Capitolul 12

Ne mâhnesc pornirile filistine ale neamţului. Privelişte superbă, dar restaurant – ioc. Opinia continentală despre englez. Că nu este în stare nici măcar să se adăpostească de ploaie. Vine un călător ostenit cu o cărămidă. Vânătoarea de câini. O reşedinţă personală de nerâvnit. O regiune roditoare. Un suflet avântat urcă muntele. George, alarmat de ora târzie, coboară în grabă pe partea cealaltă. Harris îl urmează ca să-i arate drumul. Detest singurătatea şi-l urmez pe Harris. Pronunţie special amenajată pentru uzul străinilor.

Ceea ce mâhneşte mult sufletul anglo-saxon de înaltă clasă este pornirea filistină care-l îndeamnă pe neamţ să fixeze restaurantul drept ţintă a fiecărei excursii. În creier de munte, în vale feerică, în trecătoare pustie, lângă cascadă sau pe malul torentului şerpuitor există veşnic activul Wirtschaft19. Cum poţi rapsodia despre o privelişte când eşti înconjurat de mese pătate cu bere? Cum să te cufunzi într-o reverie despre trecutul istoric, în miros de friptură de viţel cu spanac?

Într-o zi, vibrând de gânduri înălţătoare, urcam prin bun-get de codru des.

— Şi în vârf, spuse Harris acru, când ne-am oprit o clipă să ne mai tragem sufletul şi să ne strângem cureaua cu încă

0 gaură, o să fie un restaurant de-ăla pestriţ, plin de consumatori care or să-nfulece fripturi de vacă şi ştrudele cu prune şi or să bea vin alb.

— Crezi tu? Întrebă George.

— Precis, răspunse Harris. Doar îi cunoşti. Nu-s în stare să consacre nici o dumbravă solitudinii şi contemplaţiunii; nu ar lăsa ei îndrăgostitului de natură nici un pisc neîntinat de vulgaritatea burţii.

— După calculele mele, am remarcat eu, vom fi acolo puţin înainte de ora unu, cu condiţia să nu tândălim.

— Tocmai la Mittagstisch20, gemu Harris, probabil când servesc ei păstrăviorii ăia albaştri pe care-i prind pe aici. În Germania se pare că nu-i chip să scapi de mâncare şi de băutură. E înnebunitor.

Am pornit iar la drum, şi în splendoarea plimbării am uitat de indignarea noastră. Aprecierea mea s-a dovedit a fi corectă. La unu fără un sfert, Harris, care mergea în frunte, spuse:

— Am ajuns; văd creasta.

— E vreun semn de restaurant? Întrebă George.

— Nu se zăreşte, răspunse Harris. Dar trebuie să fie, poţi fi sigur, luar-ar să-l ia!

Cinci minute mai târziu eram în vârful muntelui. Ne-am uitat spre miazănoapte, spre miazăzi, spre răsărit, spre apus; apoi ne-am uitat unul la altul.

— Grozavă privelişte, nu? Spuse Harris.

— Măreaţă! Am aprobat eu.

— Superbă! A remarcat George.

— Au avut decenţa, de data aceasta, spuse Harris, să nu pună restaurantul la vedere.

— Se pare chiar că l-au camuflat bine, spuse George.

— Nu te mai deranjează aşa tare dacă nu ţi se vâră în ochi, spuse Harris.

— Bineînţeles că, pus la locul său, am observat eu, un restaurant e un lucru cât se poate de bun.

— Sunt curios să ştiu unde l-or fi amplasat, spuse George.

— Ce-ar fi să-l căutăm? Propuse Harris cu însufleţire. Bună idee. Şi eu eram curios. Am căzut de acord să explorăm în diverse direcţii şi să ne întoarcem tot acolo pe creastă spre a da raportul. Peste o jumătate de oră eram iarăşi laolaltă. Nici nu a fost nevoie de cuvinte. Pe chipul fiecăruia dintre noi se citea limpede că, în sfârşit, descoperisem în Germania un colţişor de natură neîntinat de prezenţa sordidă a mâncării şi a băuturii.

— N-aş fi crezut niciodată că e posibil, spuse Harris. Dar voi?

