Capitolul 9

Harris încalcă legea. Omul săritor: pericolele care-l asaltează. George îmbrăţişează cariera fărădelegilor. Cei pentru care Germania este o binefacere şi o binecuvântare. Păcătosul englez: dezamăgirile sale. Păcătosul german: avantajele sale excepţionale. Ceea ce nu poţi face cu aşternutul. Un viciu necostisitor. Câinele german: cuminţenia sa simplistă. Comportamentul urât al gândacului. Un popor care merge pe drumul pe care trebuie să meargă. Băieţelul german: dragostea sa pentru legalitate. Cum s-o iei razna cu un cărucior de copil. Studentul german: îndărătnicia sa pedepsită.

Tustrei, cum-necum, am reuşit ca între Nürnberg şi Pădurea Neagră să ne vârâm în bucluc. Harris a luat primul iniţiativa la Stuttgart insultând un funcţionar. Stuttgartul este un oraş fermecător, curat şi aerisit, o Dresda de proporţii mai mici. Posedă în plus atracţia că nu conţine aproape nici un obiectiv pentru care să te dai şi peste cap ca să-l vezi: o galerie de tablouri, moderată ca dimensiuni, un mic muzeu de antichităţi şi o jumătate de palat, după care nu mai ai treabă şi poţi să-ţi vezi de ale tale, să-ţi tihnească. Harris nu ştia că acela pe care îi insultă este un funcţionar public. L-a luat drept pompier (chiar arăta a pompier) şi i-a spus că este un dummer Esel.

În Germania nu ţi se permite să-i spui unui funcţionar public că este „un măgar tâmpit”, însă individul în cauză făcea categoric parte din această speţă. Lucrurile s-au întâmplat în felul următor: Harris, în Stadtgarten, nerăbdător să scape şi văzând o poartă deschisă în faţa sa, încălecase o sârmă şi ieşise în stradă. Harris susţine că n-a observat sârma, dar adevărul este că de sârmă atârna un aviz pe care sta scris: Durchgang verboten! 13. Individul, care stătea lângă poartă, l-a interceptat pe Harris şi i-a indicat avizul. Harris i-a mulţumit şi a purces mai departe. Individul s-a luat după el şi i-a explicat că a trata chestiunea de o manieră atât de degajată era un fapt inadmisibil; pentru a restabili situaţia, era necesar ca Harris să încalece înapoi peste sârmă şi să revină în grădină. Harris i-a atras atenţia individului că avizul spunea „Trecerea oprită”, şi că dacă ar fi revenit în grădină pe aceeaşi cale, ar fi încălcat legea a doua oară. Individul şi-a dat şi el seama de acest lucru şi a propus ca, pentru a ieşi din impas, Harris să se reîntoarcă în grădină prin intrarea oficială, care era după colţ, şi apoi imediat să iasă prin aceeaşi poartă. Acesta a fost momentul când Harris i-a spus individului că este un măgar tâmpit. Povestea ne-a întârziat cu o zi şi l-a costat pe Harris patruzeci de mărci.

Eu i-am călcat pe urme la Karlsruhe, furând o bicicletă. Nu a fost în intenţia mea să fur o bicicletă; am încercat doar să fiu util. Trenul era gata să se pună în mişcare când am observat, aşa mi-am închipuit eu, bicicleta lui Harris necoborâtă din vagonul de bagaje. Nu era nimeni prin preajmă să mă ajute. Am sărit în vagon şi am tras-o afară, taman la timp. Mânând-o pe peron în triumf, am dat cu ochii de bicicleta lui Harris, rezemată de un perete înapoia unor bidoane de lapte. Bicicleta pe care o salvasem nu îi aparţinea lui Harris, ci altcuiva.

Situaţia era penibilă. În Anglia, m-aş fi dus la şeful gării şi i-aş fi explicat că am făcut o confuzie. Dar în Germania nu se mulţumesc să explici o asemenea chestiune măruntă unui singur om: te fac poştă şi te pun să explici unui număr de cinci-şase oameni; şi dacă unul din cei cinci-şase se întâmplă să nu fie acolo sau să nu aibă timp să te asculte, au ei un obicei să te reţină peste noapte ca să-ţi poţi termina explicaţia a doua zi de dimineaţă. M-am gândit să fac să dispară bicicleta de la vedere, şi apoi, fără nici un fel de tapaj, să fac o scurtă plimbare. Am găsit un şopron de lemn, şi tocmai introduceam bicicleta în şopronul acela când, din nefericire, un impiegat cu chipiu roşu şi cu alură de mareşal la pensie m-a zărit şi a venit la mine. Zice:

— Ce faceţi cu bicicleta aceea?

Zic:

— O pun în şopronul ăsta ca să nu stea în drum. Încercam să las să se înţeleagă din tonul meu că făceam un act plin de bunăvoinţă şi de atenţie, pentru care impiegatul s-ar fi cuvenit să-mi mulţumească; însă reacţia lui nu a fost pozitivă.

