Capitolul 4

De ce consideră Harris ceasurile deşteptătoare inutile într-o familie. Instinctele sociale la cei tineri. Panseurile unul copil despre dimineaţă. Paznicul veşnic treaz. Misterul ce-l învăluie. Excesul său de zel. Cugetări nocturne. Cum iese lucrul pe stomacul gol. Oaia cea bună şi oaia cea rea. Neajunsurile celui virtuos. Maşina de gătit cea nouă a lui Harris o porneşte cu stângul. Startul zilnic al unchiului Podger. Orăşeanul vârstnic, pe post de cal de curse. Ajungem la Londra. Vorbim limbajul turistului.

Marţi seara, George a dormit la Harris. Ne-am gândit că e mai bine aşa decât cum ne propusese el, ca, în drum spre gară, să trecem să-l luăm. „Să-l iei” pe George dimineaţa înseamnă, în primul rând, să-l extragi din pat şi să-l zgâlţâi până se trezeşte, ceea ce în sine este un efort de natură să te epuizeze pentru tot restul zilei; pe urmă să-l ajuţi să-şi găsească lucrurile şi să-şi termine de făcut bagajul; şi pe urmă să-l aştepţi până mănâncă, un spectacol plicticos pentru cel care priveşte, silit să vadă mult timp acelaşi lucru repetându-se.

Ştiam că dacă doarme la „Beggarbush”, aşa se cheamă casa în care locuieşte Harris, o să se scoale la timp; am dormit şi eu acolo şi ştiu ce se întâmplă. Pe la miezul nopţii, după socoteala ta, chiar dacă în realitate s-ar putea să fie ceva mai spre dimineaţă, eşti speriat din primul somn de un zgomot care seamănă cu galopul unui escadron de cavalerie pe coridor, chiar prin faţa uşii tale. Intelectul tău, abia pe jumătate treaz, oscilează între o spargere, Judecata de Apoi şi o explozie a instalaţiei de gaze. Te ridici în capul oaselor şi asculţi încordat. Nu eşti lăsat să aştepţi prea mult; în momentul următor, o uşă se trânteşte cu violenţă şi e clar că cineva, sau ceva coboară scările cu fundul pe o tavă mare de ceai.

— Ţi-am spus eu, rosteşte afară o voce, şi imediat după asta un obiect contondent, ai zice că un cap, judecând după sunet, bufneşte în uşa ta.

Între timp, tu tropoteşti înnebunit prin cameră căutându-ţi hainele. Nimic nu mai e la locul de aseară, cele mai indispensabile obiecte de îmbrăcăminte au dispărut fără urmă; şi, în tot acest timp, măcelul, răzmeriţa sau ce naiba o fi se desfăşoară nestingherite. Zăboveşti o clipă cu capul sub dulap, unde ai impresia că-ţi zăreşti papucii, ca să auzi mai bine nişte bubuituri repetate cu stăruinţă într-o uşă, undeva, departe. Presupui că victima s-a refugiat acolo, vor s-o scoată afară şi să-i facă de petrecanie. Ai s-ajungi oare la timp? Bătaia în uşă încetează, şi o voce dulce, care, prin nota ei uşor plângăreaţă, are darul să te liniştească, întreabă paşnic:

— Tăticule, pot să mă scol?

Nu auzi şi cealaltă voce, dar auzi răspunsurile:

— Nu, a făcut numai o baie; nu, n-a păţit nimic, e un pic udă. Bine, mămico, am să le spun. Nu, nu, s-a-ntâmplat din greşeală. Bine; noapte bună, tăticule!

Pe urmă, aceeaşi voce, străduindu-se să se facă auzită, atrage atenţia cuiva din cealaltă aripă a casei:

— Veniţi înapoi sus. Tăticu' zice că încă nu-i timpul să ne sculăm.

Te întorci în pat şi asculţi cum cineva e târât în sus pe scară, fără doar şi poate împotriva voinţei sale. O minte prevăzătoare a aranjat camerele de oaspeţi de la „Beggarbush” exact sub camerele copiilor. Acelaşi cineva care, după câte îţi dai seama, încă opune o rezistenţă demnă de admirat, este acum băgat înapoi în pat. Poţi urmări bătălia cu multă exactitate, pentru că de fiecare dată când corpul celui în cauză e aruncat pe somieră, rama patului face un fel de salt pe loc; şi de fiecare dată când corpul reuşeşte să se elibereze din pat, eşti şi tu încunoştinţat prin bufnitura din tavan. După un timp, lupta se mai potoleşte, sau poate se rupe patul; şi iar te fură somnul. Dar în clipa următoare, sau ceea ce-ţi pare ţie a fi clipa următoare, căşti ochii din nou pentru că simţi o prezenţă în cameră. Uşa e întredeschisă şi, prin crăpătură, patru mutrişoare serioase, claie peste grămadă, se zgâiesc la tine de parcă ai fi cine ştie ce ciudăţenie a naturii păstrată, nu se ştie de ce, în camera asta. Văzând că te-ai trezit, posesorul mutrişoarei din vârful clăii înaintează calm, călcând peste ceilalţi trei, şi se aşază pe pat cu o figură prietenoasă.