— Eu bănuiesc, am răspuns eu, că acesta este singurul sfert de milă pătrată din întregul Vaterland încă neînzestrat cu un restaurant.

— Şi noi, trei străini, spuse George, l-am descoperit fără nici un efort.

— Just, am observat eu. Printr-o pură întâmplare fericită, avem acum posibilitatea să ne regalăm simţurile mai delicate nederanjaţi de tentaţii vizând componentele mai grosolane ale naturii noastre. Observaţi lumina de pe acele creste îndepărtate; nu-i aşa că este o încântare?

— Fiindcă veni vorba de natură, spuse George, care credeţi că ar fi drumul cel mai scurt până jos?

— Drumul din stânga, am răspuns eu după ce am consultat ghidul turistic, ne duce la Sonnensteig (unde, în treacăt fie zis, văd că se vorbeşte elogios despre Der Goldener Adler21) în circa două ore. Drumul din dreapta, deşi ceva mai lung, domină o perspectivă mai vastă.

— Perspectivele, spuse Harris, seamănă foarte mult între ele; nu găsiţi?

— Eu, personal, spuse George, o iau la stânga, iar Harris şi cu mine ne-am luat după el.

Dar nu aveam să ajungem jos în vale atât de curând cum sperasem. Furtunile se dezlănţuie repede prin părţile acestea, şi n-am apucat să mergem nici o jumătate de oră, că ni s-a impus dilema: sau găsim un adăpost, sau ne trăim restul zilei în haine murate. Ne-am hotărât asupra primei posibilităţi şi am ales un arbore care, în împrejurări normale, ne-ar fi oferit suficientă protecţie. Însă o furtună cu fulgere şi trăsnete în Pădurea Neagră nu este o împrejurare normală. La început ne-am consolat spunându-ne că, în ritmul acesta, fenomenul nu putea să ţină mult. În faza următoare ne-am străduit să ne mângâiem cu gândul că, dacă totuşi ţine, curând vom fi atât de leoarcă, încât n-avem a ne mai teme că ne-am putea uda şi mai tare.

— În situaţia asta, spuse Harris, aproape că m-aş fi bucurat dacă aş fi găsit un restaurant acolo sus.

— Nici eu nu văd vreun avantaj în a fi şi ud, şi lihnit de foame, spuse George. Eu îi mai acord cinci minute, după care am pornit-o la vale.

— Aceste pustietăţi montane, am remarcat eu, sunt foarte atrăgătoare pe vreme bună. Când plouă, mai ales dacă se întâmplă să fi trecut de vârsta la care…

În momentul acela am auzit o voce strigându-ne. Provenea de la un domn masiv care se afla cam la cincizeci de picioare de noi, adăpostit sub o umbrelă enormă.

— Nu doriţi să poftiţi înăuntru? Întrebă domnul cel masiv.

— Unde înăuntru? I-am strigat eu. La început am crezut că este un deştept de-ăla care vrea să facă pe glumeţul când omului nu-i arde de glumă.

— În restaurant, mi-a răspuns el. Am ieşit de sub adăpost şi ne-am dus spre el. Eram dornici să aflăm amănunte.

— V-am strigat de la fereastră, spuse domnul cel masiv pe când ne apropiam de el, dar se vede treaba că nu m-aţi auzit. Furtuna asta poate să mai ţină încă un ceas; o să vă udaţi în ultimul hal.

Era un domn vârstnic foarte cumsecade; părea cu totul îngrijorat de soarta noastră. I-am spus:

— E foarte amabil din partea dumneavoastră că aţi ieşit. Nu suntem alienaţi mintal. Dar n-am stat sub copacul acela în ultima jumătate de oră ştiind tot timpul că la douăzeci de yarzi de noi se află un restaurant ascuns după copaci. Habar n-am avut că ne găsim în preajma unui restaurant.

— Mi-am închipuit eu că nu ştiţi, spuse domnul cel vârstnic, de aceea am şi venit.

