Sf. Blasien mergi tot la vale?

— Ziceam, pe ultimele zece mile. Aici suntem la douăzeci şi cinci de mile de Sf. Blasien.

— Şi nu se mai află nimic între aici unde suntem şi Sf. Blasien? Ce localitate e aia mică de pe malul lacului?

— Nu este Sf. Blasien şi nici vreo localitate de prin preajma lui. Nu e bine să începem cu chestii de-astea.

— Nu e bine să-ţi scoţi sufletul din tine. Trebuie cultivată moderaţia în toate cele. Drăgălaşă localitate, Titisee asta, după cum spune harta; pare să fie aer bun acolo.

— Perfect, eu sunt de acord. Voi singuri aţi propus să mergem până la Sf. Blasien.

— A, eu nu ţin morţiş să poposim la Sf. Blasien. O nepricopsită de aşezare, jos, într-o văgăună. Această Titisee e mult mai drăgălaşă, zic eu.

— E destul de aproape, nu?

— Cinci mile. Cor general:

— Poposim la Titisee.

George a descoperit această diferenţă între teorie şi practică chiar în prima zi a raidului nostru.

— Credeam, spunea George (el mergea pe bicicleta simplă, iar Harris şi cu mine, ceva mai în faţă, pe tandem), că schema era să mergem la deal cu trenul şi la vale pe biciclete.

— Şi este încă valabilă, a răspuns Harris, ca regulă generală. Dar trenurile nu urcă coastele din Pădurea Neagră.

— Aveam eu oarecare bănuieli că nu, bombăni George. Şi o vreme domni tăcerea.

— Pe lângă aceasta, observă Harris, care în mod evident rumegase subiectul în minte, doar n-oi fi vrând să ai de mers numai la vale. Înseamnă să nu respecţi regulile jocului. Trebuie să-ţi mai fie şi niţel tare, nu numai moale.

Din nou se instaura tăcerea, întreruptă de data aceasta de George:

— Voi, băieţi, să nu vă extenuaţi numai din cauza mea.

— Ce vrei să spui? Întrebă Harris.

— Vreau să spun, răspunse George, că acolo unde se întâmplă să existe un tren care merge la deal, nu e cazul să renunţaţi la ideea de a-l lua numai de teamă să nu jigniţi simţirea mea delicată. Eu, personal, sunt pregătit sufleteşte să urc toate aceste coaste cu trenul, chiar dacă asta înseamnă că nu respect regulile jocului. Am să reglez conturile cu propria mea conştiinţă; de o săptămână mă scol în fiecare dimineaţă la ora şapte, aşa că socotesc că mi-a rămas datoare cu ceva. Nu ţineţi absolut deloc seama de mine în chestiunea aceasta.

I-am promis că vom lua în considerare cele spuse, şi din nou călătoria a continuat într-o muţenie acerbă, până ce George o întrerupse iarăşi.

— Ce marcă ziceai că e bicicleta asta a ta? Întrebă George.

Harris îi spuse. Nu-mi aduc aminte ce marcă anume era; şi nici nu are importanţă.

— Eşti sigur? Insistă George.

— Sigur că sunt sigur, răspunse Harris. Dar ce-ai cu ea?

— Nu corespunde afişului, spuse George, asta-i tot.

— Care afiş? Întrebă Harris.

— Afişul care face reclamă acestei mărci de bicicletă, explică George. Am privit un asemenea afiş pe un panou din Sloan Street cu o zi-două înainte de plecarea noastră. Un bărbat stătea călare pe marca aceasta de bicicletă, un bărbat cu un stindard în mână, şi nu depunea nici un efort, asta era limpede ca lumina zilei; şedea, pur şi simplu, în şa şi inspira aer. Bicicleta mergea de la sine şi mergea bine. Drăcia asta a ta mă lasă pe mine să fac toată treaba. E o trântorită; dacă nu împingi în ea, nu se mişcă. Eu, dacă aş fi în locul tău, aş depune o plângere.

Dacă stai să te gândeşti, puţine biciclete se ridică la înălţimea afişului. Nu-mi aduc aminte decât de un singur afiş care îl înfăţişa pe biciclist depunând efort. Dar acest biciclist era fugărit de un taur. În cazurile obişnuite, scopul graficianului este să-l convingă pe şovăielnicul neofit că sportul pe două roţi constă în a şedea pe o şa luxoasă şi a fi purtat rapid, în direcţia în care doreşti să mergi, de către puteri cereşti nevăzute.

