Capitolul 3

Harris are o lipsă. Harris şi îngerul său păzitor. Un far de bicicletă patentat. Şaua ideală. „Reparatorul”. Ochiul său de vultur. Metoda sa. Încrederea sa stenică. Gusturile sale simple şi necostisitoare. Înfăţişarea sa. Cum să te descotoroseşti de el. George, ca profet. Delicata artă de a te face dezagreabil într-o limbă străină. George, ca şi cercetător al naturii umane. George propune un experiment. Prudenţa sa. Obţinerea sprijinului lui Harris, cu anumite condiţii.

Luni după-masă a trecut Harris pe la mine; avea în mână o broşură cu piese de bicicletă.

I-am spus:

— Ascultă-mă pe mine, las-o încolo.

Harris:

— Ce să las încolo?

Eu:

— Prostia aia, sau cum vrei să-i zici, brevetată, ultimul strigăt, revoluţie în ciclism, spărgătoare de recorduri de la tine din mână.

El:

— De, ştiu şi eu! Or să fie şi pante abrupte de urcat şi coborât; bănui că o să avem nevoie de frâne bune.

Eu:

— O s-avem nevoie de frâne bune, de acord, dar n-o să avem nevoie de o minune tehnică la care nu ne pricepem şi care niciodată nu funcţionează atunci când trebuie.

— Chestia asta, zise el, funcţionează automat.

— Nu e nevoie să-mi spui, i-am întors-o eu. Las' că ştiu eu. Las' că ştiu eu din instinct ce-o să facă. La deal o să blocheze roata aşa de bine, c-o să trebuiască să cărăm bicicleta în spinare. Ozonul din vârful dealului o să-i facă bine şi dintr-odată o să se repare la loc. La vale o să înceapă să-şi dea seama ce ingrată a fost. Asta o s-o ducă la remuşcări şi, în cele din urmă, la disperare. O să-şi spună: „Nu sunt bună de frână; nu-i ajut deloc pe băieţii ăştia; dimpotrivă, îi încurc. Sunt o pacoste, asta sunt”. Şi, fără un cuvânt de avertisment, o să-şi ia jucăriile şi o să plece. Asta o să facă frâna aceea. Las-o încolo! Tu eşti băiat bun, am continuat eu, dar ai şi o lipsă.

— Care? M-a întrebat el, indignat.

— Eşti prea credul! Am răspuns eu. Dacă citeşti o reclamă, te-apuci s-o şi crezi. În materie de ciclism, ai încercat toate inovaţiile pe care le-au născocit toţi imbecilii. Se pare că îngerul tău păzitor e un duh de ispravă, conştiincios, şi până acum te-a ajutat s-o scoţi cu bine la capăt; ascultă-mă pe mine, nu-i pune prea mult răbdarea la încercare. I-ai dat mult de furcă de când te-ai apucat de ciclism. Nu merge până-ntr-acolo încât să-l scoţi din sărite.

El:

— Dacă fiecare am vorbi aşa, n-ar mai exista progres în nici un sector de viaţă. Dacă nimeni n-ar încerca niciodată nimic nou, lumea s-ar opri în loc. Doar prin…

— Ştiu tot ce se poate spune, dacăte situezi pe poziţia asta într-o discuţie în contradictoriu, l-am întrerupt eu. Sunt de acord să experimentezi lucruri noi până la treizeci şi cinci de ani; dar după treizeci şi cinci de ani consider că un om are dreptul să se mai gândească şi la persoana lui. Şi tu, şi eu ne-am făcut datoria în privinţa asta; mai ales tu. Ai sărit în aer din cauza unui tip nou de far cu butelie.

El:

— De fapt, ştii, cred că a fost vina mea; cred că l-am înşurubat probabil prea tare.