Se pare că toţi cei din local ne-au urmărit şi ei de la fereastră, minunându-se de ce stăteam acolo, cu nişte fizionomii atât de nenorocite. Dacă n-ar fi fost domnul acesta vârstnic atât de cumsecade, imbecilii ar fi continuat să ne pândească, presupun, tot restul după-amiezii. Patronul s-a scuzat spunând că a avut impresia că suntem englezi. Nu este o figură de stil. Pe continent, oamenii sunt sincer convinşi că tot englezul e zurliu. Sunt la fel de încredinţaţi de acest lucru, pe cât de încredinţat este ţăranul englez că francezii se hrănesc în principal cu broaşte. Chiar când faci eforturi personale şi nemijlocite de a le corecta această impresie, nu reuşeşti totdeauna.

Era un mic restaurant liniştit, unde se gătea bine, iar Tischwein22-ul era cât se poate de acceptabil. Am stat acolo vreo două ore, ne-am uscat, am mâncat, am discutat despre peisaj; şi tocmai când să plecăm, s-a întâmplat ceva care arată cât de ademenitoare sunt pildele rele pe lumea asta, în comparaţie cu cele bune.

A intrat un călător. Părea un om măcinat de griji. În mână ducea o cărămidă legată cu o funie. A intrat repede, cu un aer speriat, a închis uşa cu luare-aminte în urma lui. S-a asigurat că e bine prinsă în clanţă, a privit un timp pe fereastră foarte atent, apoi, cu un suspin de uşurare, şi-a aşezat cărămida lângă el pe bancă şi a cerut mâncare şi băutură.

Era ceva misterios în toată afacerea asta. Te făcea să te întrebi cum avea de gând să întrebuinţeze cărămida, de ce a închis uşa cu atâta grijă, de ce s-a uitat aşa de atent pe geam; dar avea o mutră prea nenorocită, care parcă spunea că numai de conversaţie n-are chef, aşa că ne-am abţinut să-i adresăm vreo întrebare. Pe măsură ce mânca şi bea, începuse să se mai destindă şi ofta mai rar. Ceva mai târziu şi-a întins picioarele, a aprins un trabuc puturos şi a început să pufăie satisfăcut.

Şi atunci inevitabilul s-a produs. S-a produs prea repede ca să mai lase loc pentru o explicaţie amănunţită. Mi-aduc aminte că pe uşa de la bucătărie a intrat o Fraulein cu o tigaie în mână. Am văzut-o trecând spre uşa care dădea în curte. În clipa următoare s-a iscat un tărăboi de nedescris. Iţi sugera genul de pantomime în care, dintre nouraşi plutitori, muzică adormitoare, flori care unduiesc şi zâne languroase, eşti deodată aruncat printre răcnete de poliţai care se împiedică de copii urlând disperaţi, filfizoni care se încaieră cu bufoni, cu cârnaţi şi cu arlechini, tobogane unse cu unt şi clovni. În momentul în care Fraulein cea cu tigaia a pus mâna pe clanţă, uşa s-a izbit de perete de parcă toate duhurile rele presaseră în ea de partea cealaltă, aşteptând. O puicuţă şi doi purcei au dat buzna înăuntru; un cotoi care dormea liniştit pe un butoiaş de bere s-a trezit brusc la viaţă cu mare zbârleală şi stropşeală. Fraulein a zvârlit cu tigaia în sus şi s-a prăbuşit la pământ. Domnul cu cărămida a ţâşnit în picioare, răsturnând masa din faţa lui, inclusiv tot ce se găsea pe ea.

Căutând cu privirea cauza dezastrului, o descopereai imediat în persoana unei corcituri de fox cu urechi ascuţite şi cu o coadă ca de veveriţă. Proprietarul restaurantului s-a repezit înăuntru pe altă uşă şi a făcuto tentativă nereuşită de a-l da afară cu o lovitură de picior. În schimb, l-a nimerit pe unul dintre purcei, pe cel mai gras. Era o lovitură energică, bine plasată, şi purcelul a primit-o în plin; omul n-a irosit nici o fărâmă de energie. Ţi-era mai mare mila de bietul animal; dar oricâtă milă ar fi simţit cineva pentru el, nici nu se putea compara cu mila de care a fost copleşit purcelul pentru propriul său destin. A renunţat să mai alerge prin încăpere; s-a instalat jos în mijloc şi a invocat întregul sistem solar, atră-gându-i atenţia asupra nedreptăţii comise asupră-i. Jelania lui trebuie că s-a auzit până în văile vecine, şi oamenii s-au întrebat ce cataclism se petrece oare în munţi.

