Capitolul 11

Casa din Pădurea Neagră şi atmosfera intimă dintr-însa. Parfumul casei. George refuză categoric să mai rămână în pat după ora patru dimineaţa. Drumul pe care nu se poate să-l greşeşti. Ciudatul meu instinct suplimentar. Tovarăşi de drum nerecunoscători. Harris, ca om de ştiinţă. Încrederea sa senină. Satul: unde era şi unde ar fi trebuit să fie. George: planul său. Ne „promenăm” î la frangais. Vizitiul german – în somn şi treaz. Omul care răspândeşte limba engleză în străinătate.

S-a întâmplat ca într-o noapte, frânţi de oboseală fiind şi departe de orice oraş sau sat, să dormim într-o casă ţărănească. Farmecul nespus al casei din Pădurea Neagră rezidă în atmosfera sa intimă. Vacile sunt în odaia de alături, caii la catul de sus, gâştele şi raţele în bucătărie, pe când porcii, copiii şi puii de găină peste tot.

Eşti în curs de a-ţi face toaleta, când auzi un grohăit în spatele tău.

— Bună dimineaţa! Nu vi se întâmplă niscai coji de cartofi pe-acilea? Nu, văd că n-aveţi; la revedere!

După aceea se aude un cloncănit, şi vezi gâtul unei cloşti întinzându-se de după colţ.

— Frumoasă dimineaţă, nu? Sper că nu vă deranjează dacă aduc râma asta a mea aici în odaie. E teribil de greu să găseşti în casa asta un colţişor unde să poţi servi masa în oarecare linişte. De puicuţă am fost tare înceată la mâncare, şi când ai doisprezece… ei, na, poftim, ştiam eu că n-or să-mi dea pace. Acum vor toţi câte o bucăţică. Nu vă supăraţi dacă mă urc pe pat, nu? Poate că n-or să mă observe. În timp ce te îmbraci, diverse capete ciufulite se zgâiesc la tine din prag; de bună seamă, consideră odaia o menajerie temporară. N-ai cum să ştii dacă acele capete aparţin unor băieţi sau unor fete; tot ce poţi să speri este ca posesorii lor să fie toţi de gen masculin. Nu are rost să închizi uşa, deoarece nu există nici un dispozitiv pentru a o încuia şi, Aân momentul când te-ai îndepărtat, împieliţaţii o deschid iar. Iţi iei micul dejun, aşa cum este în general reprezentat. Fiul risipitor stând la masă; un porc sau poate doi vin să-ţi ţină companie; un grup de gâşte vârstnice te critică din prag; deduci din şuşoteli, adăugate la expresia şocată de pe faţa lor, că te bârfesc de mama focului. Se prea poate ca o vacă să catadicsească să-ţi arunce o privire prin uşa deschisă.

Presupun că tocmai această organizare gen Arca lui Noe conferă casei din Pădurea Neagră mirosul ei specific. Nu este un miros pe care să-l poţi asemui cu ceva. Este ca şi cum ai lua trandafiri, brânză de burduf şi ulei de păr, nişte bălării şi ceapă, piersici şi clăbuc de săpun împreună cu o adiere de aer marin şi un cadavru şi le-ai amesteca laolaltă. Nu poţi discerne nici o mireasmă anumită, dar simţi că toate sunt prezente, toate miresmele pe care le-a descoperit lumea până acum. Oamenii care trăiesc în aceste case îndrăgesc acest amestec. Nu deschid ferestrele ca să nu se piardă nimic din el; îl ţin cu grijă închis ermetic. Dacă doreşti orice alt parfum, poţi să te duci în sânul naturii şi să miroşi viorelele de pădure şi pinii: înăuntru este casa; şi după un timp cică te obişnuieşti cu el într-atâta, încât ajunge să-ţi lipsească şi nu mai poţi adormi în nici o altă atmosferă.

