Capitolul 5

O digresiune necesară. Introdusă printr-o poveste cu morală. Unul dintre farmecele acestei cărţi. Gazeta care nu a cules succese. Mândria ei: „Sfaturi practice asortate cu distracţii”. Problema: ghici ce trebuie considerat practic şi ce amuzant. Un joc popular. Opinii competente privind justiţia engleză. Un alt farmec al acestei cărţi. Un cântec banal şi un al treilea farmec al acestei cărţi. Ce fel de pădure era aceea în care trăia fata. Descrierea Pădurii Negre.

Umblă o poveste despre un scoţian căruia, căzându-i dragă o fată, şi-o dorea de soţie. Însă el era înzestrat cu buna chibzuială a gintei lui. Luase aminte de primprejurul său că multe cununii, altminteri promiţătoare, avuseseră drept rezultat grele dezamăgiri şi necaz, şi aceasta numai ca urmare a greşitei socoteli făcute de mire sau de mireasă asupra închipuitei desăvârşiri a părţii dimpotrivă. A hotărât ca, în cazul său personal, o năruire a idealului să nu fie cu putinţă. Drept care, cererea în căsătorie din partea sa a îmbrăcat următoarea formă:

— Io-s băiat sărac, Jennie, n-am nici arginţi să-ţi dau şi nici pământ.

— Da' te ai pe matale, Davie!

— Şi tare mi-aş dori să mai am şi altceva pe deasupra, măi fată. Nu-s decât un amărât fără nici un pic de vino-ncoa', Jennie.

— Aş! Ştiu eu mulţi flăcăi şi mai sluţi ca tine, Davie.

— Io, unu', nu i-am văzut, măi fată, şi, iaca, mă gândesc că nici n-aş vrea să-i văz.

— Mai bine om urât, Davie, în care să poci bizui decât vreun ăla de aspirează la fete şi-aduce numa' necaz în casă cu fluşturelile lui.

— Ba, să nu te culci pe urechea ceea, Jennie; căci nu cucoşul ăl mai frumos face să zboare ale mai multe pene prin poiată; io-s de-aceia care aleargă după fuste, cum bine ştiut îi; şi mare pacoste pe suflet ţi-aş fi, zic io.

— Dar matale eşti bun la inimă, Davie! Şi ţi-e drag de mine. Uite, zic şi zău.

— De dragă, mi-eşti dragă, Jennie, da' nu poci pentru ca să spun cât o să mă ţină; şi de bun sunt bun atunci când e pe-a mea şi nu mi se pune nimenea în contra. Dar am o fire dată-n paşte, s-o-ntrebi şi pe mămucă-mea, sunt aidoma lui bietu' tătâne-meu; am să-mbătrânesc, da' tot fier rău am să rămân.

— Eşti prea aspru cu matale, Davie. Doar eşti om cumsecade. Io te cunosc mai bine decât te cunoşti matale însuţi, şi-o să facem casă bună împreună.

— O fi cum zici, Jennie! Măcar că tare mă-ndoiesc. Mare pacoste pe nevastă şi pe plozi când alde ăl cumsecade nu se dă dus de lângă pahar; şi mie când îmi adie pe la nas miros de whisky, parc-aş fi fost înţărcat cu lacherdă; torn şi torn în mine, doar-doar oi stinge pojarul, şi tot nu-l poci potoli.

— O fi, da' când eşti treaz, eşti om de omenie, Davie.

— Poate că-oi fi, dragă Jennie, dacă nu mă zgândăre nimeni.

— Şi-ai să-mi stai alături, Davie, şi-ai să munceşti de dragul meu?

— Nu văz la ce n-aş sta alături de matale, Jennie; da' mie să nu-mi cloncăni despre muncă, că, uite, numai gândul ăsta mă face să-mi ies din ţâţâni.

— Cum, necum, ai să-ţi dai toată silinţa, Davie. Cum spune şi părintele: nu-i poci cere omului mai mult de-atât.

— Mică mi-i toată silinţa, Jennie, şi tare mă tem că nici atâ-tica nu e. Toţi suntem făpturi becisnice şi păcătoase, Jennie, şi greu ţi-ar veni să găseşti om mai becisnic şi mai păcătos decât mine.