— A! Zice. Nu ştiam că v-aţi trezit. Eu m-am trezit mai de mult.

— Mi-am dat seama, răspunzi tu scurt.

— Lui tăticu' nu-i place să ne sculăm prea devreme, continuă el. Zice că, dacă ne sculăm noi, s-ar putea ca să-i deranjăm pe toţi ceilalţi din casă. Aşa că, sigur, nu trebuie să ne sculăm.

Tonul trădează o nobilă resemnare. E pătruns de spiritul mândriei care se naşte din conştiinţa sacrificiului de sine.

— Dar acum nu înseamnă că v-aţi sculat? Insinuezi tu.

— A, nu; ştiţi, de fapt nu ne-am sculat de-a binelea, pentru că nu suntem îmbrăcaţi. (Faptul îţi sare în ochi.) Tăticu' e totdeauna foarte obosit dimineaţa, continuă vocea. Bineînţeles, asta pentru că lucrează mult toată ziua. Dumneavoastră sunteţi vreodată obosit dimineaţa?

În momentul acela se întoarce şi observă ce nu observase până atunci, şi anume că şi ceilalţi trei copii au intrat şi s-au aşezat pe jos în semicerc. Din atitudinea lor reiese clar că mititeii confundă toată povestea asta cu o formă potolită de divertisment, cum ar fi un discurs comic sau o reprezentaţie de scamatorie, şi aşteaptă răbdători să te dai jos din pat şi să faci ceva în acest sens. Pe cel mare îl revoltă profund ideea că s-a intrat în dormitorul musafirului. Le ordonă celorlalţi să iasă afară imediat. Ei nu răspund, nu fac nici o obiecţie; într-o linişte mormântală şi ca la un semn, îi sar în spate. Din pat nu vezi decât un ghem de mâini şi de picioare ce se agită, ca o caracatiţă beată care încearcă să se sprijine de ceva. Nu se aude nici un cuvânt; pare-se că acesta este protocolul într-o asemenea împrejurare. Dacă dormi în pijama, sari din pat şi contribui şi tu la harababură; dacă ai pe tine ceva mai puţin prezentabil, rămâi locului şi răcneşti tot felul de comenzi care nu sunt câtuşi de puţin luate în seamă. Soluţia cea mai simplă este să laşi totul în seama celui mare. După un timp, el reuşeşte într-adevăr să-i evacueze şi închide uşa după ei. În clipa următoare, uşa se deschide iar şi cineva, de obicei Muriel, este catapultată înapoi în odaie. Muriel e handicapată de faptul că are părul lung, care poate fi folosit drept toartă bună de apucat. Conştientă de acest dezavantaj natural, şi-l ţine chiar ea bine strâns cu o mână, în timp ce cu cealaltă boxează. Cel mare deschide din nou uşa şi, ingenios, o foloseşte pe Muriel pe post de berbec împotriva zidului celor de afară. Se aude o bufnitură înfundată când răzbeşte cu capul printre inamici şi îi împrăştie. Când victoria e deplină, cel mare se întoarce şi se aşază la loc pe pat. Nici urmă de înverşunare nu i se citeşte pe faţă; a uitat tot incidentul.

— Mie îmi place dimineaţa, spune el, dar matale?

— Unele dimineţi, da, încuviinţezi tu. Altele însă sunt cam agitate.

El nici nu ia în seamă corectivul tău; pe figura lui eterică adie o expresie extatică.

— Aş vrea să mor dimineaţa, spune el. Dimineaţa e aşa de frumos!

— Deh, răspunzi tu, s-ar putea să ţi se îndeplinească dorinţa dacă tatăl tău invită cumva o persoană mai irascibilă să doarmă aici şi n-o avertizează dinainte.

El descinde din sferele contemplaţiei şi redevine el însuşi.

— E foarte plăcut în grădină, zice el. Nu vreţi să vă sculaţi să jucăm crichet, poate?

E drept că nu cu intenţia asta te-ai culcat, dar acum, după cum au evoluat evenimentele, să joci crichet nu pare cu nimic mai rău decât să zaci acolo iremediabil de treaz; aşa că primeşti invitaţia.

Ulterior, peste zi, afli cu mirare că tu, fiindcă nu mai puteai să dormi, eşti acela care te-ai sculat cu noaptea-n cap şi te-ai gândit ce bine ar fi să joci un pic de crichet.

Copiii, dăscăliţi să se poarte frumos cu musafirii în orice ocazie, au considerat atunci de datoria lor să-ţi facă pe plac. La micul dejun, doamna Harris face observaţia că barem ai fi putut avea grijă să fi fost copiii îmbrăcaţi cum trebuie înainte de a-i scoate la aer; iar Harris îţi demonstrează patetic că într-o singură dimineaţă, atât prin exemplu personal, cât şi prin instigaţie directă, ai compromis opera lui de luni de zile.