Eu:

— Sunt foarte dispus să cred că, dacă există un mod greşit de a mânui un obiect, acela este modul în care îl mânuieşti tu. Trebuie să fii atent cu această predispoziţie a ta; este revelatoare pentru discuţia noastră. Eu, cel puţin, nici n-am observat ce-ai făcut; tot ce ştiu e că ne plimbam paşnic şi agreabil cu bicicleta pe Whitby Road, discutând despre Războiul de treizeci de ani, când, deodată, ţi-a explodat farul cu o detunătură ca de pistol. Am tresărit aşa de tare, că am căzut în şanţ; şi figura nevesti-ti când i-am spus că nu-i nimic, că să nu aibă nici o grijă, pentru că acei doi bărbaţi or să te transporte sus şi o să vină doctorul într-un minut, aducând şi o infirmieră cu el, îmi dăinuie şi azi în amintire.

El:

— Regret că nu te-ai gândit să aduni farul de pe jos. Aş fi vrut să descopăr ce l-a făcut să bufnească aşa.

Eu:

— N-am avut timp să adun farul. Am socotit că mi-ar fi trebuit două ore să-l culeg de pe jos bucăţică cu bucăţică. În ce priveşte „bufnitura”, numai faptul că i s-a făcut reclama de a fi cel mai sigur far inventat vreodată ar fi băgat la idei pe oricine în afară de tine. Pe urmă, lanterna electrică, am continuat.

— Ei, aia, într-adevăr, dădea lumină minunată, replică el. Chiar tu ziceai.

Eu:

— A dat o lumină aşa de minunată în King's Road, la Brighton, că a speriat un cal. În clipa când am intrat în întuneric, aproape de Kemp Town, s-a stins şi ai fost amendat că circuli fără lumină. Poate ţi-aduci aminte că mergeai pe bicicletă în după-amieze însorite, cu lanterna aceea aprinsă, de-ţi era mai mare dragul. Bineînţeles că atunci când se-nnopta şi trebuia aprinsă era gata obosită şi avea nevoie de odihnă.

— Era cam enervantă, murmură el, mi-aduc aminte.

Eu:

— Mă enerva pe mine, darmite pe tine. Pe urmă şeile, am continuat eu. (Voiam să-i dau o lecţie bună.) Există vreo şa pentru care s-a făcut reclamă şi pe care n-ai încercat-o tu?

El:

— Mi-a intrat mie în cap că trebuie, odată şi-odată, să găsesc şaua cea bună.

Eu:

— Ei bine, să-ţi iasă asta din cap; trăim într-o lume imperfectă, făcută dintr-un amestec de bucurii şi necazuri. Poate că există un tărâm mai fericit în care şeile de bicicletă sunt făcute din curcubee umplute cu nori; în lumea noastră, soluţia cea mai simplă este să te obişnuieşti cu şeile tari. Ştii, şaua aceea pe care ai cumpărat-o la Birmingham era despicată în două şi semăna cu o pereche de rinichi.

El:

— Te referi la cea construită pe principii anatomice?

— Chiar aceea, i-am răspuns. Cutia în care ai cumpărat-o avea pe capac un desen ce reprezenta un schelet şezând, sau mai degrabă acea parte din schelet pe care se şade.

El:

— Era foarte corect: îţi arăta poziţia justă a…

Eu:

— Să nu intrăm în amănunte: desenul respectiv mi s-a părut întotdeauna lipsit de orice decenţă.

El:

— Din punct de vedere medical era just.

— Se poate, am spus, pentru un om care nu merge pe bicicletă decât în oase. Eu atâta ştiu, că am încercat-o pe pielea mea şi că pentru un om care mai are şi muşchi e curată tortură. Ori de câte ori treceai peste o piatră sau peste o hârtoapă, te ciupea, de parc-ai fi călărit pe o namilă de rac irascibil. O lună întreagă ai mers pe ea.

— M-am gândit că e cinstit s-o supun la probă.

Eu:

— Ţi-ai supus şi familia la un pui de probă; dacă-mi permiţi să folosesc vorba asta. Mi-a spus nevastă-ta că în tot cursul vieţii voastre conjugale nu te-a văzut aşa de nervos, aşa de zdrenţăros la vocabular ca în luna aceea. Apoi, ţi-aduci aminte de cealaltă şa, cea cu arcul dedesubt?