A doua zi ne aştepta o lungă plimbare pe jos, drept care dorinţa noastră era să ne sculăm dis-de-dimineaţă, chiar cu noaptea în cap, la ora şase, dacă se putea face aceasta fără a conturba întreaga gospodărie. Am întrebat-o pe gazdă, doamna casei, dacă acest lucru este posibil. A zis că ea crede că da. Se prea poate ca ea să nu fie de faţă la ora aceea; era ziua în care se ducea la oraş, cale de vreo opt mile, şi rareori se înapoia mult înainte de şapte; dar, mai mult ca sigur, soţul ei sau unul dintre băieţi se vor întoarce acasă pe la ora aceea ca să prânzească. Oricum, vor trimite ei pe cineva înapoi să ne trezească şi să ne pregătească gustarea de dimineaţă.

Realitatea este că n-a fost nevoie să ne trezească nimeni. Ne-am sculat la patru, din proprie iniţiativă. Ne-am sculat la patru ca să scăpăm de gălăgia şi de larma care ne-au împuiat capul. La ce oră se scoală vara ţăranul din Pădurea Neagră, n-aş putea spune; nouă ni s-a părut că se scoală toată noaptea. Şi primul lucru pe care-l face pădureanul negru după ce se scoală este să tragă în picioare o pereche de cizme zdravane cu tălpi de lemn şi să-şi înceapă plimbarea obişnuită prin casă. Dacă n-a urcat şi n-a coborât scările de trei ori, nu are sentimentul că s-a sculat. Odată ce s-a dezmeticit de-a binelea, următorul lucru pe care-l face este să se ducă sus în grajd şi să trezească un cal. (Casa din Pădurea Neagră fiind îndeobşte clădită pe o coastă abruptă de deal, parterul e în partea de sus, iar podul cu fân, în partea e jos.) Atunci, calul, pare-se, trebuie să-şi facă şi el plimbarea obişnuită în jurul casei; după ce s-a ocupat şi de asta, omul coboară în bucătărie şi începe să spargă lemne, şi după ce a spart destule lemne, e mulţumit de sine şi începe să cânte. Ţinând seama de toate aceste împrejurări, am ajuns la concluzia că lucrul cel mai bun de făcut era să urmăm excelentul exemplu ce ni s-a dat. Până şi George a fost nerăbdător să se scoale în dimineaţa aceea.

Am luat un mic dejun frugal la patru şi jumătate şi am pornit la drum la cinci. Drumul trecea peste un munte, şi din investigaţiile pe care le-am întreprins prin sat, reieşea că era unul dintre acele drumuri pe care nu ai cum să le greşeşti. Cred că toată lumea cunoaşte genul acesta de drum. În general, te duce înapoi de unde ai pornit, iar dacă nu, tare ai vrea să te ducă înapoi, ca măcar să ştii unde te afli. Eu am prevăzut răul din capul locului. Nu călcasem nici două mile, când răul ne-a ieşit în cale. Drumul se despărţea în trei. Un indicator mâncat de cari arăta că poteca din stângă ducea spre o localitate de care nu auzisem şi care nu figura pe nici o hartă. Celălalt braţ, îndreptat către drumeagul din mijloc, dispăruse. Drumul din dreapta, am fost tustrei de acord, ducea în mod clar înapoi în sat.

— Bătrânul a spus desluşit, ne reaminti Harris, „Ţineţi-o drept înainte, pe după deal”.

— Care deal? Întrebă George, la obiect, în faţa noastră se ridicau vreo şapte, unele mai măricele, altele mai mititele.

— Ne-a spus, continuă Harris, că o să dăm de o pădure.

— Nu am nici un motiv să mă îndoiesc de spusele sale, comentă George, indiferent pe care drum apucăm.

Şi, pe drept cuvânt, fiecare deal era acoperit de câte o pădure deasă.

— Ne-a mai spus, murmură Harris, că vom atinge culmea cam într-o oră şi jumătate.

— Aici, spuse George, încep să nu-l mai cred.

— Ei, ce facem? Întrebă Harris.