De regulă, persoana călare pe bicicletă este o tânără doamnă, şi atunci ai sentimentul că pentru o desăvârşită odihnă trupească îmbinată cu o totală eliberare de angoase sufleteşti, somnul lin pe un culcuş de ape nu se poate compara cu mersul pe bicicletă pe un drum de costişă. Nici o zână călătoare pe un nor de vară nu ar putea lua lucrurile mai uşor decât această ciclistă, potrivit afişului. Costumul ei de mers pe bicicletă în anotimpul cald este ideal. Hangioaicele de modă veche ar refuza, poate, s-o servească, e adevărat; iar o forţă poliţienească îngustă la minte, înainte de a-i dresa proces-verbal, ar înfăşura-o mai întâi într-un ţol. Dar de aşa ceva dânsa nu se sinchiseşte. La deal şi la vale, în condiţii de trafic rutier care ar pune la grea încercare până şi agilitatea unei pisici, pe suprafaţa şoselelor, cu o forţă astfel calculată încât să sfărâme un compresor cu aburi de mărime mijlocie, ea trece ca o viziune a graţiei nonşalante; părul blond fluturând în vânt, trupul de silfidă plutind, aerian, un picior pe şa, iar celălalt sprijinindu-se uşor pe far. Uneori concede să şadă în şa; atunci îşi pune picioarele pe furcă, aprinde o ţigară şi învârteşte deasupra capului o lanternă chinezească.

Mai arareori, călare pe bicicletă se află un simplu bărbat. El nu este un acrobat tot atât de desăvârşit precum tânăra doamnă; însă figuri simple, ca de pildă să stea în picioare pe şa şi să fluture steguleţe, să bea bere sau bulion de carne în timp ce evoluează, asta se pricepe să facă şi chiar face. E de presupus că trebuie să facă ceva pentru a-şi ocupa mintea: a şedea ore întregi pe bicicleta asta, fără nici o ocupaţie, fără nici un subiect de reflecţie, desigur că agasează orice om cu un temperament activ. De aceea îl vedem stând în picioare pe pedale şi apropiindu-se de culmea unui munte înalt pentru a apostrofa soarele sau a recita poezii peisajului înconjurător.

Din când în când, afişul înfăţişează o pereche de ciclişti; şi atunci îţi dai seama cât de net superioară pentru scopuri flirtatorii este bicicleta modernă în comparaţie cu demodatul salon sau perimata portiţă. Dânsul şi dânsa sunt călare pe câte o bicicletă, având grijă, bineînţeles, ca marca să fie cea corespunzătoare. După aceea nu mai au a se gândi la nimic decât la dulcea poveste, veche de când lumea. Pe uliţe adumbrite, prin oraşe aglomerate în zile de târg, voios se învârtesc roţile „Optimei Britanice cu trei viteze a Companiei Berdmondsey”, sau ale „Evricei fără cadru, cu apărătoare şi plasă a Companiei Camberwell”. Nu au nevoie să fie pedalate; nu necesită cârmire. Pune-le pe direcţie şi spune-le la ce oră vrei să te întorci acasă, şi asta e tot ce cer. În timp ce Edwin se apleacă din şa să şoptească dulci nimicuri la urechea Angelinei. În timp ce faţa Angelinei, pentru a-şi ascunde roşeaţa, este întoarsă spre orizontul dinapoi, bicicletele magice îşi urmează cursul lin.

Şi soarele străluceşte întruna, şi drumurile sunt veşnic uscate. Nici un părinte sever nu vine din spate, nici o mătuşă insinuantă nu-ţi stă în coastă, nici un împieliţat de frăţior nu pândeşte de după colţ, nu se întâmplă nici o derapare. Of, Doamne! De ce nu se găseau „Optima Britanica” sau „Camberwell Evrica” de închiriat când eram noi tineri?

Sau poate că „Optima Britanica” şi „Camberwell Evrica” stau rezemate de o poartă; poate că sunt obosite. Au muncit din greu toată după-amiâza ca să-i poarte pe aceşti tineri. Cu recunoştinţă în suflet au descălecat pentru a lăsa bicicletele să se odihnească. Stau aşezaţi pe iarbă în umbra ramurilor graţioase; iarba e înaltă şi uscată. Un pârâu curge pe la picioarele lor. Totul e pace şi tihnă.