În miercurea de care vorbim se pare că George a ţinut cu tot dinadinsul să se scoale la cinci şi-un sfert şi i-a convins pe copii să se lase iniţiaţi în tot felul de figuri cu bicicleta cea nouă a lui Harris, şi asta primprejurul răsadniţelor de castraveţi. Totuşi, nici măcar doamna Harris nu l-a tras la răspundere pe George în această ocazie; îi spunea intuiţia că ideea nu-i putea aparţine lui în întregime.

Dar să nu rămâneţi cu impresia că odraslelor lui Harris le-ar trece cumva prin minte să-şi pună pielea la adăpost în dauna unui prieten şi camarad. Toţi, până la unul, sunt cinstea întruchipată când e vorba să dea seama pentru propriile lor pozne. Pur şi simplu, aşa au văzut ei realitatea. Când le explici că nici prin cap nu ţi-a trecut să te scoli la cinci dimineaţa ca să faci o partidă de crichet pe pajişte sau să te joci de-a începuturile bisericii trăgând cu arbaleta în nişte păpuşi legate de un pom; că, de fapt, dacă ar fi fost după tine, ai fi dormit în pace până la opt când urma să fii sculat creştineşte cu o ceaşcă de ceai adusă la pat, dumnealor par mai întâi uimiţi, apoi gata să-şi ceară scuze şi, în cele din urmă, pătrunşi de-o sinceră căinţă. În cazul de faţă, trecând peste problema pur teoretică, anume dacă trezirea lui George înainte de ora cinci dimineaţa se datorase propriului său instinct sau trecerii cu totul întâmplătoare a unui bumerang, producţie casnică, prin fereastra dormitorului său, copilaşii, mânca-i-ar mama, au recunoscut deschis că numai ei sunt de vină că dumnealui a fost aşa de matinal. După cum a declarat, de altfel, şi băiatul cel mare:

— Ar fi trebuit să ne gândim că unchiu' George are o zi lungă în faţă şi ar fi fost frumos să-l sfătuim să nu se scoale. Mă simt îngrozitor de vinovat.

Dar o mică schimbare din când în când nu strică nimănui; şi în afară de asta, după cum am convenit împreună cu Harris, a fost un antrenament foarte bun pentru George. În Pădurea Neagră aveam să ne sculăm la cinci în fiecare dimineaţă; hotărâsem clar acest lucru. De fapt, chiar George propusese patru şi jumătate, dar Harris şi cu mine l-am lămurit că ora cinci e destul de matinală dacă o luăm ca medie; aşa, puteam să fim pe biciclete în jur de şase şi să parcurgem mai bine de jumătate din drum înainte de a începe căldura. Câteodată puteam să pornim şi ceva mai devreme, dar nu chiar zi de zi.

Tot la cinci m-am sculat şi eu în dimineaţa aceea. Era mai devreme decât intenţionasem. Când să adorm, îmi spusesem: „Şase fix!”.

Cunosc anume inşi capabili să se trezească precis la orice oră vor. Îşi spun textual când pun capul pe pernă: „Patru şi treizeci de minute”, „Patru şi patruzeci şi cinci” sau „Cinci şi cincisprezece”, după cum devine cazul; şi în momentul când bate pendula, deschid şi ei ochii. Mare minune şi asta! Cu cât te gândeşti mai mult, cu atât creşte misterul. Probabil vreun ego din noi, acţionând cu totul independent de eul nostru conştient, e în stare să numere orele în timp ce noi dormim. Neajutat nici de ornic, nici de soare, nici de vreo altă stihie cunoscută celor cinci simţuri ale noastre, el stă de veghe pe întuneric. Taman în clipa hotărâtă şopteşte: „Acuma!”, şi ne trezim. Am stat odată de vorbă cu un bătrân care lucra pe malul fluviului: pentru treaba pe care o făcea, se cerea să descindă din pat în fiecare dimineaţă cu o jumătate de oră înainte de flux. Mi-a spus că nici o singură dată n-a dormit în plus măcar un minut. Ba, în ultimul timp, nici nu se mai ostenea să calculeze ora fluxului. Se culca obosit, dormea un somn fără vise şi, în fiecare dimineaţă, mereu la alt soroc, acest duh vigilent, aidoma de punctual ca şi fluxul, îl trezea silenţios. Rătăcea oare spiritul său prin întuneric pe treptele miloase ale fluviului, sau avea oare cunoştinţă de legile firii? Oricare ar fi fost fenomenul, omul nu era conştient de el.