Eu, din întâmplare, am bosa orientării în spaţiu. Nu este o virtute; nu mă laud cu ea. E, pur şi simplu, un instinct pe care nu mi-l pot stăpâni. Că uneori mi se interpun lucruri în cale, munţi, prăpăstii, râuri şi alte obstrucţii de aceeaşi natură, nu e vina mea. Instinctul meu este destul de corect; pământul ăsta e greşit alcătuit. I-am călăuzit pe drumul de mijloc. Că drumul de mijloc nu a dovedit suficientă consecvenţă pentru a merge măcar câte un sfert de milă în aceeaşi direcţie şi că după trei mile de suiş şi coborâş s-a terminat brusc într-un cuib de viespi, acestea nu erau fapte imputabile mie personal. Dacă drumul de mijloc ar fi mers în direcţia în care s-ar fi cuvenit să meargă, ne-ar fi dus acolo unde voiam noi să mergem, de asta sunt convins.

Chiar şi în aceste condiţii, eu tot aş fi continuat să valorific menţionata mea aptitudine ca să descopăr un alt drum, dacă faţă de mine s-ar fi procedat în spiritul cuvenit. Dar eu nu sunt înger, o recunosc deschis, şi refuz să-mi dau osteneala pentru nişte ingraţi şi nişte golani. În plus, mă îndoiesc foarte tare că George şi Harris m-ar fi urmat mai departe, oricum ar fi fost. Drept care m-am spălat pe mâini de toată afacerea asta şi Harris a ocupat postul meu, rămas vacant.

— Aşa, a spus Harris, cred că eşti mulţumit de treaba pe care ai făcut-o!

— Foarte mulţumit, i-am replicat eu de pe grămada de bolovani pe care şedeam. Până aici v-am adus cu bine. Aş continua să vă călăuzesc şi mai departe, dar nici un artist nu poate lucra fără încurajare. Păreţi a fi nemulţumiţi de mine pentru că nu ştiţi unde vă aflaţi. De unde ştiţi că nu sunteţi chiar acolo unde doriţi să fiţi? Dar despre asta nu mai vorbesc; nu mă aştept la recunoştinţă. Apucaţi-o încotro credeţi; eu am terminat cu voi amândoi.

Am vorbit, poate, cu înverşunare, dar nu m-am putut stăpâni. Nu auzisem de la ei o vorbă bună tot drumul acela obositor.

— Să nu ne înţelegi greşit, spuse Harris. Atât George, cât şi eu suntem convinşi că fără ajutorul tău nu am fi unde ne aflăm acum. Acest lucru ţi-l recunoaştem pe de-a-ntregul. Dar instinctul este supus greşelii. Ceea ce îmi propun să fac este să-l înlocuiesc cu ştiinţa, care este exactă. Aşadar, ia să vedem unde e soarele?

— Nu crezi, întrebă George, că dacă ne-am întoarce în sat şi am angaja un băiat ca ghid, contra unei mărci, am câştiga timp până la urmă?

— Ar însemna să irosim ore întregi, spuse Harris pe un ton ferm. Lăsaţi pe mine! Eu am citit câte ceva în materie de orientare şi m-a interesat.

Şi-a scos ceasul şi a început să se învârtească în jurul propriei sale axe.

— E simplu ca bună ziua, continuă el. Îndrepţi limba mică spre soare, apoi bisectezi segmentul dintre limba mică şi douăsprezece, şi în felul acesta obţii nordul.

S-a sucit câtva timp când încoace, când încolo, apoi a nimerit-o.

— S-a făcut, zise el. Ăsta-i nordul: acolo unde e cuibul de viespi. Acum, daţi-mi harta.

I-am întins harta, şi el, postându-se cu faţa spre viespi, a cercetat-o.

— Din punctul acesta, spuse el, Todtmoos e spre sud -sud-vest.

— Cum adică din punctul acesta? Întrebă George.

— Păi, de-aici, de unde ne aflăm, i-o-ntoarse Harris.

— Dar unde ne aflăm? Întrebă George. Această problemă l-a cam frământat pe Harris câtăva vreme, dar, în cele din urmă, s-a înseninat la faţă.

— Nu contează unde ne aflăm, spuse el. Oriunde ne-am afla, Todtmoos e în direcţia sud – sud-vest. Haideţi odată, că nu facem decât să pierdem vremea.