Aceasta este veşnic ideea pe care doreşte s-o transmită graficianul de reclame de biciclete, „pace şi tihnă”.

Dar greşesc spunând că nici un ciclist, potrivit afişului, nu munceşte vreodată. Acum, că stau să reflectez, am văzut afişe reprezentând domni trăgând din greu pe biciclete, suprasolici-tându-şi eforturile, aproape că s-ar putea spune. Sunt supţi la faţă şi cu privirile rătăcite, de pe urma trudei, sudoarea le stă broboane-broboane pe frunte; ai impresia că, dacă mai urmează o pantă urcătoare dincolo de afiş, oamenii aceştia sau renunţă, sau îşi dau duhul. Dar aceasta este urmarea propriei lor nesocotinţe. Aceasta se întâmplă din cauză că ei stăruie să meargă pe o bicicletă de marcă inferioară. Dacă ar merge pe un „Putney Popular” sau pe un „Battersea Bounder”, aşa cum procedează tânărul avizat din centrul afişului, atunci ar fi scutiţi de toată această trudă inutilă. Atunci, tot ce li s-ar cere ar fi ca, din recunoştinţă, să arate fericiţi; poate, din când în când, să pedaleze puţin de-a-ndărătelea când bicicleta, în avântul ei tineresc, îşi pierde minţile un moment şi izbucneşte prea iute.

Voi, tineri obosiţi, şezând amărâţi pe câte o bornă rutieră, prea sleiţi de putere ca să vă mai pese de ploaia ce vă udă până la piele; voi, fete ostenite, cu părul ud, lins, îngrijorate din pricina întârzierii, dornice să înjuraţi, dar fără să ştiţi cum; voi, bărbaţi graşi şi chei, slăbind văzând cu ochii în timp ce gâfâiţi şi gemeţi pe şoseaua interminabilă; voi, matroane împurpurate în obraji, amărâte, opintind din greu în roata leneşă, îndărătnică, de ce nu aţi avut grijă să vă cumpăraţi o „Optima Britanică” sau o „Camberwell Evrica”? De ce predomină pe tot cuprinsul ţării aceste biciclete de marcă inferioară?

Sau poate că se întâmplă şi cu ciclismul ce se întâmplă cu toate celelalte lucruri: oare Viaţa nu este nicăieri la înălţimea Afişului?

Un lucru care totdeauna mă farmecă şi mă fascinează în Germania este câinele german. În Anglia te plictiseşti de rasele obişnuite, le cunoşti prea bine: mastiff, plumpudding, terrier (negru, alb sau sârmos, după cum devine cazul, dar totdeauna arţăgos), collie, bulldog; niciodată nimic nou. În Germania însă ai varietate. Întâlneşti câini cum n-ai mai văzut în viaţa ta; care, până nu latră, nici nu ştii că sunt câini. Totul este atât de inedit, de interesant! George a oprit un câine în Sigmaringen şi ne-a atras atenţia asupra lui. Îţi dădea impresia că este o corcitură între un batog şi un poodle. Nu vreau să afirm categoric că nu era o corcitură între un batog şi un poodle. Harris a încercat să-l fotografieze, dar lighioana a zbughit-o peste un gard şi s-a pierdut în niscai tufişuri.

Nu ştiu ce urmăreşte crescătorul de câini neamţ; până acum şi-a păstrat secretul. George e de părere că ţinteşte către un grifon. Există suficiente elemente care să sprijine această teorie şi, într-adevăr, în două sau trei cazuri pe care le-am întâlnit, pare-se că s-au înregistrat succese în această direcţie. Totuşi, nu mă pot îndemna să cred că acestea nu sunt altceva decât pure întâmplări. Neamţul e practic, şi nu văd scopul unui grifon. Dacă nu se urmăreşte decât o întruchipare cât mai stranie, oare nu există deja şoricarul?! Ce nevoie mai e de altceva? În plus, un grifon pe lângă casa omului ar fi foarte incomod; lumea l-ar călca tot timpul pe coadă. Părerea mea personală este că nemţii tind să creeze o sirenă, pe care după aceea s-o dreseze să prindă peşte.