— Este bicicleta dumneavoastră? M-a întrebat.

— Nu, nu tocmai, i-am răspuns.

— A cui este? M-a întrebat el, cu asprime marcată.

— N-aş putea să vă spun. Nu ştiu a cui este bicicleta.

A urmat întrebarea:

— De unde aţi luat-o?

În tonul său se strecurase o nuanţă de suspiciune aproape jignitoare.

— Am luat-o, am răspuns eu cu toată calma demnitate de care am fost capabil în momentul acela, din tren. Adevărul este, am continuat eu sincer, că am comis o greşeală.

Nu mi-a dat răgaz să termin. A spus doar că asta era şi impresia lui şi-a suflat în ţignal.

Amintirea celor ce au urmat nu este, în ceea ce mă priveşte, amuzantă. Printr-o şansă de domeniul miracolelor, se spune că Providenţa veghează asupra unora dintre noi, vorba ceea, noroc să ai, incidentul s-a petrecut în Karlsruhe, unde am un prieten german, mare mahăr în administraţia de stat. Asupra sorţii mele, în cazul când gara nu ar fi fost la Karlsruhe sau în cazul când prietenul meu nu ar fi fost în localitate, nu-mi place să zăbovesc cu gândul; aşa însă, cum spune zicala, am scăpat ca prin urechile acului. Mi-ar plăcea să adaug că am plecat din Karlsruhe fără nici o pată în cazierul personal, însă ar fi neadevărat. Faptul că am ieşit basma curată este apreciat până în ziua de azi de către cercurile poliţieneşti ca o gravă carenţă a justiţiei.

Dar toate păcatele mai mărunte pălesc în faţa fărădelegilor comise de George. Întâmplarea cu bicicleta ne-a zăpăcit pe toţi, cu rezultatul că l-am pierdut pe George cu desăvârşire. A reieşit ulterior că George ne aştepta în faţa tribunalului poliţienesc; însă acest lucru noi nu l-am ştiut la vremea respectivă. Ne gândeam că poate a plecat mai departe la Baden de unul singur; şi dornici de a scăpa cât mai repede din Karlsruhe, însă, probabil, nejudecând lucrurile cu destulă luciditate, ne-am aruncat în primul tren care s-a ivit şi am pornit-o într-acolo. Când George, plictisit de aşteptare, s-a reîntors la gară, ne-a găsit buni duşi, cu bagajul său cu tot. Harris avea biletul lui George la el; eu funcţionam pe postul de bancher al grupului, aşa că George nu avea în buzunar decât nişte mărunţiş. Sub acest pretext s-a apucat să comită cu premeditare un şir de fărădelegi care, aşa cum ulterior le-am citit descrise în toată goliciunea lor în procesul-verbal de constatare, au făcut ca lui Harris şi mie să ni se ridice părul măciucă în cap.

A călători în Germania, este cazul să explicăm aici, constituie un lucru destul de complicat. Cumperi un bilet de la staţia de îmbarcare până la locul de destinaţie. Ţi-ai putea închipui că aceasta îţi dă posibilitatea să ajungi acolo, dar nu-ţi dă. Când trenul trage la peron, încerci să te îmbulzeşti în el; însă conductorul te dă la o parte cu un gest magnific. Unde este legitimaţia de călătorie? Îi prezinţi biletul. Acesta, îţi explică el, neînsoţit, nu-ţi este de absolut nici un folos; ai făcut doar primul pas către călătorie; trebuie să te întorci la casa de bilete şi să-ţi procuri în plus un Schnellzug Ticket. Te întorci cu suplimentul de accelerat, gândindu-te că ai isprăvit cu necazurile. Ţi se permite să urci în tren, până acum toate bune. Dar nu ai voie să te aşezi nicăieri, nici să stai locului, nici să te fâţâi prin tren. Trebuie să mai iei un bilet, de data aceasta ceea ce se numeşte Platz Ticket, care îţi dă dreptul să ocupi un loc pe o anumită distanţă.

Deseori m-am întrebat ce-i rămâne de făcut unui om care stăruie în a nu cumpăra altceva decât acel unic bilet. Are dreptul să alerge în urma trenului pe terasament? Sau poate să-şi lipească o etichetă pe el şi să se predea la vagonul de bagaje? Şi iarăşi, ce se poate face cu un om care, după ce şi-a luat un Schnellzug Ticket, refuză cu încăpăţânare sau nu are destui bani să-şi cumpere şi un Platz Ticket; îl lasă să se întindă în plasa pentru umbrele, sau i se permite să meargă aninat de fereastră pe dinafară vagonului?