În cazul meu personal, lăuntricul străjer este, probabil, puţin cam neexersat. Îşi dă toată silinţa; ba, face exces de zel; intră în panică şi pierde socoteala. Eu îi spun, de exemplu: „Cinci şi treizeci de minute, te rog”, iar el mă scoală din somn la două şi jumătate. Mă uit la ceas. Atunci, dumnealui insinuează că poate am uitat să-l întorc. Duc ceasul la ureche: de mers, merge. El însă crede că poate s-a stricat; în ce-l priveşte, este sigur că e cinci şi jumătate, dacă nu chiar trecute. Ca să-i fac pe plac, îmi pun papucii şi cobor să consult pendula din sufragerie. E superfluu să relatez ce ţi se întâmplă când circuli prin casă la miez de noapte, în cămeşoaie şi-n papuci; cei mai mulţi dintre noi cunoaştem din proprie experienţă. Toate lucrurile, şi mai cu seamă obiectele prevăzute cu cel puţin un colţ ascuţit, îşi fac o plăcere laşă din a te pocni. Când ai în picioare o pereche de ghete solide, lucrurile se feresc din calea ta; când te aventurezi însă pe lângă mobilă în târlici şi fără ciorapi, mobila se repede şi te pocneşte. Mă reîntorc în pat, iritat şi refuzând să mai ascult versiunea lui absurdă că toate ceasurile din casă au pus la cale o conspiraţie împotriva mea, mă chinuiesc o jumătate de oră să adorm la loc. Între patru şi cinci, mă trezeşte din zece în zece minute. Cine m-a pus să-l rog să mă trezească! La cinci adoarme şi el, năruit de oboseală, şi lasă toată treaba în seama servitoarei, care mă scoală cu jumătate de oră mai târziu decât de obicei.

În această miercuri de care vorbim, atâta ce m-a sâcâit, că am fost silit să mă scol la cinci numai ca să scap de el. Nu ştiam cu ce să-mi trec timpul. Trenul nostru pleca abia la opt; toate bagajele fuseseră făcute şi trimise de cu seară, cu biciclete cu tot, la gara din Fenchurch Street. M-am dus în birou; credeam că voi câştiga o oră de scris. Dar primele ceasuri ale dimineţii, pe stomacul gol, nu sunt, după câte înţeleg, favorabile îndeletnicirilor scriitoriceşti. Am scris trei paragrafe dintr-o povestire şi pe urmă mi le-am citit. S-au spus lucruri dezagreabile despre lucrările mele, dar nimic din ce s-a scris nu era pe măsura a ceea ce ar fi meritat cele trei paragrafe. Le-am aruncat la coş şi am rămas pe scaun încercând să-mi amintesc ce instituţie de binefacere, dacă există vreuna, asigură pensii autorilor răsuflaţi.

Ca să mă smulg acestor reflecţii, mi-am luat o minge de golf în buzunar şi, alegându-mi o crosă, am ieşit agale pe pajişte. Acolo păşteau două oi, care au început să-mi iscodească mişcările şi au manifestat un viu interes pentru ce săvârşeam. Una dintre ele era o persoană cumsecade, plină de înţelegere. Nu-s prea convins că pricepea jocul; cred mai degrabă că a impresionat-o faptul că mă zbenguiam candid la o oră aşa de matinală. La fiecare lovitură, behăia:

— Bi-i-i-ne-e-e, bi-i-i-i-ne-e-e-e!

Părea atât de încântată, de parcă ea ar fi nimerit, nu eu. Cât despre cealaltă, era o hoaşcă ursuză şi antipatică, pe-atât de demobilizatoare pe cât era prietena ei de entuziastă.

— Pro-o-o-ost, foa-a-a-arte pro-o-o-ost! Se găsea ea să comenteze aproape fiecare lovitură.

Adevărul e că unele lovituri erau chiar foarte bune, dar ea behăia numai aşa, din spirit de contradicţie, şi ca să mă enerveze. Era clar.

Printr-o întâmplare cât se poate de regretabilă, una dintre cele mai bine plasate mingi a pocnit-o pe oaia cea bună drept în bot. Şi-atunci, oaia cea rea a râs, a râs de-a binelea, fără putinţă de tăgadă, un râs răguşit şi vulgar; şi, în timp ce prietena ei rămăsese ţintuită locului, prea uluită ca să se mai mişte, ea a schimbat pentru prima oară tonul şi a behăit:

— Bi-i-i-ne-e-e! E-e-exce-le-e-e-e-ent! Bra-a-a-avo!

Aş fi dat o jumătate de coroană ca s-o fi lovit pe ea, şi nu pe cealaltă. Pe lumea asta, totdeauna suferă cei buni şi cumsecade.

Pierdusem mult timp pe câmp, mai mult decât îmi propusesem, şi când a venit Ethelbertha să-mi spună că s-a făcut şapte şi jumătate şi că mâncarea-i pe masă, mi-am adus aminte că nu mă bărbierisem. Pe Ethelbertha o supără profund când mă rad repede. Îi e teamă ca nu cumva străinilor operaţia să le apară ca o josnică tentativă de sinucidere şi, ca urmare, să se difuzeze printre vecini zvonul că nu suntem fericiţi împreună. Şi, ca un argument în plus, mi-a mai dat să înţeleg că nu este cazul să glumesc cu o mutră ca a mea.