— Da, dar gura ta adevăr grăieşte, Davie. Mulţi flăcăi turuie tot felul de făgăduieli frumoase câte unei biete fete, şi p-ormă le calcă-n picioare, cu inima fetei odată. Tu mi-ai vorbit cinstit, Davie, şi-mi dau cu ideea păcum ca să te iau, şi ce-o ieşi om vedea noi.

Cât despre ce-a ieşit, povestea nu mai spune, dar una ştim: că dumneaei nici că avea cuvânt să se plângă de aşa învoială. Fie că s-a plâns, fie că nu, că femeile nu-şi potrivesc totdeauna vorbele după logică, după cum nici bărbaţii, între noi fie zis, Davie avea măcar inima împăcată gândindu-se că pe nedrept i s-ar fi adus orice fel de reproş.

Doresc şi eu să fiu tot atât de cinstit cu cititorul acestei cărţi. Doresc să-i prezint aici, deschis, lipsurile ei. Vreau ca nimeni să nu citească această carte pornind de la o idee greşită.

Această carte nu va conţine informaţii utile.

Cine îşi închipuie că va putea, cu ajutorul acestei cărţi, să facă turul Germaniei şi al Pădurii Negre, probabil că s-ar rătăci până să ajungă la Nore. Oricum, acesta ar fi lucrul cel mai bun ce i s-ar putea întâmpla. Cu cât se va depărta mai mult de casă, cu atât mai mari dificultăţi va întâmpina.

Nu cred că furnizarea de informaţii utile este punctul meu tare. Nu că m-aş fi născut cu această credinţă, experienţa m-a convins.

La începuturile carierei mele de ziarist, lucram la o gazetă, precursoare a multor periodice dintre cele foarte populare în zilele noastre. Ne făceam un titlu de glorie din a îmbina plăcutul cu utilul; ce anume se chema plăcut şi ce anume util, cititorul însuşi hotăra. Furnizam sfaturi oamenilor pe punctul de a se căsători, sfaturi multe şi serioase, pe care dacă ei le-ar fi urmat, cercul nostru de cititori ar fi fost invidiat de toată suflarea căsătoriţilor. Le spuneam abonaţilor noştri cum să facă avere crescând iepuri de casă şi le prezentam fapte şi cifre. De bună seamă, se mirau că noi înşine nu ne lăsăm de gazetărie ca să deschidem crescătorii de iepuri. De câte ori n-am dovedit, în mod incontestabil, din surse autorizate, cum un om care deschide o crescătorie de iepuri, cu douăsprezece exemplare selecţionate şi cu puţină inteligenţă, ajunge sigur, la capătul unui interval de trei ani, beneficiarul unui venit de două mii de lire anual, venit în rapidă creştere; creştere pe care nu mai e chip s-o stăvilească. Poate că omul n-avea nevoie de bani. Poate că nu ştia pe ce să-i mai cheltuiască. Dar asta era situaţia. Eu, personal, n-am cunoscut niciodată un crescător de iepuri care să câştige două mii pe an, deşi am cunoscut mulţi care au început cu cei doisprezece iepuri selecţionaţi. Întotdeauna, ceva, cumva, pe undeva n-a mers cum trebuie; s-ar putea ca ambianţa permanentă a unei crescătorii de iepuri să dăuneze inteligenţei omului.

Le spuneam cititorilor noştri câţi oameni cu chelie există în Islanda; şi, mai ştii, cifrele noastre poate că erau corecte; câte căpăţâni de zahăr puse cap la cap se cer pentru a acoperi distanţa de la Londra la Roma, ceea ce era indispensabil pentru orice om dornic să aşeze un şir de căpăţâni de zahăr de la Londra la Roma, căci îi dădea posibilitatea să comande din capul locului cantitatea exactă; câte cuvinte rosteşte în medie o femeie în douăzeci şi patru de ore şi alte asemenea informaţii, menite să-i facă mai deştepţi şi mai cu moţ decât cititorii altor gazete.