Ca să ne întoarcem la George, avea la el doar atâţia bani cât să-şi ia un bilet de clasa a treia până la Baden, şi nici un sfanţ mai mult. Ca să evite indiscreţia conductorului, a aşteptat până ce trenul s-a pus în mişcare, şi atunci a sărit într-un vagon. Acesta a fost primul său delict:

(a) A te sui în tren din mers;

(b) După ce ai fost avertizat de un impiegat să nu faci acest lucru.

Al doilea delict:

(a) A călători într-un tren de categorie superioară celei pentru care se posedă legitimaţia de călătorie;

(b) Refuzul de a plăti diferenţa la cererea conductorului de tren (George susţine că el nu a „refuzat”; i-a spus, pur şi simplu, omului că n-are cu ce).

Al treilea delict:

(a) A călători într-un vagon de clasă superioară celei pentru care se posedă legitimaţia de călătorie;

(b) Refuzul de a plăti diferenţa la cererea conductorului de tren. (Din nou, George contestă exactitatea celor consemnate în procesul-verbal. Şi-a întors buzunarele pe dos şi i-a oferit omului tot ce avea asupra lui, circa opt pence în monedă germană. S-a oferit să se ducă la clasa a treia, dar nu exista clasa a treia. S-a oferit să se ducă la vagonul de bagaje, dar nici pomeneală să se admită una ca asta.)

Al patrulea delict:

(a) A ocupa un loc fără a plăti pentru locul respectiv;

(b) A te plimba pe culoar. (Cum n-au vrut să-l lase să stea jos fără să plătească şi cum nu avea cu ce să plătească, e greu de conceput ce altceva putea face.)

Însă explicaţiile nu sunt acceptate drept scuze în Germania; şi călătoria sa de la Karlsruhe la Baden a fost poate una dintre cele mai costisitoare din câte cunosc analele.

Reflectând asupra uşurinţei şi frecvenţei cu care intri în bucluc aici, în Germania, ajungi la concluzia că această ţară ar constitui o binefacere şi o binecuvântare pentru tânărul englez de rând. Pentru studentul în medicină, pentru consumatorul de dineuri de la Temple, pentru junele ofiţer în permisie, viaţa la Londra este o întreprindere plictisitoare. Britanicul sănătos îşi găseşte plăcerea în încălcarea legalităţii, altfel aia nu mai e plăcere. Nimic din ceea ce are voie să facă nu-i oferă satisfacţii autentice. A intra într-un bucluc de un fel sau altul este idealul său de fericire pământească. Ei, dar Anglia îi oferă prea puţine prilejuri în acest sens; pentru a da de dracu' e nevoie de foarte multă perseverenţă din partea tânărului englez.

Am discutat într-o zi despre acest subiect cu epitropul nostru principal. Era în dimineaţa zilei de 10 noiembrie, şi amândoi cercetam, cu oarecare îngrijorare, comunicatul din partea poliţiei, apărut în presă. Obişnuita haită de tineri avea să compară în faţa justiţiei pentru faptul de a fi creat obişnuitele dezordini în noaptea precedentă la Criterion. Prietenul meu, epitropul, are şi el un fecior, iar despre un nepot de-al meu, asupra căruia veghez cu ochi de părinte, o mamă duioasă crede că se află la Londra pentru unicul scop de a studia ingineria. Printr-o fericită întâmplare s-a făcut că nici un nume cunoscut nouă nu figura pe lista celor arestaţi şi răsuflând uşuraţi, am început să discutăm de pe poziţii morale despre nebuniile şi deşănţarea tineretului.

— Este cu totul remarcabil, spunea prietenul meu, epitropul, cum s-a menţinut Criterion pe poziţie în această privinţă. La fel era pe vremea tinereţii mele; seara se încheia totdeauna cu scandal la Criterion.

— Ce lipsit de sens! Am remarcat eu.

— Ce monoton! A replicat el. Nici nu ai idee, continuă el, un aer nostalgic adiindu-i pe faţa brăzdată, cum poate să ajungă să te plictisească de moarte acelaşi drum din Piccadilly Circus până la circa de poliţie din Vine Street. Şi totuşi, ce altceva puteam să facem? Absolut nimic. Uneori mai stingeam câte un felinar, dar venea lampagiul şi-l aprindea la loc. Dacă insultai un poliţist, pur şi simplu nici nu te lua în seamă. Nici nu observa că este insultat; sau, dacă observa, părea să nu se sinchisească. Puteai să sari să-l iei la bătaie pe un uşier de la opera Covent Garden, dacă socoteai că nu ţi-e frică şi ai credinţă în tine. În general vorbind, uşierul ieşea învingător; şi când se întâmpla aşa, te costa cinci şilingi, iar când nu, distracţia se ridica la zece. N-am găsit niciodată că acest sport este deosebit de captivant. Odată am încercat să mân o cabrioletă. Această distracţie a fost totdeauna socotită culmea teribilismului. Am furat cabrioleta într-o noapte târzie din faţa unei cârciumi de pe Dean Street, şi primul lucru ce mi s-a întâmplat a fost că, în Golden Square, m-a oprit o doamnă în vârstă înconjurată de trei copii, doi plângând şi al treilea pe jumătate adormit. N-am apucat să dau bice calului, că doamna i-a şi îmbarcat pe plozi în cabrioletă, mi-a luat numărul, mi-a plătit, zicea ea, un şiling peste tariful legal, şi mi-a indicat o adresă ceva mai încolo de North Kensington, după spusele ei. Adevărul este că acea adresă s-a dovedit a fi tocmai dincolo de Willesden. Calul era frânt de oboseală, iar drumul ne-a luat mai bine de două ore. A fost cea mai monotonă şotie la care îmi aduc aminte să fi luat vreodată parte. Am încercat de vreo două ori să-i conving pe copii că e mai bine să-i duc înapoi la doamna aceea în vârstă; dar de fiecare dată când deschideam ferestruica de comunicare ca să le vorbesc, cel mai mic începea să urle; iar când am propus altor birjari să le cedez muşteriii, cei mai mulţi mi-au răspuns cu vorbele cântecului pe atunci la modă: „O, George, nu găseşti că te-ntreci cu gluma?”