La urma urmei, mi-a convenit că n-am putut să-mi iau un lung bun rămas de la Ethelbertha; nu voiam să risc: s-o văd izbucnind în lacrimi. Aş fi dorit, în schimb, să am mai mult timp la dispoziţie ca să le dau copiilor câteva sfaturi la plecare, în special cu privire la undiţă, pe care mi-o iau mereu ca s-o folosească în loc de băţ şi la crichet; şi, în afară de asta, detest să alerg după tren. La vreun sfert de milă de gară, i-am ajuns din urmă pe George şi pe Harris; şi ei alergau. În cazul lor, după cum m-a informat Harris, cu o voce hurducată, în timp ce săltăm în trap cot la cot, de vină era maşina de gătit cea nouă. În dimineaţa aceea au încercat-o prima oară şi, dintr-un motiv sau altul, aruncase în aer rinichii cu tigaie cu tot, opărind-o pe bucătăreasă. Zicea că speră ca, până la întoarcerea noastră, cei de-acasă or să se mai deprindă cu ea.

Am scăpat, cum vine vorba, ca prin urechile acului să nu pierdem trenul; şi reflectând asupra evenimentelor din acea dimineaţă, aşa cum stam şi gâfâiam în vagon, mi-a apărut vie în faţa ochilor imaginea unchiului Podger, şi cum pleca el, în două sute cincizeci de dimineţi din cele trei sute şaizeci şi cinci ale anului, de la Ealing la Moorgate Street, cu trenul de nouă şi treisprezece.

De-acasă de la unchiul Podger până la gară era cale de opt minute. Cu vorba, unchiul era totdeauna de principiul următor:

— Porneşte cu un sfert de oră înainte şi ia-o tacticos.

Cu fapta, totdeauna pornea abia cu cinci minute înainte de plecarea trenului şi alerga. Nu ştiu de ce, dar acesta era obiceiul suburbiei întregi. Mulţi domni dolofani care îşi desfăşurau activitatea în City4 domiciliau pe vremea aceea la Ealing, cred că unii dintre ei mai locuiesc şi acum acolo, şi luau dimineaţa trenul de Londra. Toţi o porneau târziu; toţi duceau într-o mână o servietă neagră şi un ziar, iar în cealaltă o umbrelă; pe ultimul sfert de milă până la gară, fie vreme bună sau rea, toţi alergau.

Lumea care n-avea altă treabă, în majoritate fete la copii şi băieţi de prăvălie, ba ici şi colo câte un zarzavagiu ambulant, se aduna în dimineţile cu vreme frumoasă să-i vadă trecând şi să-i aplaude pe cei mai merituoşi. Nu era un spectacol de prestanţă. Nu alergau frumos, nici măcar nu alergau repede; dar erau plini de râvnă şi îşi dădeau tot interesul. Întreaga panoramă se adresa nu atât simţului artistic, cât mai degrabă admiraţiei instinctive pentru efortul conştient.

Uneori, în mulţimea prezentă, se angajau şi pariuri cu totul inofensive.

— Doi la unu contra lui moşulică „Vestă Albă”!

— Zece la unu pe „Foale Vechi”, dacă nu-l văz cu roatele-n sus până ajunge acolo!

— Unu la unu pe „Roşu împărat”! Poreclă dată de un tânăr cu înclinaţii entomologice unui vecin de-al unchiului, general la pensie, un domn impozant în ipostază sedentară, dar predispus să se coloreze intens când era silit să facă mişcări. Unchiul meu şi ceilalţi scriau la ziarul Ealing Press, protestând vehement faţă de indolenţa poliţiei locale; iar redactorul adăuga şi el articole de fond însufleţite despre declinul politeţei în rândurile cetăţenilor de rând, mai cu deosebire în cartierele din vestul oraşului. Dar rezultate nu se vedeau.

Nu se poate spune că unchiul nu se scula destul de devreme, dar păţea tot felul de chestii chiar în ultimul moment. Primul lucru, după ce mânca, nu-şi găsea ziarul. Noi ştiam totdeauna când a pierdut unchiul Podger ceva după expresia de mirata indignare cu care privea, în general, lumea în asemenea ocazii. Nu-i dădea niciodată prin minte să-şi spună: „Sunt un babalâc distrat. Pe toate le pierd: niciodată nu ştiu unde mi-am pus lucrurile. Nici nu-s în stare să le găsesc singur. În privinţa asta sunt o adevărată pacoste pentru toţi cei din jurul meu. Trebuie să mă pun pe treabă şi să mă reeduc”.

Dimpotrivă, printr-un fel ciudat de a raţiona, se convinsese că, ori de câte ori pierdea un lucru, vina revenea oricui din casă, cu excepţia sa.

— Adineauri l-am avut în mână! Exclama el.