Le spuneam cum se tratează istericalele la pisici. Eu, personal, nu cred şi nici atunci n-am crezut că istericalele la pisici pot fi tratate. Dacă aş avea o mâţă cu istericale, aş da anunţ la mica publicitate că am pisică de vânzare, ba chiar aş da-o de suflet. Dar datoria noastră era să furnizăm informaţii atunci când ni se cereau. Ne-a scris un imbecil, nu şi nu, că el vrea să ştie; şi mi-am pierdut cea mai bună parte a unei dimineţi căutând documentaţie asupra acestui subiect. În cele din urmă am găsit ce-mi trebuia la finele unei cărţi vechi de bucate. Ce căuta acest capitol acolo, n-am fost niciodată în stare să-nţeleg. N-avea nici în clin, nici în mânecă cu tematica în sine a cărţii; nu reieşea nicicum că puteai prepara o delicatesă din pisică, chiar dacă ai fi curarisit-o de istericale. Autoarea cărţii adăugase capitolul respectiv de filotimă ce era. Eu atât pot să spun, că mai bine îl lăsa nescris; de pe urma lui ne-am pomenit cu un maldăr de scrisori furibunde şi cu pierderea a patru dintre abonaţi, dacă nu chiar mai mulţi. Corespondentul scria că punerea în practică a sfatului nostru s-a soldat cu o pagubă de două lire la capitolul veselă de bucătărie, fără a mai pune la socoteală un geam spart şi, personal, o probabilă septicemie; plus, la pisică, istericale şi mai acute ca mai înainte. Şi totuşi reţeta era destul de simplă. Ţineai pisica între genunchi, delicat, ca să n-o doară, şi cu o pereche de foarfeci efectuai o incizie adâncă şi precisă la baza cozii. Nu tăiai nici un fragment din coadă; trebuia să ai grijă să nu faci asta; efectuai doar o simplă incizie.

După cum i-am explicat corespondentului, locul cel mai potrivit pentru intervenţie ar fi fost grădina sau beciul; numai un imbecil era în stare să întreprindă operaţia în bucătărie, şi încă fără ajutoare.

Le făceam recomandări în legătură cu eticheta. Le spuneam cum să se adreseze lorzilor şi episcopilor; cum să mănânce supa. Îi învăţam pe tinerii timizi cum să dobândească o ţinută degajată în saloane. Dădeam lecţii de dans, pentru ambele sexe, cu ajutorul unor grafice. Le rezolvam dubiile în materie de religie şi le furnizam un cod de comportare morală care ar fi făcut cinste şi unei uşi de biserică.

Ziarul nu constituia un succes din punct de vedere financiar, era cu câţiva ani în avangarda timpurilor noastre, şi, în consecinţă, personalul nostru era limitat. Mi-aduc aminte că pagina mea cuprindea „Sfaturi pentru mame”, le scriam cu ajutorul proprietăresei mele, care, fiindcă divorţase de un soţ şi înmormântase patru copii, reprezenta, am apreciat eu, o autoritate demnă de încredere în toate problemele de ordin domestic; „Indicaţii cu privire la mobilarea şi decorarea interioarelor”, cu schiţe; o rubrică de „Sfaturi literare pentru începători”, sper, în mod sincer, că sfaturile mele au făcut un mai mare serviciu cititorilor decât s-au dovedit a-mi face mie personal; şi articolul nostru săptămânal, Discuţii sincere cu tineretul”, semnat de „Unchiul Henry”. Simpatic şi cumsecade bătrânel era „Unchiul Henry”, cu o experienţă vastă şi variată şi cu o atitudine plină de înţelegere faţă de generaţia în creştere. În tinereţea sa îndepărtată trecuse prin multe şi cunoştea destule. Încă şi astăzi citesc sfaturile „Unchiului Henry” şi, nu că mă laud, că n-am de ce, bune şi sănătoase sfaturi mai erau şi încă mai sunt. Adesea mă gândesc că, dacă aş fi urmat mai cu sfinţenie poveţele „Unchiului Henry”, aş fi fost mai înţelept, aş fi făcut mai pu ţine boroboaţe, m-aş fi simţit mai mulţumit de mine însumi decât sunt.