El:

— Vrei să zici „Spirala”.

Eu:

— Vreau să zic aceea care te sălta în sus şi-n jos ca pe un Hopa-Mitică; uneori te trântea la loc unde trebuia, dar alteori, nu. Nu mă refer la chestiile astea numai ca să evoc amintiri dureroase, ci vreau să te fac să-ţi dai seama că e nebunie să te-apuci de experienţe la vârsta ta.

El:

— Să nu te mai legi atâta de vârsta mea. Un bărbat la treizeci şi patru…

— Un bărbat la cât?

El:

— Dacă nu vrei abţibildul, nu-l lua. Dacă bicicleta o s-o ia la vale cu tine şi dacă tu şi George o să treceţi printr-un acoperiş de biserică, să nu mă-njuri.

— Cât despre George, nu promit nimic, am spus. După cum ştii, o nimica toată îl scoate câteodată din sărite. Dacă s-ar întâmpla un accident, cum spui tu, s-ar putea să se supere, dar mă angajez să-l asigur că n-a fost din vina ta.

— Instalaţia asta-i în regulă? Întrebă el.

— Tandemul, am răspuns, e bine mersi.

El:

— I-ai făcut revizia?

Eu:

— Nu, şi nici altcineva n-o să-i facă vreo revizie. Se află în stare bună de funcţionare şi aşa o să rămână pân-om porni.

Am mai văzut eu „revizii” dintr-astea. Era un tip la Folkestone; mă întâlneam deseori cu el. Mi-a propus într-o seară să facem a doua zi o plimbare mai lungă cu bicicleta şi eu am fost de acord. M-am sculat devreme, contrar obiceiului meu; am făcut un efort şi am fost încântat de mine. El a întârziat jumătate de oră; îl aşteptam în grădină. Era o zi minunată.

Zice:

— Frumoasă bicicletă. Cum merge?

— Eh, ca mai toate, am răspuns eu, destul de uşor dimineaţa, ceva mai ţeapăn după-amiaza.

A apucat-o de roata din faţă şi de ghidon şi a început s-o zgâlţâie zdravăn. Eu zic:

— Nu-i mai face-aşa, că-i cauzezi.

Nu-nţelegeam de ce s-o zgâlţâie, biata bicicletă nu-i făcuse nici un rău. Şi-apoi, dacă-i trebuia o zgâlţâială, eu eram cel în drept s-o zgâlţâi. Simţeam ce-aş fi simţit dacă s-ar fi apucat să-mi bată câinele.

Zice:

— Roata asta din faţă joacă.

Zic:

— Ba nu joacă deloc dacă n-o joci dumneata.

Roata nu juca, fie vorba-ntre noi, poate doar o mică bătaie imperceptibilă.

Zice:

— E periculos; ai o şurubelniţă?

Ar fi trebuit să fiu ferm, dar mă gândeam că poate într-adevăr se pricepe la treburi de-astea. M-am dus în magazia cu scule să văd ce pot găsi. Când m-am întors, el şedea pe jos, cu roata din faţă între picioare. Se juca cu ea, învârtind-o; restul bicicletei zăcea pe pietriş lângă el.

Zice:

— S-a întâmplat ceva cu roata asta din faţă a dumitale.

— Aşa mi se pare şi mie, răspund eu.

Dar nu era omul care să înţeleagă o vorbă de duh.

Zice:

— Mi se pare că are ceva la rulmenţi.

Zic:

— Nu-ţi mai face griji din cauza asta, o să te oboseşti. Hai s-o montăm la loc şi să pornim.

Zice:

— Acum că tot e ieşită, am putea să ne uităm ce are.

Vorbea de parcă roata căzuse din întâmplare.