— Nu prea îmi dau seama cum ai făcut socoteala, spuse George, ridicându-se şi luându-şi rucsacul în spinare. Dar presupun că n-are nici o importanţă. Suntem aici pentru că face bine la sănătate, şi totul este atâta de frumos!

— Las' c-o scoatem noi la capăt, spuse Harris, plin de încredere senină. Ajungem la Todtmoos înainte de ora zece. N-aveţi nici o grijă. Şi la Todtmoos mâncăm ceva.

Zicea că el, unul, anvizajează un biftec, urmat de o omletă. George a spus că, personal, nu intenţionează să se gândească la acest subiect până ce nu vede Todtmoosul.

Am mers preţ de o jumătate de oră, apoi, dând de un luminiş, am văzut la picioarele noastre, cam la două mile depărtare, satul prin care trecusem în dimineaţa aceea. Avea o biserică ciudată, cu o scară exterioară, ceva oarecum neobişnuit.

Vederea ei m-a întristat. Mersesem din greu trei ore şi jumătate şi realizasem, pare-se, circa patru mile. Insă Harris era încântat.

— Acum, în sfârşit, ne spuse el, ştim unde ne aflăm.

— Parcă ziceai că nu contează, îi aminti George.

— Practic, nici nu contează, replică Harris, dar e mai bine să fii sigur. Acum mă simt mai încrezător în mine însumi.

— N-am impresia că acest fapt ar reprezenta un avantaj, mormăi George.

Dar nu cred că Harris l-a auzit.

— Ne aflăm acum, continuă Harris, la răsărit faţă de soare, iar Todtmoos e la sud-vest de punctul în care ne găsim. Aşa că dacă… Se întrerupse brusc. Apropo, spuse el, vă aduceţi aminte ce ziceam de bisectoare, că arată spre nord sau spre sud?

— Ai spus că arată spre nord, îi răspunse George.

— Eşti convins? Insistă Harris.

— Absolut convins, răspunse George. Dar nu te lăsa influenţat în calculele tale. După toate probabilităţile, te-ai înşelat. Harris reflectă un moment, apoi fruntea i se descreţi.

— Aşa e! Exclamă el. Sigur că da, e nordul. Trebuie să fie nordul. Păi, cum ar putea să fie sudul? Acum trebuie să ne îndreptăm spre vest. Haidem!

— Sunt perfect dispus să mă îndrept spre vest. Orice punct cardinal îmi e totuna. Doresc numai să observ că, în momentul de faţă, mergem drept către est.

— Da' de unde, îl contrazise Harris. Mergem drept către vest.

— Mergem către est, îţi spun, stărui George.

— Termină odată, spuse Harris, că mă derutezi.

— Cu atât mai bine, replică George. Poate că iese ceva din asta. Iţi spun că mergem drept către est.

— Ce absurditate! Izbucni Harris. Uite soarele colo!

— Soarele îl văd, răspunse George, chiar foarte bine. Poate că este la locul lui, după teoria ta şi a ştiinţei, poate că nu. Tot ce ştiu eu este că, atunci când am coborât din sat, acel deal anume, cu acea bucată de stâncă anume, se afla în direcţia nord faţă de noi. În momentul de faţă suntem cu faţa spre est.

— Ai perfectă dreptate, spuse Harris. Uitasem pentru moment că am făcut stânga-mprejur.

— Eu, în locul tău, mi-aş face un obicei din a nota, bombăni George. E o manevră care probabil se va repeta de mai multe ori.

Şi iar am făcut stânga-mprejur şi am pornit-o în direcţia opusă. La capătul a patruzeci de minute de urcuş, am dat iar de un luminiş, şi satul iar s-a desfăşurat la picioarele noastre. De data aceasta se afla la sud de noi.

Asta-i nemaipomenit, spuse Harris.

Ba n-are de ce să te prindă mirarea, replică George. Dacă mergi constant jur-împrejurul unui sat, este cât se poate de normal ca din când în când să-l zăreşti. Eu, personal, mă bucur când îl văd. Asta dovedeşte că nu ne-am rătăcit definitiv.