O femeie puţintică, tăcută şi necăjită, care locuia într-o singură cameră pe lângă Tottenham Court Road şi al cărei bărbat domicilia la azilul de nebuni, asigura rubricile: „Reţete culinare”, „Sfaturi cu privire la educaţie” – distribuiam sfaturi cu nemiluita, precum şi o pagină şi jumătate de „Veşti mondene” scrise în acel stil degajat, la persoana întâi, care, după cum sunt informat, n-a dispărut nici până acum din ziaristica modernă: „Trebuie să vă povestesc despre rochiţa divină pe care am purtat-o săptămâna trecută la Glorious Goodwood. Prinţul C.

— Ei, dar nu e locul aici să reproduc tot ce-a spus fluşturaticul; căci e un fluşturatic, iar Contesa, drăguţa de ea, mi s-a părut că e un pic geloasă” – şi aşa mai departe.

Biata femeie! Parc-o văd şi acum în rochia ei jerpelită de lână, plină de pete de cerneală. Poate că o zi petrecută la Glorious Goodwood sau oriunde în altă parte, în aer liber, i-ar fi pus puţină culoare în obraji.

Proprietarul gazetei noastre, unul dintre cei mai cu neruşinare ignoranţi oameni pe care i-am cunoscut (îmi aduc aminte cum l-a informat odată pe un corespondent că Ben Jonson a scris Rabelais ca să aibă bani pentru înmormântarea mamei sale şi cum râdea bonom când i se semnalau greşelile), scria, cu concursul unei enciclopedii de duzină, paginile dedicate „Culturii generale” şi, una peste alta, le făcea remarcabil de bine; în timp ce băiatul de birou, având ca ajutor o excelentă pereche de foarfeci, răspundea de sectorul „Glume şi Umor”.

Munca era grea, remuneraţia – mică, ceea ce ne susţinea moralmente era conştiinţa că-i instruiam şi îi făceam mai buni pe semenii şi semenele noastre. Dintre toate jocurile de pe lume, universal şi etern popular este jocul de-a şcoala. Aduni şase copii, îi pui să şadă pe un prag, iar tu te plimbi în sus şi-n jos cu cartea în mână şi cu nuiaua la subsuoară. De-a şcoala ne jucăm când suntem de-o şchioapă, ne jucăm când ne-am făcut băieţi şi fete mari, ne jucăm când am ajuns bărbaţi şi femei în toată firea, ne jucăm când, slăbănogi şi în papuci, ne târşim paşii spre groapă. Nu ni se urăşte şi nu ne sastisim de jocul acesta niciodată. Doar un lucru îl strică: ambiţia fiecăruia dintre ceilalţi şase copii de a-şi aroga pe rând dreptul la carte şi la nuia. Sunt sigur că motivul pentru care gazetăria este o meserie atât de căutată, în ciuda numeroaselor sale neajunsuri, este următorul: fiecare gazetar are sentimentul că el este băiatul care se plimbă în sus şi în jos cu cartea şi cu nuiaua. Guvernul, Clasele şi Masele, Societatea, Arta şi Literatura sunt ceilalţi şase copii care şed pe prag. El îi învaţă şi-i face mai buni.

Dar m-am îndepărtat de la subiect. Am menţionat aceste aspecte pentru ca să justific actuala mea oroare permanentă de a vehicula informaţii utile. Să revenim deci. Un oarecine, iscălit „Balonistul”, se interesa într-o epistolă de metoda de fabricare a hidrogenului. Gazul e uşor de fabricat, cel puţin aşa am dedus după ce m-am documentat asupra acestui subiect la biblioteca British Museum; totuşi, l-am prevenit pe „Balonist”, oricine ar fi fost, să ia toate precauţiile necesare în scopul preîntâmpinării unui accident. Ce puteam face mai mult? După zece zile, o doamnă învăpăiată la faţă s-a prezentat la redacţie, ducând de mână ceea ce, a explicat dânsa, era fiul ei în vârstă de doisprezece ani. Faţa băiatului era frapant de otova. Mama l-a îmbrâncit înainte şi i-a scos pălăria, şi-atunci mi-am dat seama din ce pricină. Junele n-avea nici urmă de sprâncene, iar din păr nu-i mai rămăsese decât nişte punctişoare ce confereau creştetului respectiv aspectul unui ou răscopt, cojit şi presărat cu piper.

— Acum o săptămână, pe vremea aceasta era o frumuseţe de băiat, cu păr creţ natural, remarcă doamna.