Unul dintre ei s-a oferit să se ducă la soţia mea acasă şi să-i comunice ultimele mele dorinţe, iar altul mi-a promis să organizeze o echipă care să vină să mă deshumeze la primăvară.

Când m-am suit pe capră, acolo în faţa cârciumii, mă vedeam ducând un bătrân colonel ţâfnos la mama naibii, cinci-şase mile departe de locul unde dorea să meargă, într-un cartier în care să nu se zărească nici urmă de trăsură, şi să-l las acolo la marginea trotuarului, înjurând. Putea să iasă o chestie cu haz sau putea să nu iasă, totul depindea de împrejurări şi de colonel.

Perspectiva unei călătorii până la capătul celălalt al unei suburbii, având pe deasupra şi răspunderea unei grădiniţe de ţânci neajutoraţi, n-o prevăzusem.

Nu, nu, conchise prietenul meu epitropul, Londra nu oferă decât posibilităţi limitate amatorului de ilegalităţi. În Germania, pe de altă parte, dacă vrei bucluc, n-ai decât să ceri. Sunt multe lucruri în Germania pe care nu ai voie să le faci şi pe care le poţi face uşor. Junelui englez care tânjeşte să dea de bucluc şi vede că nu are condiţii pentru aşa ceva în propria-i ţară îi dau sfatul să ia numai un bilet dus pentru Germania; un bilet dus şi întors, cu valabilitate de numai o lună, s-ar putea dovedi o risipă inutilă.

În Ghidul poliţienesc al Vaterlandului14, el va găsi prevăzute pe o listă faptele a căror comitere îi vor stârni interesul şi emoţia. În Germania este interzis să-ţi atârni aşternutul pe fereastră. Ar putea începe cu asta. Fluturându-şi aşternutul la fereastră, intră sigur în bucluc chiar înainte de a-şi fi luat micul dejun. În ţară ar putea să se şi spânzure în afara ferestrei şi nimeni nu s-ar sinchisi prea tare, cu condiţia să nu împiedice vizibilitatea vecinului de la etajul de dedesubt sau să i se rupă funia şi să vatăme vreun pieton.

În Germania nu ai voie să porţi haine fantaisie pe stradă. Un cunoscut de-al meu, un scoţian, care a venit să-şi petreacă iarna la Dresda, şi-a prăpădit primele zile ale şederii sale acolo dezbătând această chestiune cu Guvernul Saxoniei. L-au întrebat ce face cu veşmintele acelea. Omul nu era dus la biserică. A răspuns că le poartă. L-au întrebat de ce le poartă. Le-a replicat că le poartă ca să-i ţină de cald. I-au spus verde de la obraz că nu-l cred şi l-au expediat înapoi la gazda sa într-un cupeu închis. A fost necesară mărturia personală a ministrului Angliei pentru a asigura autorităţile că portul scoţian este îmbrăcămintea curentă a multor supuşi britanici cumsecade şi onorabili. Au acceptat declaraţia, din considerente de ordin diplomatic, însă îşi rezervă părerea personală până-n ziua de azi. Cu turistul englez s-au obişnuit; dar un gentleman din Leicestershire, invitat să vâneze cu nişte ofiţeri germani, în momentul când a apărut în faţa hotelului, a fost înhăţat prompt, cu cal cu tot, şi dus în faţa tribunalului poliţienesc să dea explicaţii pentru frivolitatea sa.