După ton, îţi venea să crezi că trăia împresurat de prestidigitatori care făceau să-i dispară lucrurile numai ca să-l scoată pe el din sărite.

— Nu l-oi fi lăsat în grădină? Îşi dădea mătuşa cu părerea.

— Ce zor aveam să-l las în grădină? Eu n-am nevoie de ziar în grădină; mie îmi trebuie ziarul în tren.

— Nu cumva l-ai pus în buzunar?

— Auzi-o, Doamne! Crezi că stăteam eu aici, la nouă fără cinci, să-l mai caut dacă îl aveam în buzunar? Oi fi crezând că sunt nebun?

Atunci, careva întreba: „Asta ce e?”, şi-i dădea de undeva un ziar corect împăturit.

— Mie să-mi lăsaţi lucrurile în pace, bodogănea el înşfăcându-l violent.

Îşi deschidea servieta să-l pună înăuntru şi, uitându-se la dată, rămânea ca o stană de piatră, mut de indignare.

— Ce s-a întâmplat? Întreba mătuşa.

— Este de alaltăieri! Răspundea el, prea jignit ca să mai poată ţipa, trântind ziarul pe masă.

Măcar dacă ar fi fost câteodată cel din ajun, mai treacă-meargă. Dar întotdeauna era cel de alaltăieri, cu excepţia zilei de marţi când se-ntâmpla să fie numărul de sâmbătă.

Până la urmă i-l găseam noi; de cele mai multe ori stătea pe el. Şi-atunci zâmbea, nu binevoitor, ci obosit, ca omul care simte că pronia l-a aruncat într-o adunătură de idioţi iremediabili.

— A stat tot timpul sub nasul vostru! Nu-şi termina vorba; era mândru de puterea sa de stăpânire.

Incidentul fiind aplanat, o pornea spre hol, unde, conform obiceiului, mătuşa Maria îi adunase pe copii ca să-i spună la revedere.

Mătuşa-mea nu pleca niciodată dc-acasă, decât doar până în vecini, fără a-şi lua un galeş rămas-bun de la fiecare membru al familiei. Nu se ştie niciodată ce se poate întâmpla, zicea dânsa.

Bineînţeles că întotdeauna lipsea unul dintre ei şi, în momentul când se observa asta, toţi ceilalţi şase, fără să ezite o clipă, se risipeau cu chiote în căutarea absentului. De îndată ce dispăreau, respectivul apărea, de undeva, foarte de prin preajmă, explicând cât se poate de rezonabil de ce lipsise; şi deodată se repezea după ceilalţi să le spună că a fost găsit. În felul acesta se scurgeau minimum cinci minute, fiecare căutându-l pe fiecare celălalt, interval îndestulător ca să-i permită unchiului meu să-şi găsească umbrela şi să-şi rătăcească pălăria. Apoi, în sfârşit, când grupul era reconstituit în hol, pendula din salon pornea să bată ora nouă. Timbrul său era rece, pătrunzător şi avea darul de a-l zăpăci pe unchiul meu. În agitaţia lui, îi pupa pe unii copii de două ori, pe alţii îi sărea, uita pe care dintre ei i-a sărutat şi pe care nu, şi trebuia s-o ia iar de la început. Declara că are impresia că se schimbă dinadins între ei şi, ca să fiu sincer, nu jur că acuzaţia era total neîntemeiată. Colac peste pupăză, unul dintre copii avea totdeauna faţa lipicioasă; şi acel copil era totdeauna cel mai tandru dintre toţi.

Dacă lucrurile mergeau prea ca pe roate, atunci cel mai mare dintre băieţi venea cu una bună, cum că toate ceasurile din casă ar umbla cu cinci minute în urmă şi că de aceea în ajun întârziase la şcoală. Acest lucru îl făcea pe unchiu-meu să se precipite cu maximă urgenţă spre portiţă, unde îşi dădea seama că nu luase nici servieta şi nici umbrela. Toţi copiii, mai exact toţi aceia pe care mătuşa mea nu-i putea opri, se năpusteau după el, doi dintre ei încăierându-se pentru umbrelă, ceilalţi învălmăşindu-se în jurul servietei. Şi când reveneau în casă, descopeream pe masa din hol lucrul cel mai important pe care-l uitase; şi ne întrebam ce o să spună când s-o întoarce acasă.

Am sosit la Waterloo puţin după ora nouă şi, de îndată, am trecut la punerea în practică a experimentului lui George. Deschizând cartea la capitolul intitulat „La staţia de trăsuri”, ne-am îndreptat spre o cabrioletă, ne-am scos pălăriile şi i-am urat birjarului „Bună dimineaţa”.

Omul nostru nu era însă dintre aceia care să se lase întrecuţi în politeţuri de nici un străin, veritabil sau imitaţie. Apelând la un confrate pe nume Charles să-i „ţină bidiviul”, a descins de pe capră şi ne-a returnat o reverenţă demnă până şi de domnul d'Artagnan. Vorbind se pare în numele întregii naţiuni, ne-a urat bun venit în Anglia, exprimându-şi totodată regretul că Maiestatea Sa lipsea pentru moment din Londra.