Vorbea cu inflexiuni ascendente prevestitoare de furtuni.

— Dar ce-a păţit? Întrebă şeful nostru.

— Uite ce-a păţit, îi dădu răspuns doamna.

Scoase din manşon numărul de săptămâna trecută al gazetei noastre, cu articolul meu despre hidrogen, subliniat în creion, şi i-l propti în faţa ochilor. Şeful îl luă şi-l citi integral.

— Dânsul era „Balonistul”? Întrebă şeful.

— Dânsul era „Balonistul”, recunoscu doamna, un biet copil nevinovat, şi acum priveşte-l!

— Poate o să-i crească la loc, sugeră şeful.

— Poate că da, replică doamna, tonul continuând să urce, Şi poate că nu. Ceea ce doresc eu să aflu este ce anume aveţi de gând să faceţi pentru el.

Şeful propuse ca băiatul să fie spălat pe cap. La început am crezut că doamna se va năpusti asupră-i, dar deocamdată se limită la cuvinte. Pare-se că nu anvizaja nici un spălat pe cap, ci niscai despăgubiri. Mai făcu unele observaţii în legătură cu gazeta noastră, cu utilitatea ei, cu apelul ei la sprijinul Publicului, cu inteligenţa şi înţelepciunea colaboratorilor ei.

— Pur şi simplu, nu văd de ce am avea vreo vină, pleda şeful; era un om cu apucături blajine. A cerut lămuriri şi i s-au dat.

— Dumitale să nu-ţi arză de glumă, zise cucoana (omului nici nu-i ardea de glumă, sunt convins; frivolitatea nu se număra printre păcatele sale), că-ţi dau eu lămuriri pe care nu le-ai cerut, de n-o să poţi să le duci. Păi, uite acuş, explodă cucoana deodată, încât ne făcu pe amândoi să ne adăpostim fiecare îndărătul scaunului său, ca nişte puişori speriaţi, acuş vin să-ţi fac capul ca pe-ăsta!

Asta, presupun, însemna capul băiatului. Adresă totodată, în legătură cu fizicul personal al şefului nostru, unele remarci de foarte prost gust, categoric. Nu era o cucoană simpatică, nici pe departe.

Eu, unul, sunt de părere că dacă ne-ar fi dat în judecată, aşa cum ne ameninţa, n-ar fi obţinut câştig de cauză; însă şeful nostru era un om cu experienţă în materie de justiţie, şi principiul sau permanent era să evite procesele. L-am auzit spunând odată:

— Dacă un cetăţean m-ar opri pe stradă şi mi-ar cere să-i dau ceasul, aş refuza să i-l dau. Dacă m-ar ameninţa că-l ia cu forţa, cred, deşi nu sunt bătăios, că l-aş apăra cu ghearele şi cu dinţii. Dacă, pe de altă parte, şi-ar exprima intenţia de a încerca să-l obţină pe calea justiţiei, aş scoate ceasul din buzunar şi i l-aş da, socotind că am scăpat ieftin.

Şeful a tranşat chestiunea cu doamna învăpăiată la faţă prin intermediul unei hârtii de cinci lire, care trebuie să fi reprezentat câştigul pe o lună al gazetei; şi cucoana a plecat luându-şi cu dânsa odrasla deteriorată. După plecarea ei, şeful mi-a vorbit cu blândeţe. A spus:

— Să nu crezi că-ţi dau un vot de blam. Câtuşi de puţin. Nu e vina dumitale. Soarta e de vină. Mărgineşte-te la sfaturi morale şi la critică, pentru acestea eşti categoric bun; dar nu-ţi mai încerca puterile cu „Sfaturi practice”. După cum am spus, nu e vina dumitale. Sfaturile dumitale sunt destul de corecte, nu li se poate obiecta nimic; numai că, pur şi simplu, n-ai noroc cu ele.