Până s-apuc să-l opresc, a şi deşurubat ceva undeva şi… dura! Pe potecă au început să se rostogolească vreo cincisprezece-douăzeci de biluţe.

— Prinde-le! Ţipă el. Prinde-le! Nu trebuie să pierdem niciuna!

Era foarte alarmat de soarta lor.

Scotocii în patru labe primprejur vreo jumătate de oră şi-am găsit şaisprezece biluţe. Zicea că speră că le-am găsit pe toate, că de nu, bicicleta o să se resimtă în mod considerabil. Zicea că de nimic nu trebuie să ai mai multă grijă atunci când demontezi o bicicletă decât să fii atent să nu pierzi vreo biluţă. Mi-a explicat că e bine să le numeri când le scoţi şi să fii atent să le pui înapoi în exact acelaşi număr, fiecare la locul ei. I-am promis că, dacă vreodată o să demontez o bicicletă, o să-mi aduc aminte de sfatul lui.

Pentru mai multă siguranţă, am băgat biluţele în pălărie şi am pus pălăria pe scara de la intrare. Recunosc, n-am făcut un lucru inteligent. Ba, chiar am făcut o prostie. De obicei nu sunt zevzec; cred că ipochimenul a avut o influenţă nefastă asupra mea.

Mi-a spus apoi că, dacă tot s-a apucat de o treabă, o să se uite ce-i cu lanţul şi, cât ai zice peşte, a început să demonteze angrenajul. Am încercat să-l conving să nu facă una ca asta. I-am povestit că un amic de-al meu, cu experienţă, mi-a spus odată foarte serios: „Dacă păţeşti ceva cu angrenajul, vinde bicicleta şi cumpără alta nouă; revine mai ieftin.”

Zice:

— Numai cine nu se pricepe la mecanică vorbeşte aşa. Nimic nu-i mai uşor decât să demontezi un angrenaj.

Trebuie să mărturisesc că avea dreptate. În mai puţin de cinci minute, angrenajul era demontat şi stătea desfăcut în două pe potecă, iar el pipăia pe jos după şuruburi. Spunea că pentru el a rămas pururea un mister cum dispar şuruburile.

Tot mai căutam şuruburile, când a ieşit Ethelbertha. A rămas surprinsă când ne-a văzut; credea că suntem de mult pe drum.

Zice el:

— Acum nu mai avem mult. Îi dau doar o mână de ajutor soţului dumneavoastră să facă revizia bicicletei. E bună, dar toate se mai cer verificate din când în când.

Ethelbertha spuse:

— Când doriţi să vă spălaţi după ce-aţi terminat, vă rog să vă duceţi la bucătărie pe din dos, dacă nu vă supăraţi; fetele tocmai au isprăvit de făcut curat prin dormitoare.

Consoarta mi-a comunicat că, dacă se vede cu Kate, o să se ducă probabil să se plimbe cu barca, dar în orice caz la prânz e acasă. Aş fi dat orice să mă duc şi eu cu ea. Mi se făcuse lehamite să tot stau acolo în picioare şi să mă uit cum îmi distruge bicicleta zevzecul ăla.

Bunul-simţ nu înceta să-mi şoptească: „Opreşte-l până nu e prea târziu! Ai tot dreptul să-ţi ocroteşti avutul de furia unui zănatic. Ia-l de ceafă şi zvârle-l pe poartă afară, cu un picior în fund!”

Dar sunt slab de înger când e vorba să-i ating pe alţii la sentiment şi l-am lăsat să dea iama mai departe.

A renunţat să mai caute restul de şuruburi. Spunea că şuruburile au un talent deosebit de a răsări când nici nu te-aştepţi şi că acum o să se ocupe de lanţ. Îl strânse aşa de tare, că nici că se mai mişca; îl slăbi de două ori pe cât fusese înainte; apoi spuse că mai bine să ne gândim să montăm roata din faţă la loc.