Un alt lucru pe care nu ai voie să-l faci pe străzile oraşelor din Germania este să dai de mâncare cailor, catârilor sau măgarilor, fie că sunt ai tăi, fie că aparţin altor persoane. Dacă te-apucă o pasiune să hrăneşti calul altcuiva, trebuie să-ţi dai rendez-vous cu animalul, şi masa să se consume într-un loc autorizat. Nu ai voie să spargi sticlă sau porţelan pe străzi; de fapt, este interzis să faci acest lucru în absolut orice alt loc public; şi dacă spargi, trebuie să aduni toate cioburile. Ce urmează să faci cu cioburile după ce le-ai cules, nu ştiu să vă spun. Tot ce ştiu în mod cert este că nu-i permis să le arunci nicăieri, nici să le laşi pe undeva şi nici, pare-se, să te descotoroseşti de ele în vreun fel. Probabil că ţi se pretinde să le porţi cu tine până mori şi să fii îngropat cu ele; sau poate ţi se îngăduie să le înghiţi.

Pe străzile din Germania nu ai voie să tragi cu arbaleta. Legiuitorul german nu se limitează la contravenţiile omului normal – delictul pe care simţi un imbold să-l comiţi, dar nu ai voie – el se frământă imaginându-şi tot ce ar putea săvârşi un maniac cu minţile rătăcite. În Germania, încă nu există o lege împotriva celor care stau în cap în mijlocul drumului; nu le-a venit ideea. Curând, într-o bună zi, un om de stat german, asistând la un spectacol de circ şi văzând acrobaţi, va reflecta asupra acestei omisiuni. După care se va pune imediat pe treabă şi va redacta o clauză interzicând cetăţenilor să stea în cap în mijlocul drumului şi fixând cuantumul amenzii. Acesta este farmecul legislaţiei germane: comportamentul necorespunzător îşi are, în Germania, preţul său fix. Nu faci o noapte de insomnie, ca în Anglia, întrebându-te dacă ai să te alegi cu un avertisment, cu o amendă de patruzeci de şilingi sau, în cazul când ai ghinionul să-l prinzi pe jude într-un moment defavorabil pentru tine, cu şapte zile. Ştii exact cât are să te coste distracţia. Poţi să-ţi întinzi banii pe masă, să deschizi Ghidul poliţienesc şi să-ţi organizezi vacanţa până la ultima monedă de cincizeci de pfenigi. Pentru o seară cu adevărat ieftină, aş recomanda mersul pe partea cu sens invers a trotuarului, după ce ai fost avertizat să nu mai faci asta. Am calculat că, dacă îţi alegi bine cartierul şi te mulţumeşti cu străzi lăturalnice liniştite, poţi merge o seară întreagă pe partea cu sens invers a trotuarului şi să nu te coste decât ceva mai mult de trei mărci.

În oraşele germane este interzis a circula „în cârduri” după lăsarea întunericului. Nu sunt prea sigur câte persoane constituie „un cârd”, şi nici un membru al autorităţilor nemţeşti cu care am discutat această chestiune nu a socotit că e competent să stabilească numărul exact. Odată, l-am întrebat pe un prieten de-al meu german care pornise la teatru cu soţia, soacra, cinci copii personali, sora cu logodnicul ei şi două nepoate dacă nu socoteşte că se expune unui risc, ţinând seama de ordonanţa cu pricina. El nu a luat întrebarea mea ca pe o glumă. Şi-a rotit ochii asupra grupului.

— A, nu cred, a spus. Vezi, noi suntem toţi o familie.

— Paragraful respectiv nu precizează dacă e vorba de cârd familial sau nu, am replicat eu. Spune „cârd” şi atât. Te rog să n-o iei drept o jignire, dar, din punct de vedere semantic, eu, personal, sunt înclinat să consider această colecţie a ta drept „un cârd”. Dacă poliţia va adopta sau nu acelaşi punct de vedere, rămâne de văzut. Eu nu fac altceva decât să te previn.

Prietenul meu era înclinat să ia în zeflemea temerile mele; dar soţia lui, gândindu-se că e preferabil să nu se expună riscului de a se vedea împrăştiaţi de către poliţie chiar de la începutul serii, s-au divizat, convenind să se regrupeze în holul teatrului.

O altă patimă pe care trebuie să ţi-o înfrânezi în Germania este aceea care te împinge să arunci obiecte pe geam. Pisicile nu sunt o scuză. În cursul primei săptămâni a şederii mele în Germania am fost neîncetat trezit din somn de pisici. Într-o noapte am simţit că turbez. Mi-am adunat un mic arsenal, două-trei bucăţi de cărbune, câteva pere tari, nişte capete de lumânare, un ou răzleţ pe care l-am găsit pe masa din bucătărie, un sifon gol şi alte câteva articole de aceeaşi natură şi, deschizând fereastra, am bombardat sectorul de unde păreau să vină miorlăiturile. Nu cred că am nimerit nici măcar o dată; eu n-am văzut încă om care să fi nimerit vreo pisică decât, poate, din greşeală, când ţintea în altceva. Am cunoscut trăgători, câştigători ai premiilor regale, aşi de talia aceasta, trăgând cu puşca în pisici de la depărtare de cincizeci de yarzi fără să nimerească măcar un fir de păr din vârful cozii. M-am gândit adesea că, în loc de ţinte, cerbi mobili şi alte nerozii de genul acesta, un ţintaş cu adevărat de înaltă clasă ar fi acela care s-ar putea lăuda că a împuşcat o pisică.