Măcar de i-aş fi urmat întotdeauna povaţa; m-aş fi scutit pe mine şi pe alţii de mari dezastre. Nu ştiu de ce se întâmplă aşa, dar uite că aşa se întâmplă. Dacă-i dau cuiva indicaţii în legătură cu ruta optimă dintre Londra şi Roma, omul îşi pierde bagajele în Elveţia sau e gata, gata să naufragieze în faţa coastei de la Dover. Dacă-l sfătuiesc ce aparat de fotografiat să cumpere, e înhăţat de poliţia germană pentru fotografierea de fortăreţe. Odată, mi-am dat o groază de osteneală să-i explic unuia ce să facă pentru a se căsători cu sora din Stockholm a răposatei lui neveste. Am aflat la ce oră îi pleacă vaporul din Huli şi cele mai bune hoteluri la care să tragă. Nu exista nici măcar o singură greşeală, de la un cap la altul, în seria de informaţii pe care i le-am furnizat; totul a mers şnur; dar de-atunci nu-mi mai dă bună ziua.

Iată pricina pentru care am ajuns să-mi temperez pasiunea de a da sfaturi; iată de ce în aceste pagini nu se va găsi, pe cât îmi va sta în putinţă, nimic de natura unor sfaturi cu caracter practic.

Nu vor exista descrieri de oraşe, date din domeniul istoriei, al arhitecturii sau al moralei.

Odată l-am întrebat pe un străin inteligent ce părere are despre Londra.

Zice: „E un oraş foarte mare.”

Zic: „Ce v-a frapat cel mai mult în Londra?”

Zice: „Lumea.”

Zic: „În comparaţie cu alte oraşe, Paris, Roma, Berlin, ce părere aveţi despre Londra?”

A dat din umeri. „E mai mare, zice; ce altceva pot să spun?”

Un muşuroi de furnici seamănă foarte tare cu alt muşuroi de furnici. Atâtea căi, largi sau înguste, pe care vietăţile mişună într-o stranie confuzie; unele zorind, pline de importanţă, altele oprindu-se să stea la taifas. Unele spetindu-se sub mari poveri; altele doar lăfăindu-se în soare. Atâtea hambare pline cu de-ale gurii; atâtea chilii în care măruntele făpturi dorm, mănâncă şi iubesc; colţul în care zac albele lor oscioare. Stupul de colea e mai mare, cel de colo mai mic. Cuibul acesta e aşezat pe nisip, iar celălalt – sub pietre. Acesta abia ieri a fost clădit, pe când celălalt a fost durat cu veacuri în urmă, unii spun chiar înainte de ivirea rândunelelor; mai ştii?

Nici nu veţi găsi în această carte folclor sau poveşti.

Fiecare vale în care se află un sălaş îşi are cântecul ei. Eu am să vă spun subiectul; voi puteţi să-l scrieţi în versuri şj să-l puneţi pe muzică.

A fost odată o fată şi-a venit un flăcău, care a iubit şi-a plecat.

E un cântec monoton, scris în multe limbi; căci tânărul pare să fi fost un neobosit călător. Aici, în sentimentala Germanie, îşi aduc bine aminte de el. Tot astfel, localnicii din Albaştrii Munţi Alsacieni mai ţin încă minte cum a venit printre ei; iar dacă memoria nu mă înşală, a trecut şi pe Malurile Apei Allan. Un adevărat Jidov Rătăcitor; căci fetele proaste încă mai ascultă, aşa se zice, tropotul copitelor calului său topin-du-se în depărtări.

În această ţară cu multe ruine care cu multă vreme-nainte erau vetre pline de glasuri, multe legende dăinuiesc; şi iarăşi, dându-vă reţeta, vă las să gătiţi singuri mâncarea. Ia o inimă omenească sau două, potrivite; un mănunchi de pasiuni omeneşti, nu sunt multe, le numeri pe degetele de la o singură mână, sau cam aşa; adaugă un amestec de bine şi rău; toarnă deasupra sos de moarte şi serveşte preparatul unde şi când doreşti. „Chilia Sfântului”, „Turnul bântuit”, „Mormântul din hrubă”, „Fuga îndrăgostiţilor”, numiţi-o cum vreţi, tocana este aceeaşi.