— Ar trebui să fie de partea cealaltă a noastră, spuse Harris.

— Chiar acolo are să fie peste o oră sau cam aşa, spuse George, dacă-i dăm tot înainte.

Eu prea multe n-am mai spus; amândoi mă enervau; dar m-am bucurat să observ că George începea în mod vădit să se supere pe Harris. Era absurd din partea lui Harris să-şi închipuie că poate găsi drumul după soare.

— Aş vrea să ştiu sigur, spuse Harris, meditativ, dacă linia bisectoare indică nordul sau sudul.

— Ar fi cazul să te hotărăşti odată, zise George. Este un amănunt important.

— E imposibil să fie nordul, declară Harris, şi-am să-ţi explic de ce.

— Nu te mai osteni, îl întrerupse George. Sunt perfect pregătit să cred că nu este.

— Dar chiar acum ai susţinut că este, zise Harris, cu reproş.

— Nici pomeneală de aşa ceva, ripostă George. Am spus că tu ai spus că este, ceea ce e cu totul altceva. Dacă socoteşti că nu este, să mergem în direcţia opusă. Ar fi, în orice caz, o variaţie.

Drept consecinţă, Harris s-a orientat potrivit unor calcule inverse, şi iar ne-am afundat în codru; şi iar după o jumătate de oră de urcuş ţeapăn ne-a apărut înaintea ochilor acelaşi sat. Eram acum ceva mai sus, ce-i drept e drept, şi de data aceasta satul se afla între noi şi soare.

— Cred, spuse George, stând şi privind în vale, că asta-i cea mai frumoasă privelişte de până acum a satului. A mai rămas un singur punct din care-l mai putem contempla. După aceea, propun să coborâm în sat şi să ne odihnim puţin.

— Nu cred că este acelaşi sat, spuse Harris. Nu se poate.

— Asupra bisericii de colo nu ne putem înşela, spuse George. Dar poate că se repetă aidoma povestea cu statuia din Praga. E posibil ca autorităţile din partea locului să fi construit câteva machete ale satului în mărime naturală şi să le fi plantat ici şi colo prin Pădurea Neagră ca să vadă unde i-ar sta mai bine. Oricum, încotro o mai apucăm acuma?

— Nu ştiu, spuse Harris, şi nici că-mi pasă. Eu am făcut tot ce-am putut; voi n-aţi făcut altceva decât să cârtiţi şi să mă zăpăciţi de cap.

— Poate că am uzat de dreptul la critică, recunoscu George. Dar vă rog să priviţi lucrurile şi din punctul meu de vedere. Unul din voi zice că are instinct şi mă aduce la un cuib de viespi din inima pădurii.

— Eu nu pot împiedica viespile să-şi înjghebe cuiburile în pădure, am replicat.

— Nici eu nu spun că poţi, răspunse George. Nu intru în polemică; pur şi simplu, constat fapte incontestabile. Celălalt, care mă poartă când la deal, când la vale ore în şir pe principii ştiinţifice, nu ştie care-i nordul şi care-i sudul şi nu e prea sigur dacă a făcut stânga-mprejur sau nu. Personal, nu-mi arog alte instincte în afara celor obişnuite, nici om de ştiinţă nu sunt. Dar văd două tarlale de fâneaţă mai încolo şi un om. Am să-i ofer contravaloarea fânului pe care-l coseşte şi pe care-l evaluez la o marcă şi cincizeci de pfenigi, ca să-şi întrerupă munca şi să mă conducă până acolo unde am să văd Todtmoosul cu propriii mei ochi. Dacă vreţi să mă urmaţi, voia dumneavoastră. Dacă nu, n-aveţi decât să elaboraţi un alt sistem şi să-l puneţi în aplicare.

Planul lui George era lipsit atât de originalitate, cât şi de îndrăzneală, dar în momentul acela ne-a făcut cu ochiul. Din fericire, ne învârtisem în loc şi ajunsesem foarte aproape de punctul de unde am început s-o scrântim; cu rezultatul că, ajutaţi de domnul cu coasa, am regăsit drumul cel drept şi am ajuns la Todtmoos cu patru ore mai târziu decât planificasem şi cu un apetit de ne-au trebuit patruzeci şi cinci de minute de eforturi susţinute ca să-l astâmpărăm.