În acest timp, găina se năpustea, cotcodăcind, în toate direcţiile concomitent. Era o pasăre cu calităţi uimitoare; părea în stare să alerge în sus, pe un perete vertical, fără prea mare dificultate; ea, juma-juma cu pisica, au reuşit să dea jos aproape toate lucrurile care n-ajunseseră încă la podea. În mai puţin de patruzeci de secunde erau în încăpere nouă oameni care încercau în corpore să tragă şuturi într-un singur câine. Câteodată, probabil că unul sau altul îşi atingea scopul, pentru că, din când în când, câinele se oprea din lătrat ca să schelălăie. Dar asta nu-l descuraja. Trebuie să plăteşti pentru orice, precis că aşa îşi spunea el, chiar şi pentru o vânătoare combinată de porci şi orătănii; şi, în general, jocul merita să plăteşti oricât.

În afară de asta, avea satisfacţia să remarce că pentru fiecare şut pe care îl încasa el, mare parte din celelalte vieţuitoare din încăpere încasau câte două. Cât despre amărâtul de purcel, purcelul sedentar, cel care încă mai stătea în centru lamentându-se, probabil că totaliza vreo patru puncte fără nici o penalizare. Să încerci să-l atingi pe câinele ăsta era ca şi cum ai juca fotbal cu o minge care fuge de tine, dar nu atunci când te duci să dai cu piciorul în ea, ci după ce ai început să dai şi e deja prea târziu să te mai opreşti, aşa că lovitura trebuie să se producă în orice caz, singura ta speranţă rămânând ca bombeul să întâlnească ceva tare care să-l oprească şi astfel să te salveze de la o cădere în fund zgomotoasă şi totală. Dacă totuşi cineva nimerea câinele, era din pură întâmplare, când nici nu se aştepta să-l nimerească; şi, în general, treaba asta îl lua pe om aşa de pe nepregătite, încât mişcarea următoare era să se prăvale peste câine. Ca să nu mai vorbim că toată lumea, fără excepţie, din jumătate în jumătate de minut, cădea peste purcel, purcelul care şedea pe jos, cel care nu era în stare să se dea la o parte din drumul nimănui.

Cât timp o fi durat învălmăşeala e imposibil de spus. Numai George cu inteligenţa lui i-a pus capăt. De la un timp încoace, George tot încerca să prindă, nu câinele, după cum s-ar crede, ci al doilea purcel, care mai era încă în stare de funcţionare. Încolţindu-l în cele din urmă, l-a convins să renunţe la mişcarea de revoluţie în jurul sălii şi să se lanseze spre exterior. Purcelul a ţâşnit pe uşă cu un ultim guiţat prelung.

Totdeauna râvnim la lucrul pe care nu-l avem. Un purcel, o puicuţă, nouă oameni şi o pisică reprezentau pentru câine un fleac pe lângă prada care dispărea pe uşă. Fără o matură chibzuinţă, s-a repezit după purcel, iar George a închis uşa în urma lui şi a tras zăvorul.

Atunci, patronul s-a ridicat de jos şi şi-a aruncat ochii roată asupra tuturor lucrurilor care zăceau pe duşumea.

— Jucăuş câinele dumitale, îi spuse el omului care venise cu cărămida.

— Nu e câinele meu, răspunse omul, morocănos.

— Atunci al cui e? Întrebă patronul.

— Nu ştiu al cui e, răspunse omul.

— Uite ce e, cu mine nu ţine, zise patronul, ridicând de jos un portret al împăratului Germaniei şi ştergându-l de bere cu mâneca.

— Ştiu că nu ţine, răspunse omul. Nici nu m-aşteptam să ţină. M-am săturat să tot spun la toată lumea că nu e câinele meu. Nu e unul să mă creadă.

— Ce zor ai să umbli cu el dacă nu e câinele dumitale? Întrebă patronul. Ce vino-ncoa' ai găsit la el?

— Nu eu umblu cu el, răspunse omul, el umblă cu mine. M-a agăţat azi-dimineaţă la zece şi nu vrea să mă mai părăsească. Credeam că am scăpat de el când am intrat aici. L-am lăsat asupra unei raţe căreia îi făcea de petrecanie şi mai bine de un sfert de oră nu m-a ajuns. Probabil o să trebuiască s-o plătesc la întoarcere.