Eu ţineam furca şi el se canonea cu roata. După ce au trecut zece minute, i-am propus să ţină el furca şi să încerc eu cu roata, am schimbat locurile. După primul minut, trânti bicicleta şi făcu o scurtă plimbare în jurul terenului de crochet, cu mâinile strânse între pulpe. În timp ce se plimba, îmi lămurea că lucrul cel mai important este să eviţi să-ţi prinzi degetele între furcă şi spiţele de la roată. I-am răspuns că sunt convins din proprie experienţă, că are multă dreptate în ceea ce spune. Se bandajă cu nişte cârpe şi începurăm din nou. În cele din urmă, tot am reuşit s-o băgăm la loc şi, în clipa când era gata fixată, amicul izbucni în râs.

Zic:

— Ce-i aşa de râs?

Zice:

— Ce să fie, sunt un prost!

Era primul lucru spus de el care m-a făcut să-l respect. L-am întrebat ce l-a dus la această descoperire.

Zice:

— Păi, uitarăm biluţele!

M-am uitat înjur după pălărie; zăcea răsturnată pe potecă şi câinele de vânătoare, favoritul Ethelberthei, înghiţea biluţele pe cât prididea să le hăpăie de repede.

— Se sinucide, spuse Ebbson (din ziua aceea nu l-am mai întâlnit, slavă Domnului; dar aşa cred că-l chema, Ebbson), sunt din oţel solid.

Zic:

— Nu-mi fac griji în privinţa câinelui. Săptămâna asta a mai mâncat nişte şireturi şi un pachet de ace. Natura-i cel mai bun sfetnic; căţeii, se pare, au nevoie de asemenea stimulente. Ceea ce mă îngrijorează e bicicleta mea.

El era binedispus.

Zice:

— Ei, trebuie să punem la loc ce mai găsim, şi ce-o fi o fi. Am găsit unsprezece. Am pus şase într-o parte şi cinci în cealaltă parte şi, după o jumătate de oră, roata era din nou la locul ei. Nici nu-i nevoie să mai spun că acum juca de-a binelea; şi un copil şi-ar fi dat seama. Ebbson afirma că deocamdată e bine şi-aşa. Se vede că obosise şi el. Cred că, dacă îl lăsam, în momentul acela ar fi plecat acasă. Dar acum eram eu hotărât să-l reţin şi să-l pun să termine treaba; îmi luasem gândul de la plimbare. De bicicletă nu mai eram mândru; ucisese în mine această mândrie. Singura mea plăcere acum era să-l văd zgâriindu-se, zdrelindu-se şi ciupindu-se. I-am mai îndulcit proasta dispoziţie cu un pahar de bere şi cu nişte îndreptăţite elogii.

I-am spus:

— E de un real folos pentru mine să mă uit la dumneata cum meştereşti. Nu numai că mă fascinează talentul şi priceperea dumitale, dar încrederea stenică pe care o ai în forţele dumitale, optimismul dumitale inexplicabil mă ung la inimă.

Astfel încurajat, se apucă de lucru ca să pună la loc angrenajul. Propti bicicleta de casă şi începu să meşterească dintr-o parte. Apoi o propti de un copac şi o meşteri din cealaltă parte. Apoi mi-o dădu s-o ţin eu, în timp ce el stătea culcat pe jos, cu capul între roţi, şi meşterea la ea pe dedesubt, de unde picura ulei pe el. Apoi o luă de la mine şi se aplecă peste ea ca o pereche de desagi până îşi pierdu echilibrul şi căzu în cap.

Spuse de trei ori:

— Slavă Domnului, în sfârşit, e gata!

Şi de două ori spuse:

— Ba nu e, fir-aş să fiu!

Ce-a spus a treia oară încerc să uit.

Apoi îşi ieşi din sărite şi încercă s-o brutalizeze. M-am bucurat să văd că bicicleta nu se lăsa; şi următoarele mişcări au degenerat într-o adevărată luptă corp la corp între el şi bicicletă. Ba era bicicleta pe potecă şi el călare pe ea, ba se inversau rolurile şi era el pe potecă şi bicicleta călare peste el. Din când în când, îmbujorat de succes, stătea cu bicicleta bine prinsă între picioare. Dar victoria lui era de scurtă durată. Dintr-odată, printr-o mişcare bruscă, bicicleta se elibera şi, întorcându-se asupra lui, îl pocnea zdravăn în cap cu ghidonul.