De la Todtmoos intenţionasem să coborâm spre Rin per pedes, dar, înduioşaţi de supraeforturile noastre din dimineaţa aceea, am hotărât să facem promenada într-o trăsură, cum ar zice francezul; şi în acest scop am tocmit un vehicul pitoresc, tras de un cal, despre care aş fi zis că are trupul cât o bute dacă, în comparaţie cu vizitiul, n-ar fi părut costeliv. În Germania, toate vehiculele sunt construite pentru o pereche de cai, dar sunt trase de unul singur. Aceasta conferă echipajului o înfăţişare scălâmbă, după optica noastră, însă la faţa locului se consideră a fi o dovadă de stil. Impresia pe care vrei s-o faci este că, de regulă, mergi cu o pereche de cai, dar că pentru moment nu ştii unde l-ai pus pe celălalt. Vizitiul german nu este ceea ce se poate numi „un bici de prima mână”. Ipostaza lui optimă este când doarme. Atunci, în orice caz, este inofensiv; iar calul fiind, în general vorbind, inteligent şi experimentat, călătoria în aceste condiţii este comparativ lipsită de riscuri. Dacă în Germania s-ar putea dresa caii să încaseze şi banii la capătul cursei, nici n-ar mai fi nevoie de vizitiu. Aceasta ar fi spre categorica uşurare a pasagerului, căci atunci când vizitiul german nu doarme şi nu pocneşte din bici, ocupaţia sa de bază este să intre într-un bucluc sau să se extragă din el. Se pricepe mai bine la prima operaţie. Îmi aduc aminte că odată călătoream în compania a două doamne pe o şosea abruptă din Pădurea Neagră. Era un drum din acelea care coboară în spirală ca un tirbuşon. Versantul era înclinat la un unghi de şaptezeci şi cinci de grade într-o parte şi se ridica într-un abrupt de şaptezeci şi cinci de grade în cealaltă. Mergeam frumos, vizitiul, am constatat noi fericiţi, era cu ochii închişi, când deodată ceva, vreun vis urât sau poate o colică abdominală, l-a trezit. A apucat hăţurile şi, cu o mişcare dibace, a tras calul dinspre vale peste marginea râpei, unde animalul a rămas aninat, pe jumătate susţinut de hamuri. Vizitiul nostru nu părea câtuşi de puţin necăjit sau surprins; ambii cai, am mai observat, păreau deopotrivă obişnuiţi cu această situaţie. Noi am coborât şi el s-a dat jos de pe capră. De sub capră a scos un coşcogeamite briceag, ţinut acolo în mod evident pentru acest scop, şi cu îndemânare a retezat hamurile. Calul, astfel eliberat, s-a dus şi s-a tot dus de-a dura până s-a oprit în şosea cam la cincizeci de picioare sub noi. Acolo, s-a săltat în sus şi a stat să ne aştepte. Ne-am urcat la loc în trăsură şi am pornit-o la vale cu un singur cal până am ajuns la el. Cu ajutorul câtorva capete de funie, vizitiul nostru l-a înhămat iar şi ne-am văzut mai departe de drum. Ceea ce m-a impresionat a fost evidenta deprindere, atât a vizitiului, cât şi a cailor, cu această metodă de a coborî o serpentină.

De bună seamă, lor li s-a părut că a o lua astfel pe scurtătură este mai rapid şi mai comod. Nu m-ar fi prins mirarea dacă omul nostru ne-ar fi propus să ne legăm centurile de siguranţă şi apoi să ne dăm de-a tumba, cu trăsură cu tot, până jos în vale.