— N-ai încercat să dai cu pietre în el? Întrebă Harris.

— Dacă am încercat să dau cu pietre în el! Răspunse omul cu dispreţ. Am dat cu pietre-n el de mă doare mâna şi acum, dar el crede că mă joc şi mi le-aduce înapoi. Mă car după mine cu blestemata asta de cărămidă de mai bine de o oră, tot sperând că o să reuşesc să-l înec, dar niciodată nu se apropie destul ca să pun mâna pe el. Se aşază frumos la doi paşi de mine, unde ştie că nu pot să-l ajung, şi stă cu limba scoasă şi se uită la mine.

— De mult n-am mai auzit o poveste aşa de caraghioasă, spuse patronul.

— Mă bucur că te-amuză măcar pe dumneata, zise omul. L-am lăsat dând ajutor patronului să strângă cioburile şi ne-am văzut de drum. La câţiva paşi de uşă, credinciosul animal îşi aştepta prietenul. Părea obosit, dar mulţumit. Era un câine cu capricii stranii şi subite, şi ne-am temut o clipă să nu-i devenim simpatici. Dar ne-a lăsat cu indiferenţă să trecem. Fidelitatea lui faţă de un om lipsit de sensibilitate era mişcătoare, iar noi n-am făcut nici o tentativă să o subminăm.

Mulţumiţi de cât văzusem din Pădurea Neagră, am mers mai departe cu bicicloanţele noastre prin Alt Breisach şi Colmar spre Munster; de unde am pornit într-o scurtă expediţie prin lanţul Vosgilor care, potrivit spuselor actualului împărat al Germanici, reprezintă hotarul dincolo de care civilizaţia umană încetează a mai exista. În vremurile de demult, ca să te stabileşti cu domiciliul la Alt Breisach, o fortăreaţă construită pe stânci, cu apa curgând la picioarele ei când pe o parte, când pe alta, căci în tinereţea-i lipsită de experienţă se pare că Rinul nu era niciodată sigur pe unde s-o ia, trebuia să fii un mare amator de schimbare şi de senzaţii. Indiferent între cine era război şi pentru ce motiv, fortăreaţa Alt Breisach nu se putea să nu ia parte la el. Toată lumea o asedia, mare parte o captura, majoritatea o pierdea din nou; nimeni nu părea în stare s-o păstreze. De cine aparţinea şi ce era, locuitorul din Alt Breisach nu putea fi niciodată absolut sigur. Într-o zi era francez, dar mai înainte de a putea învăţa franţuzeşte cât să-şi poată plăti impozitele se trezea austriac.

În timp ce încerca să descopere ce trebuie să faci ca să fii bun austriac, afla că nu mai e austriac, ci neamţ, cu toate, că nu-i era întotdeauna clar care anume spiţă de neamţ din cele douăsprezece spiţe. Într-o zi se poraenea catolic, a doua zi protestant înflăcărat. Singurul lucru care mai dădea o oarecare stabilitate existenţei sale era monotonia obligaţiei de a plăti din greu pentru privilegiul de a fi ceea ce era în momentul respectiv. Dar când stai să te gândeşti la lucrurile astea, te pomeneşti întrebându-te de ce, în evul mediu, în afară de regi şi de strângătorii de biruri, îşi mai dădea cineva osteneala să trăiască.

În materie de variaţie şi frumuseţe, Vosgii nici nu se compară cu munţii din Schwartzwald23. Văzuţi prin ochii turistului, avantajul constă în mai marea lor sărăcie. Ţăranul din Vosgi nu are aerul acela neromantic de bunăstare care-l strică pe vecinul său de vizavi de peste Rin. Satele şi gospodăriile au mai mult farmecul declinului. Un alt aspect în care excelează districtul Vosgilor sunt ruinele. Multe dintre numeroasele sale castele stau cocoţate acolo unde ai fi crezut că numai vulturii sunt dispuşi să-şi facă cuib. În altele, începute de romani şi terminate de trubaduri, întinzându-şi pe câteva pogoane labirintul de ziduri încă în picioare, poţi să rătăceşti ore întregi.