La unu fără un sfert, murdar şi ciufulit, crestat şi plin de sânge, spuse:

— Cred că ajunge pentru ziua de azi.

Se ridică şi îşi şterse broboanele de pe frunte.

Bicicleta, de asemenea, arăta de parcă i-ar fi fost şi ei de ajuns. Care dintre ei fusese mai rău pedepsit ar fi fost greu de spus. L-am condus în bucătărie pe din dos, unde, pe cât era posibil, fără sodă şi fără alte instrumente necesare, s-a curăţat şi l-am trimis acasă.

Bicicleta am urcat-o într-o trăsură şi am dus-o la cel mai apropiat atelier de reparaţii. Maistrul din atelier a venit şi s-a uitat la ea:

— Ce doriţi să fac cu asta?

— Doresc, zic, pe cât posibil, s-o reparaţi.

— E cam paradită, zice, dar am să fac tot ce pot.

A făcut tot ce-a putut, ceea ce s-a ridicat la două lire şi zece şilingi. Dar niciodată n-a mai fost aceeaşi maşinuţă; şi la sfârşitul verii am încredinţat-o unui misit să mi-o vândă. Nu voiam să-nşel pe nimeni; i-am dat instrucţiuni omului s-o prezinte ca pe o bicicletă de anul trecut. Misitul m-a sfătuit să nu menţionez anul.

Mi-a spus:

— În afacerea asta nu contează ce este şi ce nu este adevărat, contează ce-i poţi face pe oameni să creadă. Acu', fie vorba între noi, nu prea are fason de bicicletă de anul trecut; după cum arată, are vreo zece ani bătuţi pe muchie. Dar n-o să spunem nimic despre vârstă, o să luăm şi noi cât putem pe ea.

Am lăsat totul în seama lui, şi omul mi-a obţinut pe ea cinci lire, mai mult decât în visul lui, zicea el.

Există două feluri în care poţi să faci exerciţii fizice cu bicicleta: sau s-o „revizuieşti”, sau să mergi cu ea. În general, nu pot să jur că acela căruia îi place mai mult s-o demonteze decât s-o călărească nu este mai avantajat. Nu-i pasă de vreme şi de vânt, starea drumurilor nu-l incomodează. Dă-i o şurubelniţă, o legăturică de cârpe, o tinichea cu ulei şi ceva pe care să se aşeze, şi în ziua aceea e fericit. Bineînţeles, trebuie să se împace cu anumite neajunsuri; nu există bucurie fără supărare. Arată tot timpul ca un tinichigiu, iar bicicleta te face să-l bănui că, după ce a furat-o, a-ncercat s-o metamorfozeze; dar cum rareori trece de prima bornă rutieră cu ea, poate că asta nu contează prea mult. Greşeala pe care o comit unii este că-şi închipuie că pot să practice cu aceeaşi bicicletă ambele discipline sportive. Lucrul acesta este imposibil: nici o bicicletă nu rezistă la această dublă solicitare. Trebuie să te decizi: ori eşti „reparator”, ori biciclist. Eu, personal, prefer să mă plimb pe bicicletă, de aceea sunt atent să nu am în preajma mea nimic ce m-ar putea tenta să-i fac vreo revizie. Când mi se întâmplă ceva la bicicletă, o duc de mânuţă până la cel mai apropiat atelier de reparaţii. Dacă sunt la o distanţă prea mare de oraş sau de sat ca să merg pe jos, mă postez la marginea şoselei şi aştept până trece o căruţă. Îmi dau seama că, întotdeauna, cel mai mare pericol vine de la reparatorul ambulant. Imaginea unui vehicul stricat este, pentru reparator, ca stârvul din şanţ pentru corb; se repede asupra lui cu un prietenos croncănit de triumf. La-nceput încercam să fiu politicos. Spuneam:

— Nu-i nimic, nu vă deranjaţi. Vedeţi-vă de drum şi petrecere frumoasă, v-o cer ca pe o favoare; vă rog, vedeţi-vă de drum!