Dar, oricum, le-am alungat; poate le-a dezgustat oul. Băgasem de seamă când l-am luat că nu arăta a ou proaspăt; şi m-am vârât la loc în aşternut, socotind incidentul încheiat. Zece minute după aceea am auzit soneria zbârnâind violent. Am încercat s-o ignor, dar era prea insistentă şi, punându-mi halatul, am ieşit la poartă. Acolo stătea băţ un poliţai. Toate obiectele pe care le azvârlisem pe fereastră se aflau grămadă dinaintea lui, la picioare, toate – cu excepţia oului. Evident, stătuse să le adune. Zice:

— Aceste obiecte vă aparţin?

Zic:

— Mi-au aparţinut, însă, personal, am terminat cu ele. Poate să le ia oricine, puteţi să le luaţi chiar dumneavoastră.

A ignorat oferta mea. Zice:

— Aţi aruncat aceste obiecte pe fereastră.

— Aveţi dreptate, am recunoscut eu. Întocmai.

— De ce le-aţi aruncat pe fereastră? A întrebat el.

Un poliţai neamţ îşi are codul de întrebări gata întocmit; nu-l diversifică niciodată şi nu-i scapă una.

— Am azvârlit cu ele pe fereastră în nişte pisici, am răspuns.

— Ce pisici?

Uite, ăsta este genul de întrebări pe care ţi le poate pune un poliţai neamţ. Am replicat cu tot sarcasmul pe care am reuşit să-l imprim intonaţiei că mi-e jenă să-i spun că nu-i pot preciza ce pisici anume. I-am explicat că, personal, îmi erau străine; dar m-am oferit, dacă poliţia era dispusă să adune toate pisicile din cartier laolaltă, să vin să văd dacă n-aş putea să le recunosc după miorlăit.

Poliţaiul neamţ nu sesizează glumele, ceea ce, în general, poate că e mai bine, deoarece cred că te paşte o amendă grea dacă faci glume cu orice uniformă nemţească; asta se cheamă „a trata cu dispreţ un reprezentant al autorităţilor”. Mi-a replicat doar că nu intră în îndatoririle poliţiei să ajute la recunoaşterea pisicilor; poliţia are numai datoria să mă amendeze pentru faptul de a fi aruncat obiecte pe fereastră.

L-am întrebat ce trebuie să facă omul în Germania când e trezit noapte după noapte de pisici, şi el mi-a explicat că pot depune o plângere împotriva proprietarului pisicii, drept care poliţia va proceda la darea unui avertisment şi, dacă este necesar, să ceară ca pisica să fie lichidată. Cine avea să lichideze pisica şi ce avea să facă pisica în timpul procedurii, nu mi-a explicat.

L-am întrebat cum îmi propune să-l descopăr pe proprietarul pisicii. A reflectat câtva timp, apoi a sugerat că aş putea s-o urmăresc până la domiciliu. După aceasta nu m-am mai simţit înclinat să discut cu el mai departe; aş fi spus lucruri care ar fi agravat situaţia. Aşa, distracţia din noaptea respectivă m-a costat douăsprezece mărci; şi nici măcar unul dintre cei patru membri ai autorităţilor germane care m-au interogat în legătură cu acest subiect nu au putut găsi nimic ridicol în procedură, de la un capăt al ei până la celălalt.