Vânzătorul de fructe şi zarzavaturi este o persoană necunoscută în Vosgi. Majoritatea fructelor şi zarzavaturilor cresc în libertate şi poţi să ţi le procuri dacă te osteneşti să le culegi. E greu să respecţi orice fel de program când colinzi prin Vosgi, pentru că, pe căldură, tentaţia de a te opri ca să mănânci fructe este în general prea mare ca să-i poţi rezista. Zmeura, cea mai bună zmeură pe care am mâncat-o vreodată, fragii, coacăzele şi agrişele cresc pe povârnişuri aşa cum cresc rugii de mure pe garduri în Anglia. Băietanul din Vosgi nu este nevoit să fure din livezi; el poate să-şi strice stomacul fără să cadă în păcat. Livezi în Munţii Vosgi sunt câte vrei; dar să intri pe furiş într-o livadă cu scopul de a fura fructe este la fel de ridicol ca atunci când un peşte ar încerca să intre la ştrand fără să plătească. Şi totuşi, bineînţeles, se mai comit şi erori.

Într-o după-amiază, tot urcând la deal, am ieşit pe platou, unde am zăbovit poate prea mult şi am mâncat foarte multe fructe, ceea ce ar fi putut să ne dăuneze; era atâta belşug în jurul nostru, aveai atâtea dintr-ales. Am început cu câteva frăguţe întârziate, iar de la ele am trecut la zmeură. Apoi, Harris a găsit un prun văratic cu câteva prune pârguite, tocmai bune.

— Am dat lovitura cu prunul ăsta, spune George. Eu zic să tragem tare pe el.

Ceea ce nu era un sfat rău, după toate aparenţele.

— Ce păcat, zice Harris, că perele sunt încă tari.

A mai fost el amărât un timp pe chestia asta, dar mai încolo am dat eu de nişte prune galbene grozave, şi asta l-a consolat pe Harris într-o oarecare măsură.

— Cred că suntem încă prea la nord pentru ananas, zise George. Am impresia că aş consuma cu mare plăcere un ananas proaspăt. Până la urmă te saturi de fructele astea obişnuite.

— Prea multe tufe şi prea puţini pomi, asta mă deranjează pe mine, spuse Harris. Eu, unul, aş mai fi mâncat nişte prune.

— Uite că urcă un om la deal, am spus cu. Pare a fi de prin partea locului. Poate ştie el unde mai găsim prune.

— Umblă bine pentru vârsta lui, observă Harris, într-adevăr, omul urca într-un ritm demn de admirat. În plus, după cât puteam să ne dăm seama de la distanţa aceea, părea să fie grozav de binedispus, pentru că striga şi chiuia cât îl ţinea gura, gesticulând cu mâna.

— Ce moşneag vesel şi simpatic! Spuse Harris. Îţi creşte inima când îl vezi. Dar de ce şi-o fi ducând toiagul pe umăr? De ce nu se sprijină-n el ca să urce mai uşor?

— Ştiţi ce, eu nu cred că e toiag, zise George.

— Ce să fie atunci? Întrebă Harris.

— Păi, zise George, mie îmi seamănă mai mult a puşcă.

— Doar n-om fi comis vreo greşeală? Spuse Harris. Doar n-o fi asta o livadă proprietate particulară.

— V-aduceţi aminte, zic eu, ce tragedie s-a întâmplat acum vreo doi ani în sudul Franţei? Un soldat a rupt nişte cireşe când trecea pe lângă o casă, şi ţăranul francez care era proprietarul cireşelor a ieşit şi, fără nici o somaţie, l-a împuşcat pe loc.

— Dar nu se poate să ai voie să împuşti un om pentru că ţi-a ciugulit nişte fructe, nici măcar în Franţa, zise George.

— Bineînţeles că nu, am răspuns eu. A fost ceva cu totul ilegal. Singura scuză prezentată de avocat a fost că omul avea o fire foarte irascibilă şi că ţinea în mod deosebit la cireşele sale.

— Mi-aduc şi eu aminte câte ceva despre cazul acela, zise Harris, acum că aţi adus vorba. Mi se pare că districtul în care s-a întâmplat povestea („Commune”, aşa cred că-i zice) a trebuit să plătească o despăgubire respectabilă rudelor soldatului mort; ceea ce e foarte cinstit.