Nu i-am putut răspunde la acelaşi nivel. Cartea nu prevedea nimic de felul acesta. I-am spus „domnule vizitiu”, la care el a făcut din nou o reverenţă până la caldarâm şi l-am rugat să aibă amabilitatea să ne conducă până în calea Westminster Bridge.

Şi-a pus mâna pe inimă, spunând că plăcerea este de partea lui.

Cu a treia propoziţie din acel capitol, George l-a întrebat despre preţ. Întrebarea, ca şi când ar fi introdus un element meschin în conversaţie, părea să-l jignească. Zicea că nu ia niciodată bani de la persoane străine, distinse; mai degrabă un suvenir, un ac de cravată cu diamant, o cutioară de aur pentru tutun de prizat, orice fleac de felul acesta care să-i aducă aminte de noi.

Deoarece se strânsese lume şi deoarece gluma la adresa birjarului mersese prea departe, ne-am urcat în trăsură fără să mai întindem vorba şi am pornit printre urale. Am oprit trăsura ceva mai încolo de Teatrul Asteley, în dreptul unui magazin de încălţăminte care părea să fie tocmai ce ne doream. Era una dintre dughenele acelea supraîncărcate care, din clipa când saltă-n zori obloanele, îşi revarsă marfa jur-împrejur. Cutii cu încălţăminte erau stivuite pe pavaj sau în rigola de peste drum. La uşi şi la ferestre, ghetele atârnau în ghirlande. Umbrarul de pânză era ca o boltă de viţă cu ciorchini de ghete negre şi maro. Înăuntru, prăvălia părea un baldachin de ghete. Când am intrat, omul robotea cu o daltă şi-un ciocan la deschisul unei lăzi din şipci, plină cu ghete.

George îşi scoase pălăria şi spuse „Bună dimineaţa”.

Omul nici măcar nu se întoarse. Din primul moment mi s-a părut un individ dezagreabil. Mormăi ceva ce-ar fi putut să fie sau să nu fie un „Bună dimineaţa” şi îşi văzu de treabă.

George spuse:

— Mi-a fost recomandat magazinul dumneavoastră de către un amic, domnul X.

Drept răspuns, omul ar fi trebuit să rostească formula:

— Domnul X este o persoană deosebit de distinsă; îmi va face mai mare plăcere să servesc pe oricare dintre prietenii Domniei Sale. Însă altul i-a fost răspunsul:

— Nu-l cunosc; n-am auzit de el. Aşa ceva era de natură să te descumpănească. Cartea indica trei sau patru metode de a cumpăra ghete; George o alesese cu grijă pe cea care-l avea în centrul atenţiei pe „domnul X”, ca fiind dintre toate cea mai plină de curtenie. Discutai o bună bucată de vreme cu patronul magazinului despre acest „domn X” şi, după ce se realiza pe această cale o atmosferă de înţelegere şi amiciţie, abordai cu mult firesc şi graţie scopul imediat al venirii tale, anume dorinţa de a cumpăra ghete „bune şi ieftine”. Se pare că acest ipochimen grosolan, materialist nu se sinchisea câtuşi de puţin de fineţurile comerţului cu amănuntul. Cu un asemenea om trebuia să treci direct, brutal, la afaceri. George l-a abandonat pe „domnul X” şi, întorcând paginile înapoi, alese o propoziţiune la întâmplare. N-a fost o alegere prea fericită; era o tiradă care ar fi părut superfluă oricărui negustor de încălţăminte. În împrejurările de faţă, ameninţaţi şi năpădiţi cum eram din toate părţile de ghete, fraza avea demnitatea unei perfecte imbecilităţi. Suna aşa: „Mi s-a spus că aveţi aici ghete de vânzare”.

Omul lăsă din mână ciocanul şi dalta şi ne privi pentru prima oară. Vorbi rar, cu o voce groasă şi şuierată. Spuse:

— De ce credeţi că ţin eu ghetele aici; ca să le miros?

Era unul dintre cei care încep calm şi, pe măsură ce vorbesc, se ambalează tot mai tare, sentimentul ultragiului dospind în ei, pare-se ca drojdia de bere.

— Da' ce vă închipuiţi că sunt eu? Continuă el. Colecţionar de ghete? Pentru ce-oţi fi crezând că ţin prăvălia asta? Fiindcă îmi face bine la sănătate? Credeţi că m-am amorezat de ghete şi nu mă lasă inima să mă despart nici de-o pereche? Credeţi că le-am atârnat aici ca să le contemplu? Nu-s destule? Unde credeţi că vă aflaţi? Într-o expoziţie internaţională de încălţăminte? Ce credeţi dumneavoastră că sunt ghetele astea: o colecţie istorică? Aţi mai auzit de cineva care să ţină prăvălie de ghete şi să nu vândă? Vă închipuiţi că pavoazez prăvălia cu ele ca s-o fac să arate mai gigea? Drept cine mă luaţi? Drept un imbecil calificat?