În sfârşit, în această carte nu vor exista peisaje. Nu-i vorba de lene din partea mea, ci de autocontrol. Nimic mai lesne de descris decât peisaje; nimic mai dificil şi mai inutil de citit. Când Gibbon trebuia să se bizuie pe istorisirile călătorilor pentru descrierea Helespontului, şi Rinul era cunoscut studenţilor englezi mai cu seamă prin intermediul Comentariilor lui Cezar, îi incumba fiecărui globe-trotter, pe orice distanţe, să descrie cum putea mai bine locurile de el întâlnite. Dr. Johnson, care nu văzuse mai nimic altceva decât priveliştea de pe Fleet Street, putea citi descrierea pârloagelor din Yorkshire cu plăcere şi cu folos. Unui cockney6 care n-a dat în viaţa lui cu ochii de vreo formă de relief mai înaltă decât Spinarea Porcului din Surrey, o prezentare a Munţilor Snowdon trebuie să-i fi apărut pasionantă. Dar noi sau, mai bine-zis, nu noi, ci locomotiva cu aburi şi aparatul de fotografiat au schimbat toate acestea. Omul care joacă tenis în fiecare an la picioarele masivului Matterhorn şi biliard în vârful muntelui Rigi nu-ţi va mulţumi pentru o descriere meşteşugită şi căznită a Colinelor Grampian. Pentru contribuabilul de rând care a văzut Niagara în zece picturi în ulei, o sută de fotografii, o mie de poze din revistele ilustrate şi-n vreo câteva diagrame, zugrăvirea în cuvinte a cascadei este plicticoasă.

Un prieten de-al meu american, un domn cult, care iubea poezia de dragul poeziei, mi-a mărturisit că şi-a făcut o idee mai corectă şi mai dătătoare de satisfacţii despre Ţinutul Lacurilor dintr-un album cu vederi decât din Operele complete ale lui Coleridge, Southey şi Wordsworth luate laolaltă. Tot el, îmi amintesc, spunea în legătură cu această temă a peisajului în literatură că i-ar fi deopotrivă de îndatorat unui autor dacă ar descrie elocvent ce-a consumat la cină în aceeaşi seară. Dar aceasta se referea la o altă temă, anume domeniul propriu al fiecărei arte. Prietenul meu susţinea că, după cum pânza şi culoarea sunt mijloace nepotrivite pentru naraţiune, tot astfel zugrăvitul prin cuvinte este, în cel mai bun caz, doar o metodă stângace de a transmite impresii ce pot fi mult mai bine receptate pe calea ochiului.

În privinţa aceasta, îmi dăinuie cât se poate de limpede în memorie o oră de şcoală dintr-o după-amiază fierbinte. Era o oră de literatură engleză, şi ceremonialul a început prin lectura unei poezii lungi, însă acceptabile. Numele autorului, mi-e jenă să mărturisesc, l-am uitat; dimpreună cu titlul lucrării. Lectura odată terminată, am închis cărţile şi profesorul, un bătrânel cumsecade, cu părul alb, ne-a îndemnat să redăm cu vorbele noastre ceea ce tocmai se citise.

— Spuneţi-mi, zise profesorul, încurajator, despre ce este vorba în poezie.

— În poezie, începu premiantul clasei (vorbea cu capul plecat şi cu o vădită sfială, ca şi cum subiectul era de aşa natură, încât el, personal, nu l-ar fi adus niciodată în discuţie), este vorba despre o fecioară.

— Da, aprobă profesorul, însă vreau să-mi povesteşti cu vorbele tale. Azi nu mai spunem fecioară, ştii, spunem fată. Da, este vorba despre o fată. Mai departe.

— O fată, repetă premiantul, substituirea sporindu-i parcă şi mai mult stânjeneala, care trăia într-o pădure.

— Ce fel de pădure? Întrebă profesorul.

Premiantul îşi cercetă cu luare-aminte călimara, apoi privi în tavan.

— Ei, haide, îl împinse profesorul, impacientat, ai citit despre această pădure timp de zece minute. De bună seamă că poţi să-mi spui ceva în legătură cu ea.

— Copaci noduroşi, cu strâmbe crengi…, reluă premiantul.

— Nu, nu, îl întrerupse profesorul. Nu vreau să-mi repeţi poezia. Vreau să-mi spui cu vorbele tale ce fel de pădure era aceea în care trăia fata.

Profesorul bătu nervos din picior; premiantul îşi luă ini-ma-n dinţi:

— Pădurea aceea în care trăia fata era o pădure obişnuită.