George zise:

— Eu m-am cam plictisit de locul ăsta. Şi pe urmă s-a făcut târziu.

Harris zise şi el:

— Dacă merge aşa de repede, o să cadă şi o să se lovească. Şi pe urmă, nu cred că ştie drumul.

Mi-era urât să rămân singur acolo sus, să n-am cu cine să schimb o vorbă. Şijapoi, am reflectat eu, de când eram mic nu mai gustasem plăcerea de a coborî în fugă o pantă abruptă. M-am gândit să văd dacă pot retrăi senzaţia. Te cam hurducă, dar mi se pare că face bine la ficat.

În noaptea aceea am dormit la Barr, un orăşel simpatic pe drumul care duce la interesanta mănăstire de la Sfântul Ottilienberg, veche ctitorie în inima munţilor, unde eşti servit de călugăriţe autentice, iar nota de plată ţi-o prezintă un duhovnic. La Barr, chiar înainte de cină, a intrat un turist. Părea a fi englez, dar vorbea o limbă pe care n-am auzit-o în viaţa mea. Şi totuşi era o limbă elegantă şi melodioasă. Patronul se holba la el, prostit; nevasta patronului clătina din cap a nedumerire. Turistul a oftat şi a încercat pe altă limbă, care parcă îmi reînvia nişte amintiri uitate, deşi, în acelaşi timp, nu ştiam de loc de unde s-o iau. Dar nici de data aceasta nu l-a înţeles nimeni.

— Fir-ar a dracului! Şi-a spus lui însuşi cu voce tare.

— A, sunteţi englez! A exclamat patronul, luminându-se la faţă.

— Monsieur pare obosit, a exclamat zglobia hangiţă. Monsieur doreşte să servească cina.

Amândoi vorbeau englezeşte excelent, aproape la fel de bine cum vorbeau franţuzeşte şi nemţeşte; au început să se agite şi l-au făcut să se simtă bine. La masă a stat lângă mine şi m-am dat în vorbă cu el.

— Spuneţi-mi, l-am întrebat (mă intriga chestiunea), ce limbă aţi vorbit la început, când aţi intrat?

— Nemţeşte, m-a lămurit el.

— A! Am făcut eu. Vă rog să mă iertaţi.

— De ce, nu m-aţi înţeles? A continuat el.

— A fost probabil vina mea, am răspuns eu. Cunoştinţele mele de limbă germană sunt extrem de reduse. Ciuguleşti câte un pic de ici, de colo, dar bineînţeles că nici nu se compară…

— Dar nici ei n-au înţeles, patronul şi nevastă-sa; şi doar e limba lor maternă.

— Nu prea cred, am spus eu. E drept, copiii de prin partea locului vorbesc nemţeşte, iar patronul şi soaţa ştiu şi ei nemţeşte într-o oarecare măsură. Dar peste tot în Alsacia şi Lorena bătrânii mai vorbesc încă franţuzeşte.

— Dar am vorbit cu ei şi pe franţuzeşte, a adăugat el, însă nici aşa n-au înţeles.

— Este într-adevăr foarte ciudat, am încuviinţat eu.

— E mai mult decât ciudat, a răspuns el. În cazul meu este, pur şi simplu, de neînţeles. În şcoală mi-am câştigat bursa numai datorită talentului meu la franceză şi la germană. Corectitudinea frazelor mele, acurateţea pronunţiei erau considerate în liceu aproape un fenomen. Şi totuşi, când merg în străinătate, oamenii nu înţeleg aproape nici un cuvânt din ce spun. Puteţi să-mi explicaţi de ce?

— Cred că da, am răspuns eu. Pronunţia dumneavoastră e prea perfectă. Vă amintiţi ce a spus scoţianul când a gustat prima oară în viaţa lui un whisky veritabil: „O fi el curat, dar nu pot să-l beau”. Aşa şi cu germana dumneavoastră. Oamenilor li se pare mai mult o demonstraţie de virtuozitate decât o limbă. Dacă-mi daţi voie să vă dau un sfat, apoi ăsta e: pronunţaţi cât mai prost şi faceţi toate greşelile care vă vin la gură.