Experienţa m-a învăţat totuşi că amabilitatea nu are nici un rost în asemenea cazuri extreme. Acum zic:

— Cară-te şi lasă-mi bicicleta-n pace, că de nu, îţi trag una de-ţi sare dovleacul din loc!

Şi dacă pari hotărât şi mai ai şi un ciomag zdravăn în mână, de regulă poţi să-l goneşti.

Mai târziu a venit George pe la mine.

Zice:

— Ce crezi, o să fie totul gata?

Zic:

— Totul o să fie gata până miercuri, în afară, probabil, de tine şi de Harris.

Zice:

— Ce face tandemul?

— Tandemul, zic, e bine mersi.

Zice:

— Nu crezi că are nevoie de o revizie?

Am răspuns:

— Vârsta şi experienţa m-au învăţat că există foarte puţine lucruri în privinţa cărora e bine ca omul să aibă certitudine absolută. Prin urmare, mie îmi rămâne acum doar un număr limitat de probleme în care ştiu că pot investi o oarecare certitudine. Printre aceste adevăruri încă de nezdruncinat se numără şi convingerea că tandemul de colo nu are nevoie de nici o revizie. Şi mai presimt că, dacă apuc ziua de miercuri, de-acum şi până miercuri dimineaţa, nici o fiinţă omenească n-o să pună mâna pe el să-l revizuiască.

George spuse:

— Eu, în locul tău, nu m-aş enerva. O să vină ea ziulica, şi poate nu prea târziu, când bicicleta de colo, cale de şapte munţi şi-o vale adâncă departe de primul atelier, o să trebuiască neapărat reparată, cu toată nevoia ta cronică de repaus. Atunci o să baţi lumea la cap să-ţi spună unde ai pus uleiul şi ce-ai făcut cu cheia franceză. Pe urmă, în timp ce tu o să transpiri ţinând bicicleta proptită de un pom, o să ai pretenţia ca altcineva să cureţe lanţul şi să umfle roata din spate.

Mi-am dat seama câtă dreptate era în dojana lui George, aş zice chiar câtă profetică înţelepciune. I-am spus:

— Iartă-mi spiritul de contradicţie. Adevărul e că azi-dimineaţă a trecut Harris pe-aici…

— Gata, zise George, am înţeles. Şi pe urmă, despre altceva venisem să vorbesc cu tine. Ia uită-te la asta.

Şi îmi dădu o broşură legată în pânză stacojie. Era un ghid de conversaţie engleză pentru turişti germani. Începea „Pe vapor” şi se termina „La doctor”, cel mai lung capitol fiind consacrat conversaţiei dintr-un vagon de tren, într-un compartiment, populat, după cât se pare, cu demenţi, prost crescuţi şi puşi pe ceartă: „Nu puteţi sta puţin mai departe de mine, domnule?” „Imposibil, doamnă; vecinul meu de compartiment este foarte gras.” „Nu doriţi să încercăm să ne aranjăm picioarele?” „Vă rog să fiţi aşa de drăguţ să vă ţineţi coatele în jos.” „Rog, doamnă, să nu vă jenaţi, dacă umărul meu vă este de folos”, asta fără nici o indicaţie dacă trebuie spus pe un ton sarcastic sau dimpotrivă. „Mă văd silit să vă rog, doamnă, să vă mişcaţi puţin mai încolo, abia mai pot respira”, autorul având probabil impresia că, după un timp, toţi ajunseseră pe jos, claie peste grămadă. Capitolul era încununat de fraza: „Iată-ne ajunşi la destinaţie, slavă Domnului! (Gott sei dank!)”, exclamaţie pioasă care, date fiind împrejurările, trebuia strigată, desigur, în cor.