Dar în Germania, cele mai multe păcate şi nebunii omeneşti devin comparativ derizorii faţă de crima monstruoasă de a călca pe iarbă. Nicăieri şi în nici o împrejurare nu ai voie vreodată în Germania să calci pe iarbă. Iarba, în Germania, este un adevărat fetiş. A pune piciorul pe iarba nemţească este un sacrilegiu egal cu acela de a juca tontoroiul pe covorul de rugăciune al mahomedanului. Până şi câinii respectă iarba nemţească; nici un câine german n-ar visa măcar să calce cu laba pe ea. Dacă vezi un câine alergând peste iarbă în Germania, poţi fi sigur mie în sută că este câinele unui venetic fără frica lui Dumnezeu. În Anglia, dacă vrem să împiedicăm accesul câinilor într-un loc oarecare, ridicăm o palisadă de sârmă împletită, înaltă de şase picioare, întărită cu contraforturi şi prevăzută cu ţepi în partea de sus. În Germania, se înfige în mijlocul locului cu pricina o plăcuţă cu inscripţia Hunden verboten15, câinele citeşte avizul şi se îndepărtează. Într-un parc din Germania am văzut un grădinar păşind pe iarbă delicat, în încălţări de pâslă, culegând de jos un gândac şi depunându-l grav, dar ferm, pe pietriş; după care a rămas să supravegheze cu severitate gândacul ca nu cumva insecta să încerce să tragă iar la iarbă; iar gândacul, arătând nespus de ruşinat, a luat-o la picior prin rigolă şi a apucat-o pe aleea marcată cu tăblia Ausgang16. Parcurile nemţeşti sunt prevăzute cu alei speciale pentru diferitele tagme ale comunităţii, şi nici o persoană, fără decât riscându-şi libertatea şi averea, nu poate folosi aleea altei persoane. Există alei speciale pentru „velocipedişti” şi alei speciale pentru „pedestraşi”, bulevarde pentru „călăreţi”, căi pentru cei care circulă în vehicule uşoare şi căi pentru cei care circulă în vehicule grele; alei pentru copii şi alei pentru „doamne neînsoţite”. Faptul că nu s-au prevăzut alei speciale pentru bărbaţi cu chelie sau pentru „femei proaspăt căsătorite” m-a izbit totdeauna ca o omisiune. În Grosse Garden din Dresda am văzut odată o doamnă în vârstă stând neajutorată şi nedumerită într-un punct de unde se ramificau şapte alei. Fiecare dintre ele era păzită de o tăblie ameninţătoare care interzicea accesul oricărei persoane cu excepţia celei căreia îi era destinată.

— Mă scuzaţi de deranj, îmi spuse doamna cea în vârstă, aflând că ştiu să vorbesc englezeşte şi să citesc nemţeşte, dar sunteţi atât de amabil să-mi spuneţi ce sunt eu şi pe unde trebuie s-o apuc?

Am examinat-o cu atenţie. Am ajuns la concluzia că era „adultă” şi „pedestraşă” şi i-am indicat aleea cuvenită. S-a uitat la alee şi a luat un aer dezamăgit.

— Dar eu nu vreau să mă duc într-acolo, spuse ea. Pe aici nu pot s-o iau?

— Dumnezeule mare, nu, doamnă! Aleea aceasta este rezervată copiilor.

— Dar n-am să le fac nici un rău, spuse doamna cea în vârstă zâmbind.

Nici nu arăta a fi genul de persoană bătrână care să facă vreun rău copiilor.

— Doamnă, i-am replicat, dacă ar fi după mine, v-aş îngădui să mergeţi pe această alee chiar dacă la capătul ei s-ar afla primul meu născut; dar eu nu pot decât să vă informez cu privire la legile acestei ţări. Dacă dumneavoastră, o persoană în deplină maturitate, v-aţi aventura pe această alee, aţi ajunge în mod cert la o amendă, dacă nu la închisoare. Aceea este aleea dumneavoastră, marcată clar: Nur für Fussgänger17, şi dacă vreţi să-mi urmaţi sfatul, luaţi-o pe acolo în pas grăbit; este interzis să staţi aici şi să şovăiţi.

— Dar nu duce deloc în direcţia în care vreau să merg, spuse doamna cea în vârstă.

— Duce în direcţia în care ar trebui să vreţi să mergeţi, am replicat, şi cu asta drumurile noastre s-au despărţit.

În parcurile nemţeşti sunt bănci speciale etichetate „Numai pentru adulţi” (Nur für Erwachsene), şi puiul de neamţ, care de-abia aşteaptă să se aşeze, citind acel aviz, trece mai departe şi vânează o bancă pe care este permis copiilor să se odihnească; şi acolo se aşază, grijuliu să nu atingă lemnăria cu botinele sale pline de noroi. Imaginaţi-vă o bancă în Hegent's Park sau în St. Tames' Park, etichetată „Numai pentru adulţi”! Fiecare copil de pe o rază de cinci mile ar încerca să se caţăre pe banca aceea, trăgând de alţi copii ca să-i dea jos. Cât despre „adult”, n-ar reuşi să se apropie nici la o jumătate de milă de banca aceea din cauza îmbulzelii. Puiul de neamţ care s-a aşezat din greşeală pe o asemenea bancă sare jos ca ars când i se atrage atenţia asupra erorii comise şi se îndepărtează cu capul în pământ, roşind până în vârful urechilor de ruşine şi de căinţă.

Nu că un guvern părinte vitreg l-ar neglija pe copilul german. În parcurile şi grădinile publice nemţeşti îi sunt rezervate locuri speciale (Spielplätze18), fiecare prevăzut cu un morman de nisip. Acolo, micuţul poate să se joace după pofta inimii făcând turte şi construind castele de nisip. Pentru copilul german, o turtă făcută din alt nisip decât acesta ar fi o turtă imorală. Nu i-ar face nici o bucurie; cugetul său s-ar revolta împotrivă-i.