O altă ciudăţenie a vizitiului german este aceea că el niciodată nu încearcă să încetinească sau să oprească din hăţuri. El îşi reglează viteza nu după mersul calului, ci prin manipularea frânei. Cale de opt mile pune frâna uşor, astfel încât abia atinge roata, producând un zgomot continuu, cam ca acela când ascuţi fierăstrăul; cale de alte patru mile o înşurubează mai tare, şi atunci călătoreşti cu acompaniament de grohăieli şi guiţături, sugerând o simfonie de porci înjunghiaţi. Când doreşte să oprească de-a binelea, o pune complet. Dacă are frână bună, el calculează că poate opri trăsura, afară de cazul când calul este un animal excesiv de voinic, pe o distanţă mai mică decât lungimea dublă a vehiculului. Nici vizitiul german şi nici calul german nu ştiu, se pare, că trăsura mai poate fi oprită şi printr-o altă metodă. Calul german continuă să tragă până ce constată că este imposibil să mai clintească vehiculul măcar cu un deget; atunci stă. Caii din alte ţări sunt bucuroşi să se oprească atunci când li se sugerează ideea. Am cunoscut cai bucuroşi să meargă chiar încet de tot. Dar calul german, pare-se, este construit pentru o singură viteză şi este incapabil să se abată de la ea. Nu fac decât să afirm un adevăr pur, neînflorat, când spun că am văzut un vizitiu neamţ, cu hăţurile lăsate libere peste tăblia din faţă, manevrând frâna cu ambele mâini, îngrozit că nu va învârti destul de repede ca să evite un carambol.

La Waldshut, unul dintre acele târguşoare din secolul al XVI-lea, prin care curge Rinul Inferior, am întâlnit acel obiect extrem de obişnuit pe continent: călătorul britanic mâhnit şi surprins de necunoaşterea de către străini a subtilităţilor limbii engleze. Când am intrat în gară, explica într-o englezească foarte curată, deşi cu un uşor accent din Somersetshire, unui hamal, pentru a zecea oară, aşa ne-a informat el, simplul fapt că, deşi personal avea bilet pentru Donaueschingen şi voia să se ducă la Donaueschingen ca să vadă izvoarele Dunării – care de fapt nu sunt acolo, deşi ţi se spune că acolo sunt, dorea ca bicicleta să-i fie trimisă mai departe la Engen, iar bagajele la Konstanz şi să aştepte acolo sosirea lui. Era înfierbântat şi furios din pricina efortului. Hamalul era tânăr, dar în momentul acela arăta bătrân şi nenorocit. Mi-am oferit serviciile. Acum, rău îmi pare, deşi nici pe departe tot atât de rău, cred eu, cât a ajuns să-i pară ulterior acelui june căruia-i pierise piuitul. Toate trei rutele, ne-a explicat hamalul, erau complicate, implicând transbordare şi retransbordare. Nu era timp pentru elucidări calme, întrucât trenul nostru pleca peste câteva minute. Omul, englezul, era vorbăreţ, ceea ce este totdeauna o greşeală când trebuie lămurit un lucru încâlcit; iar hamalul era extrem de nerăbdător să termine odată cu treaba asta şi să poată respira din nou. Mi-a străfulgerat prin minte, zece minute mai târziu, când mă gândeam în tren la întâmplarea cu pricina, că, deşi căzusem de acord cu hamalul că ar fi mai bine ca bicicleta să meargă via Immendingen şi ne învoisem s-o expedieze la Immendingen, neglijasem să dau dispoziţii pentru expedierea ei de la Immendingen mai departe. Dacă aş fi o fire pesimistă, în clipa de faţă m-ar roade gândul că, după toate probabilităţile, bicicleta aceea se află şi astăzi tot la Immendingen. Dar socot că este o bună filosofie să încerci totdeauna să vezi partea bună a lucrurilor. Poate că hamalul a corectat din proprie iniţiativă omisiunea mea, sau s-o fi întâmplat cine ştie ce minune şi bicicleta va fi reintrat în posesia proprietarului ei cândva, înainte de terminarea excursiei. Bagajul a fost trimis la Radolfzell: dar în privinţa acestuia mă consolez cu gândul că purta eticheta Konstanz; şi fără îndoială că după un timp autorităţile feroviare, constatând că nu-l revendică nimeni la Radolfzell, îl vor fi expediat mai departe la Konstanz.