Peste tot e acelaşi lucru. Fiecare ţară rezervă o pronunţie specială exclusiv pentru străini, o pronunţie pe care ei nici nu se gândesc s-o folosească şi pe care nu o înţeleg atunci când e folosită de altcineva. Am auzit odată o englezoaică explicân-du-i unui francez cum să pronunţe cuvântul have:

— Dumneata îl pronunţi, spunea cucoana respectivă, cu reproş în glas, ca şi cum s-ar scrie hav. Dar nu-i aşa. Are şi un „e” la coadă.

— Dar eu, a spus elevul, credeam că dumneavoastră nu-l pronunţaţi pe „e” de la sfârşitul lui have.

— Bineînţeles că nu, l-a lămurit profesoara. Este ceea ce se cheamă un „e” mut, dar el exercită o influenţă hotărâtoare asupra vocalei precedente.

Înainte de asta, elevul spunea have destul de inteligibil. După lecţie, de câte ori ajungea la cuvântul respectiv, se crispa, încerca să se concentreze şi dădea glas unui sunet pe care numai contextul ar mai fi putut să-l explice.

Lăsând la o parte chinurile primilor martiri, cred că puţini oameni au avut de îndurat ce am îndurat eu încercând să realizez pronunţarea corectă a cuvântului german care înseamnă biserică, Kirche. Cu mult înainte de a reuşi, m-am hotărât mai bine să nu mă duc niciodată la biserică în Germania decât să trebuiască să am de-a face cu acest cuvânt.

— Nu, nu, îmi explica profesorul (era un domn plin de bunăvoinţă). Dumneata îl pronunţi ca şi cum s-ar scrie K-i-r-c-h-k-e. Nu e nici un „k” acolo. Uite aşa:

Şi îmi ilustra din nou, a douăzecea oară în dimineaţa aceea, cum trebuia pronunţat cuvântul; mai trist era că să mă fi picat cu ceară şi tot nu reuşeam să văd vreo diferenţă între cum îl zicea el şi cum îl ziceam eu. Aşa că încerca altă metodă.

— Dumneata îl spui din gât, îmi explica el. Şi avea dreptate, din gât îl spuneam. Vreau să-l spui de aici, de jos (şi cu un deget grăsuliu îmi indica regiunea de unde trebuia să pornesc).

După eforturi dureroase, ale căror rezultate erau nişte sunete care evocau orice numai un lăcaş de rugăciune nu, în cele din urmă îmi ceream scuze.

— Categoric, mă tem că e imposibil, ziceam eu. Vedeţi, de ani de zile vorbesc, ca să zic aşa, cu gura; nici nu ştiam că omul poate vorbi şi cu stomacul. Mă întreb dacă nu e prea târziu să învăţ acuma.

Pierzând ore întregi prin colţuri întunecoase şi exersând pe străzi liniştite spre spaima trecătorilor întâmplători, am ajuns în cele din urmă să pronunţ corect acest cuvânt. Profesorul era încântat de mine şi, până să vin în Germania, eram şi eu mulţumit. În Germania am constatat că nu înţelege nimeni ce vreau să spun cu acest cuvânt. Nu am ajuns niciodată la o biserică cu ajutorul lui. A trebuit să renunţ la pronunţia corectă şi, după multă silinţă, să mă întorc la prima mea pronunţie greşită. Atunci, oamenii se luminau la faţă şi-mi spuneau că e după colţ sau a doua la stânga, după cum devenea cazul.

Şi mai cred că predarea pronunţiei unei limbi străine s-ar putea face cu metode mai bune decât aceea de a-i pretinde elevului să facă toate aceste acrobaţii interne care sunt de obicei imposibile şi totdeauna inutile. Cam aşa sună indicaţiile pe care le primeşti:

Apăsaţi cu amigdalele partea inferioară a laringelui; apoi, cu partea convexă a septului curbată în sus astfel încât să atingă, dar nu de tot omuşorul, încercaţi să ajungeţi cu vârful limbii la tiroidă. Inspiraţi adânc şi comprimaţi-vă glota. Acum, fără să deschideţi gura, spuneţi: Garoo.

Şi după ce faci treaba asta, tot nu sunt mulţumiţi.