La sfârşitul cărţii era o addenda, în care i se dădeau cititorului german diverse sfaturi privind întreţinerea sănătăţii şi a confortului personal în decursul şederii sale în oraşele din Anglia; în capul listei figurau sfaturi precum acelea de a purta totdeauna asupră-ţi o rezervă de prafuri dezinfectante, de a încuia totdeauna uşa dormitorului în timpul nopţii şi de a număra întotdeauna cu multă grijă banii când ţi se dă restul.

— Nu e prea strălucită, am remarcat eu, dându-i broşura înapoi lui George. În orice caz, eu, personal, nu i-aş recomanda-o niciunui german care vrea să viziteze Anglia; cred că l-ar face antipatic. Dar am citit şi cărţi publicate la Londra pentru a fi folosite de englezi în străinătate, cărţi, punct cu punct, la fel de imbecile. Cine ştie ce cretin care a trecut prin şcoală şi care încurcă şi stâlceşte şapte limbi s-a apucat să scrie aceste cărţi spre dezinformarea şi inducerea în eroare a Europei moderne.

— Nu poţi tăgădui, spuse George, că aceste cărţi sunt foarte solicitate. Se cumpără cu miile, ştiu foarte bine. În fiecare oraş din Europa trebuie că există oameni care vorbesc în halul ăsta.

— Se poate, am răspuns eu, dar, din fericire, nu-i înţelege nimeni. Am văzut şi eu indivizi pe peroane sau la colţuri de stradă care citesc tare din cărţi de astea. Nimeni nu ştie ce limbă vorbesc; nimeni nu înţelege o iotă din ce spun; şi poate că e mai bine aşa; dacă s-ar face înţeleşi, s-ar pune lumea cu bătaia pe ei. George zise:

— S-ar putea să ai dreptate; tare aş vrea să văd ce s-ar întâmpla dacă s-ar face înţeleşi. De aceea, propun să ajungem miercuri dimineaţa la Londra cât mai devreme, şi vreo două-trei ore să facem cumpărături cu ajutorul acestei cărţi. Am nevoie de câteva mărunţişuri, printre altele, o pălărie şi o pereche de papuci. Vaporul nu pleacă din Tilbury înainte de douăsprezece, aşa că avem timp berechet. Vreau să experimentez acest tip de conversaţie acolo unde am să-mi pot da seama exact ce efect produce. Vreau să văd cum se simte un străin când i se vorbeşte în felul acesta.

Mi s-a părut o idee nostimă. În entuziasmul meu, m-am oferit să-l însoţesc şi să aştept afară. Am spus că îmi închipui că şi lui Harris i-ar plăcea să intre în joc – adică să stea afară.

George a replicat că altul era planul lui. El propunea ca şi Harris, şi eu să-l însoţim în prăvălie. Zicea că, avându-l pe Harris alături ca să-l susţină cu mutra lui belicoasă, şi pe mine, care să stau în uşă ca să chem poliţia la caz de nevoie, ar fi fost dispus să se arunce în această aventură.

Ne-am dus la Harris şi i-am înfăţişat propunerea. El a examinat cartea şi în special capitolele referitoare la cumpărarea pălăriilor şi papucilor. Pe urmă a declarat:

— Dacă George îi spune vreunui cizmar sau vreunui pălărier lucrurile scrise aici, n-o să aibă nevoie de susţinători; o să aibă nevoie de cineva care să-l transporte la spital.

Chestia asta l-a înfuriat pe George.

— Vorbeşti, a spus George, de parcă aş fi un nătăfleaţă fără pic de minte. Bineînţeles că o să aleg frazele cele mai politicoase şi mai puţin iritante; insultele grave am să le evit.

Acest punct fiind bine lămurit, Harris şi-a dat consimţământul; şi plecarea noastră a fost fixată pentru miercuri dis-de-dimineaţă.