„Turta aceea, şi-ar zice el în sinea lui, nu a fost confecţionată, aşa cum s-ar fi cerut, din nisip de stat special repartizat acestui scop; nu a fost executată în locul destinat şi întreţinut de stat pentru confecţionarea turtelor de nisip. Este o turtă care nu poate aduce nimic bun; este o turtă ilegală.”

Şi până ce tatăl său nu va fi plătit cuvenita amendă şi el nu va fi încasat cuvenita chelfăneală, l-ar chinui mereu mustrările de cuget.

Un alt element excelent pentru a-ţi face viaţa palpitantă în Germania este simplul cărucior de copil. Ce ai voie să faci cu un Kinderwagen, cum i se spune, şi ce îţi este interzis să faci, acoperă pagini de legislaţie germană; după citirea cărora ajungi la concluzia că omul care poate împinge un cărucior printr-un oraş nemţesc fără să încalce legea a fost hărăzit carierei diplomatice. Este interzis a merge agale cu căruciorul şi este interzis a merge prea repede. Este interzis a stânjeni cu căruciorul libera circulaţie a pietonilor, iar dacă pietonii stânjenesc libera ta circulaţie, eşti obligat să te dai la o parte din calea lor. Dacă vrei să te opreşti cu căruciorul undeva, trebuie să te opreşti într-un loc special desemnat pentru oprirea cărucioarelor; iar când ai ajuns acolo, trebuie să te opreşti. Este interzis a traversa strada cu căruciorul; dacă tu şi bebeluşul se întâmplă să locuiţi de partea cealaltă a străzii, vă priveşte. Este interzis a lăsa căruciorul în vreun loc, şi numai în anumite locuri ai voie să-l iei cu tine. Eu zic că în Germania, dacă ieşi cu căruciorul pe stradă, într-o jumătate de oră intri în atâtea buclucuri cât să-ţi ajungă o lună întreagă. Orice tânăr englez care tânjeşte să se ia în beţe cu poliţia nu poate face altceva mai bun decât să se deplaseze până în Germania şi să-şi ia căruciorul cu el.

În Germania este interzis a lăsa uşa de la intrare descuiată după orele zece seara şi este interzis a cânta la pian în propria ta locuinţă după orele unsprezece. În Anglia nu am avut niciodată sentimentul că aş dori să cânt la pian eu însumi sau să ascult pe altcineva cântând la pian după orele unsprezece din noapte; dar asta e una, iar a ţi se spune că îţi este interzis să cânţi este cu totul altceva. Aici, în Germania, nu mă apucă dorul de pian decât după unsprezece, şi atunci aş putea sta şi asculta cu deliciu „Rugăciunea tinerei fecioare” sau uvertura la „Zampa”. Pentru neamţul iubitor de lege, pe de altă parte, muzica de după orele unsprezece din noapte încetează a mai fi muzică: ca devine un păcat, şi, ca atare, neamţul nu mai are nici o bucurie de ea.

Singurul individ de pe tot cuprinsul Germaniei care visează măcar să-şi permită libertăţi cu legea este studentul german şi, chiar şi el, doar până la un punct foarte bine definit. Prin tradiţie, i se acordă anumite privilegii, dar şi acestea sunt strict limitate şi clar înţelese. De pildă, studentul german poate să se îmbete şi să adoarmă în rigolă fără altă penalizare decât bacşişul pe care trebuie să-l dea a doua zi de dimineaţă poliţaiului care l-a descoperit şi l-a condus acasă. Dar în acest scop trebuie să-şi aleagă rigolele de pe străzile lăturalnice. Studentul german, conştient de apropierea rapidă a uitării totale, îşi foloseşte ultimele resurse de care mai dispune pentru a da colţul şi a se prăvăli acolo fără grijă. În anumite cartiere poate suna pe la uşi. Chiria apartamentelor în aceste cartiere este mai mică decât prin alte părţi ale oraşului; iar fiecare familie îşi ia măsuri suplimentare de precauţie, convenind asupra unui cod secret de sunat la uşă, cu ajutorul căruia se ştie dacă sunatul este autentic sau nu. Când vizitezi o asemenea locuinţă în toiul nopţii, e bine să cunoşti codul, căci altfel, dacă insişti, te poţi pomeni cu o găleată de apă în cap.

De asemenea, studentului german i se permite să stingă felinare noaptea, cu condiţia să nu stingă prea multe. Studentul german pus pe şotii ţine de obicei socoteala, mulţumindu-se cu o jumătate de duzină de felinare pe noapte. Tot astfel, are voie să strige şi să cânte în drum spre casă până la orele două şi jumătate; şi în anumite restaurante i se permite s-o cuprindă pe Fraulein pe după talie cu braţul. Pentru a preveni orice idee de necuviinţă, chelneriţele din restaurantele frecventate de studenţi sunt alese cu grijă din rândurile unei categorii de femei mai în vârstă şi aşezate, drept care studentul german se poate bucura de deliciile flirtului fără teamă şi fără reproş. Oameni cu frica legii, asta sunt germanii.