Dar toate acestea nu au legătură cu morala pe care doresc s-o trag din întâmplarea amintită. Adevărata esenţă a situaţiei constă în indignarea acestui britanic văzând un hamal german incapabil să priceapă limba engleză. În clipa când i-am adresat cuvântul, şi-a exprimat această indignare în termeni netemperaţi.

— Vă mulţumesc mult de tot, a spus el. E foarte simplu. Eu, personal, vreau să merg la Donaueschingen cu trenul; de la Donaueschingen am de gând să fac drumul pe jos până la Geisengen; de la Geisengen iau trenul până la Engen, şi de la Engen merg cu bicicleta până la Konstanz. Dar nu vreau să iau bagajul cu mine; vreau să-l găsesc la Konstanz când ajung acolo. De zece minute încerc să-i explic atâta lucru acestui imbecil; dar nu pot să-l fac să priceapă.

— Este cu totul dezgustător, am aprobat eu. Unii dintre salariaţii aceştia nemţi aproape că nu cunosc nici o altă limbă în afară de a lor.

— I-am arătat punct cu punct, continuă omul, pe mersul trenurilor şi i-am explicat şi pe cale de pantomimă. Nici aşa nu i-a intrat în cap.

— Parcă nici nu-mi vine să vă cred, am remarcat eu iarăşi. Ai fi zis că lucrul se explică de la sine.

Harris era furios pe individ; voia să-l beştelească pentru nesăbuinţa lui de a călători prin zonele periferice ale unei alte clime şi de a căta acolo să facă jonglerie feroviară complicată fără să ştie o boabă din limba ţării. Dar am frânat impulsivitatea lui Harris şi i-am relevat cât de mare şi de valoroasă era opera la care omul acesta punea umărul fără să-şi dea seama.

Shakespeare şi Milton îşi vor fi adus cum s-au priceput mai bine mica lor contribuţie la răspândirea cunoaşterii limbii engleze în rândul locuitorilor mai puţin favorizaţi ai Europei. Newton şi Darwin vor fi făcut din limba lor o necesitate pentru străinul cult şi care gândeşte. Dickens şi Ouida (căci oamenii noştri care-şi închipuie că lumea literară este mărginită de prejudecăţile celor din New Grub Street ar fi surprinşi şi mâhniţi de poziţia pe care o ocupă în străinătate această doamnă luată în derâdere înpropria-i ţară) vor fi ajutat şi mai mult la popularizarea ei. Insă omul care a răspândit cunoaşterea limbii engleze dintr-un capăt într-altul al Europei este englezul care, incapabil sau nedispus să înveţe un singur cuvânt din oricare limbă în afară de a sa, călătoreşte cu punga în mână prin toate colţurile continentului. Poate să te revolte ignoranţa lui, să te enerveze prostia lui, să te înfurie pre-zumţiozitatea lui. Dar faptul practic rămâne: el este cel care anglicizează Europa. Pentru el, ţăranul elveţian înoată prin nămeţi în serile de iarnă ca să urmeze cursul de engleză ce se organizează în fiecare sat. Pentru el, birjarul şi conductorul, subreta şi spălătoreasă tocesc gramaticile şi cărţile de expresii colocviale englezeşti. Pentru el, negustorul şi comerciantul străin îşi trimit fiii şi fiicele cu miile la studii în toate oraşele Angliei. Pentru el, fiecare hotelier şi proprietar de restaurant din străinătate adaugă la anunţul pe care-l dă la mica publicitate: „Solicitanţi, numai buni cunoscători engleză”.

Dacă rasele anglofone şi-ar face o regulă din a vorbi orice altă limbă decât engleza, minunatul progres al limbii engleze în toată lumea ar înceta. Vorbitorul de limbă engleză stă printre străini şi îşi zornăie aurul.

— Plătesc, strigă el, pe toţi cei care ştiu să vorbească englezeşte.

El este marele educator. Teoretic, îl putem ocărî; practic, jos pălăria în faţa lui. El este propovăduitorul limbii engleze.