Căci neamţul nostru nu încurajează lenea la nici o făptură. El vrea să-şi vadă câinele muncind, şi câinelui german îi place munca: despre asta nu încape nici o îndoială. Viaţa câinelui englez trebuie să i se pară o mizerie, închipuiţi-vă o făptură puternică, activă, inteligentă, condamnată să petreacă douăzeci şi patru de ore în trândăvie totală! Dumneavoastră cum v-ar plăcea una ca asta? Nu e de mirare că se consideră un neînţeles, tânjeşte după imposibil şi, în general, se vâră în tot felul de buclucuri.

Câinele german, dimpotrivă, are preocupări din belşug. Este aferat şi plin de importanţă. Priviţi-l cum păşeşte înhămat la cotiga cu lapte. Nici un dascăl de biserică, la ceasul colectei, nu s-ar simţi şi nu ar arăta mai mulţumit de sine. Câinele nu face de fapt nici o treabă; persoana e cu împinsul şi el cu lătratul; aceasta este concepţia sa despre diviziunea muncii. În sinea lui îşi zice: „Persoana nu ştie să latre, dar poate să împingă. E perfect”.

Este o plăcere să priveşti cât interes şi câtă mândrie investeşte în treaba pe care o face. Alt câine, trecând pe lângă el, azvârle poate o remarcă sarcastică, punând la îndoială puritatea şi consistenţa laptelui. Atunci, el se opreşte brusc, fără să-i pese de celelalte vehicule.

— Dacă nu vă e cu supărare, ce-aţi spus despre laptele nostru?

— Nu am spus nimic despre laptele dumneavoastră, i-o întoarce câinele celălalt pe un ton de candidă inocenţă. Am spus doar: ce frumos e azi afară şi am întrebat de preţul varului.

— Aha, aţi întrebat de preţul varului, aşa! Doriţi să-l cunoaşteţi?

— Da, v-aş fi recunoscător. M-am gândit că, oricum, sunteţi în măsură să ştiţi.

— Aveţi perfectă dreptate, chiar îl cunosc. Face…

— Ei, hai odată! Zice bătrânica, obosită şi asudată, de-abia aşteptând să-şi termine rondul.

— Da, dar dă-o-ncolo! N-ai auzit cu ce aluzie s-a exprimat despre laptele nostru?

— Lasă-l păcatelor! Uite că vine un tramvai de după colţ: o să dea peste noi.

— Da, dar eu nu-l las; că am şi eu mândria mea. A întrebat de preţul varului şi am de gând să-l informez! Face exact de douăzeci de ori cât…

— Ai să răstorni cotiga, uite asta ai să faci! Strigă bătrânica înduioşător, căznindu-se cu bruma de puteri pe care o mai are să-l tragă înapoi. Oh, Doamne, Dumnezeule! Mai bine te lăsam acasă.

Tramvaiul vine asupra lor ameninţător; un birjar urlă la ei; altă brută de dulău, sperând să ajungă la timp ca să dea şi el o mână de ajutor, trece strada de pe partea cealaltă, trăgând după sine un cărucior cu franzeluţe, urmat de o fetişcană care zbiară; se adună lume; şi un poliţist se apropie cu pas grăbit.

— Face, zice câinele cu laptele, exact de douăzeci de ori cât ai să mai faci tu când or să te culeagă pe făraş sub formă de arşice.

— Ei, nu mai spune!

— Ba uite că spun, strănepot de poodle franţuz ce eşti, mâncător de varză aşa şi pe dincolo…

— Na! Ştiam c-o s-o răstorni, zice biata lăptăreasă. I-am spus eu c-o s-o răstoarne.

Dar el are o treabă şi nu se sinchiseşte de ce spune bătrânica. Cinci minute mai târziu, după ce s-a reluat circulaţia, după ce fata şi-a adunat franzeluţele murdare de noroi, iar poliţistul a plecat cu numele şi adresele tuturor celor aflaţi atunci pe stradă, dumnealui consimte să arunce o privire îndărăt.

— Da, a ieşit cam albastru, recunoaşte el. Apoi, scuturându-se de orice grijă, adaugă vesel: Dar cred că l-am învăţat minte pe individ. De-acum încolo n-are să se mai amestece unde nu-i fierbe varul, sper.