Am susţinut întotdeauna că aceste manuale de conversaţie nu sunt niciodată de un real folos. Voiam să găsim un echivalent englezesc pentru bine cunoscuta expresie nemţească: Behalten Sie Ihr Haar auf5.

Să fi căutat din scoarţă-n scoarţă şi nu găseai nimic de felul acesta în toată cărticica. Totuşi, trebuie să-i recunosc lui George că a ales cea mai bună propoziţie din câte se puteau găsi acolo şi a valorificat-o spunând:

— Voi reveni, poate, când veţi avea mai multe modele să-mi arătaţi. Până atunci, adio!

Acestea fiind zise, ne-am întors la trăsură şi am plecat, lăsându-l pe om în pragul uşii cotropite de ghete, făcând unele observaţii la adresa noastră. Ce-a spus n-am auzit, dar pare-se că trecătorii le-au găsit interesante.

George era de părere să ne oprim la alt magazin de încălţăminte şi să repetăm experimentul; spunea că are cu adevărat nevoie de-o pereche de papuci de casă. Dar noi l-am sfătuit să amâne cumpăratul lor până vom ajunge într-un oraş din străinătate, unde negustorii sunt mai căliţi când e vorba de acest gen de conversaţie sau sunt mai amabili de la natură. În materie de pălărie a fost însă intratabil. Susţinea că fără acoperământ nu poate călători, drept care am tras la o prăvălioară din Blackfriars Road.

Proprietarul acestei prăvălii era un omuleţ vesel, cu ochii zglobii, şi mai mult ne-a ajutat decât ne-a pus beţe-n roate.

Când George l-a întrebat după slova cărţii „Aveţi pălării?”, el nu s-a supărat; a stat şi s-a scărpinat în barbă, cugetând.

— Pălării, spuse el. Staţi să mă gândesc. Da, şi pe faţa sa de om cumsecade apăru un zâmbet de adevărată bucurie, acum că stau să mă gândesc, cred că am pălărie. Dar, spuneţi-mi, de ce mă întrebaţi?

George îl dumiri că dorea să cumpere o şapcă, o şapcă de voiaj, dar principalul era să fie o „şapca bună”. Faţa omului se lungi.

— Aa! Făcu el. Cu asta mă tem că m-aţi încuiat. Dacă aţi fi dorit o şapcă proastă, care nu merită preţul cerut, o şapcă nenorocită, bună cel mult de şters geamurile cu ea, v-aş fi putut găsi ceea ce vă trebuie. Dar o şapcă bună, nu; nu ţinem. Aşteptaţi totuşi o clipă, continuă el, văzând dezamăgirea ce se răspândea pe faţa expresivă a lui George, puţintică răbdare! Am aici o şapcă, se duse la un sertar şi-l deschise, nu e o şapcă grozavă, dar nu-i nici aşa de proastă ca cele pe care le vând îndeobşte. O aduse, ţinând-o pe palma întinsă: Ce părere aveţi? Întrebă el. V-ar conveni?

George şi-o potrivi în faţa oglinzii şi, selectând o altă remarcă din carte, spuse:

— Şapca asta este oarecum pe măsura mea, dar, spuneţi-mi, credeţi că-mi vine bine?

Omul se dădu un pas înapoi şi făcu un tur de orizont.

— Sincer, replică el, nu pot spune că da. Se întoarse de la George şi ni se adresă lui Harris şi mie: frumuseţea prietenului dumneavoastră, aş defini-o ca pe ceva foarte evaziv. Ea există, dar îţi poate uşor scăpa. Aşa, cu şapca asta, după părerea mea, îţi scapă.

Ajungând în punctul acesta, George socoti că se amuzase suficient cu acest om.

— Foarte bine, zise. Nu vrem să pierdem trenul. Cât face? Răspunse negustorul:

— Preţul acestei şepci, domnule, care, după părerea mea, este dublu pe cât valorează, se ridică la patru şilingi şi şase pence. Cum doriţi să v-o împachetez, domnule, în hârtie maro sau albă?

George spuse că o ia aşa cum este, îi plăti omului patru şilingi şi şase pence în monedă de argint şi ieşi. Harris şi cu mine îl urmarăm.

În strada Fenchurch am ajuns la un compromis cu birjarul la suma de cinci şilingi. Ne-a făcut altă reverenţă curtenitoare şi ne-a rugat să îi transmitem împăratului Austriei salutări din partea sa.

În tren, confruntându-ne părerile, am fost de acord că pierdusem jocul cu doi la unu; şi George, care era vădit dezamăgit, azvârli cartea pe geam.

Ne-am găsit bagajele şi bicicletele în bună stare pe vapor şi, la douăsprezece, odată cu mareea, am purces pe râu la vale.