— Trag şi eu nădejde, zice bătrânica, privind cu jale strada inundată de lapte.

Dar joaca lui preferată este să aştepte alt câine în vârful pantei şi apoi să se ia cu el la întrecere gonind la vale. În aceste ocazii, principala ocupaţie a stăpânului este să alerge în urma lui şi să culeagă de pe jos obiectele zvârlite afară din cotigă; pâini, verze sau cămăşi. Jos, se opreşte şi îşi aşteaptă prietenul, care i-a luat-o înainte.

— Bună goană, nu? Zice el, gâfâind, în timp ce omul se apropie, încărcat până la bărbie. Cred că aş fi câştigat eu dacă n-ar fi fost netotul acela de băieţel. Mi-a ieşit drept în faţă când am dat colţul. Tu zici că l-ai observat? Păcat că nu l-am văzut, ţânc afurisit! Acum pentru ce o fi urlând aşa? Fiindcă l-am trântit şi am trecut peste el? Treaba lui, de ce nu s-a ferit din drum? E revoltător cum îşi lasă unii copiii nesupravegheaţi ca să vină alţii să-i răstoarne. Iuhu! Astea toate au căzut pe jos? Se vede treaba că mi le-ai aşezat ca lumea; trebuie să fii atent cu chestiile astea. Nici n-ai visat că am să galopez la vale cu douăzeci de mile pe oră! Aşa mă cunoşti dumneata pe mine? Era să-l las pe câinele lui Scheider să mă întreacă fără nici un efort? Dar asta e, că dumneata niciodată nu judeci. Eşti sigur că le-ai adunat pe toate? Crezi că da? Eu n-aş „crede” dacă aş fi în locul dumitale; aş mai da o fugă până sus să mă conving. Te simţi prea obosit? Bine, treaba dumitale! Dar să nu dai vina pe mine dacă lipseşte ceva, şi cu asta am încheiat.

Este atât de voluntar! El ştie precis că acum trebuie s-o ia pe a doua la dreapta şi nimic nu-l poate convinge că drumul cel bun este a treia la dreapta. E absolut sigur că are timp să traverseze şi nu se încredinţează de contrariu până ce nu vede cotiga sfărâmată. Atunci este plin de căinţă, ce-i drept e drept. Dar la ce mai serveşte căinţa? Cum de obicei are dimensiunile şi forţa unui tăuraş, iar companionul său din rasa oamenilor este în general un bătrânel sau o bătrânică cu balamalele şubrede sau un copilaş firav, face ce vrea el. Cea mai grea pedeapsă pe care i-o poate administra stăpânul său este să-l lase acasă şi să plece singur cu căruciorul. Dar neamţul nostru este prea bun la inimă ca să facă una ca asta, afară de cazurile extreme.

Că este înhămat la cotigă pentru plăcerea altuia, şi nu exclusiv a sa, el nu poate concepe în ruptul capului; şi sunt încredinţat că ţăranul german croieşte hămuleţul şi construieşte micuţa cotigă numai şi numai pentru a face o bucurie câinelui său.

În alte ţări, în Belgia, Olanda şi Franţa, am văzut câini de tracţiune rău trataţi şi munciţi până la extenuare; dar în Germania – niciodată. Nemţii îşi ocărăsc animalele în mod revoltător. Am văzut un neamţ stând în faţa calului său şi batjocorindu-l cum îi venea la gură. Dar calul nu se sinchisea. Am văzut un neamţ, care, obosit de atâta ocărât, a strigat la nevastă să vină să-l ajute. Când a venit, el i-a povestit ce făcuse calul. Relatarea a stârnit în femeie un clocot de indignare aproape la fel de aprig; şi, stând de o parte şi de alta a bietului animal, amândoi s-au pus să-l ocărască. I-au batjocorit mama defunctă, i-au insultat tatăl; au făcut remarci usturătoare la adresa înfăţişării sale personale, a inteligenţei sale, a simţului său moral, a calităţii sale de cal în general. Animalul a suportat torentul cu o răbdare exemplară un timp; apoi a făcut cel mai bun lucru pe care-l putea face în împrejurările date. Fără să se enerveze, s-a pus în mişcare calm. Cucoana s-a întors la albia ei cu rufe, iar omul l-a urmat pe stradă, continuând să-l ocărască.