— Spune-i tu ce fel de pădure era, se adresă profesorul premiantului al doilea.

Al doilea declară că era „o pădure verde”. Aceasta îl enervă pe profesor şi mai tare; califică pe al doilea băiat drept zevzec, deşi, zău, nu ştiu de ce, şi trecu la al treilea, care, de câteva minute, stătea ca pe jar, mâna sa dreaptă agitându-se în sus şi în jos ca un semafor zănatic. În clipa următoare tot ar fi izbucnit, chiar dacă profesorul nu l-ar fi întrebat; era roşu la faţă de atâta ştiinţă pe care o ţinea în el.

— O pădure întunecoasă şi mohorâtă! Strigă al treilea băiat, şi mare i-a fost uşurarea.

— O pădure întunecoasă şi mohorâtă, repetă profesorul, evident aprobator. Şi de ce, mă rog, era întunecoasă şi mohorâtă?

Al treilea băiat se dovedi şi de data aceasta a fi la înălţime.

— Pentru că soarele nu putea străbate în ea. Profesorul avu impresia că l-a descoperit pe poetul clasei.

— Pentru că soarele nu putea străbate în ea, sau, mai bine, pentru că razele soarelui nu puteau pătrunde acolo. Şi de ce nu puteau pătrunde razele soarelui acolo?

— Ele nu puteau pătrunde acolo pentru că frunzele erau foarte dese.

— Foarte bine! Spuse profesorul. Fata deci trăia într-o pădure întunecoasă şi mohorâtă, prin al cărei baldachin de frunze razele soarelui nu puteau pătrunde. Şi acum, ce creştea în pădurea aceasta?

Arătă spre al patrulea elev.

— În pădurea aceasta creşteau copaci.

— Şi mai ce?

— Şi ciuperci. Asta după o pauză.

Profesorul nu era prea sigur de ciuperci, însă, cercetând textul, văzu că băiatul avea dreptate; se vorbea şi despre ciuperci.

— Prea bine, recunoscu profesorul, creşteau şi ciuperci acolo. Şi mai ce? Ce se găseşte în pădure sub copaci?

— Pământ.

— Nu, nu; ce mai creşte în pădure afară de copaci?

— Aha, tufişuri.

— Tufişuri; foarte bine! Începe să meargă. În această pădure erau copaci şi tufişuri. Şi mai ce?

Arătă spre un băieţel mărunt cam dinspre fundul clasei. Băieţelul, care ajunsese la concluzia că pădurea era prea departe ca să poată constitui o sursă de neplăceri personale, îşi trecea timpul jucându-se „de-a vapoarele” contra lui însuşi. Smuls dintr-ale sale şi zăpăcit, dar socotind că e necesar să adauge şi el ceva la inventar, propuse la întâmplare mure. Asta era o greşeală; poetul nu pomenea de mure.

— Bineînţeles, la ce să se gândească Klobstock decât la ceva de îmbucat, comentă dascălul, oare se mândrea cu spiritul său de apropo.

Remarca stârni un hohot de râs la adresa lui Klobstock, ceea ce l-a încântat pe profesor.

— Tu, continuă el, arătând spre un băiat din mijlocul clasei. Ce se mai găsea în pădure în afară de copaci şi de tufişuri?

— Mai era şi un torent acolo.

— Prea bine; şi ce făcea torentul?

— Susura.

— Nu, nu. Pâraiele susură, torentele…?

— Urlă.

— Aşa, torentul urlă. Şi ce-l făcea să urle?

Asta era întrebare de încuietoare. Un băiat, nu era o culme de inteligenţă, recunosc, zise că fata. Ca să ne ajute, profesorul formulă altfel întrebarea:

— Când urla?

Al treilea băiat, salvând din nou situaţia, arătă că torentul urla atunci când cădea printre stânci. Cred că unii dintre noi ziceam în sinea noastră că mare fricos trebuie să fi fost torentul acela dacă făcea atâta hai pentru o nimica toată; un torent mai curajos, ne gândeam noi, s-ar fi sculat de jos şi-ar fi pornit-o mai departe, fără să spună nici pâs despre accident. Un torent care urla de fiecare dată când cădea pe o stâncă era un torent slab de înger după părerea noastră; dar profesorul păru mulţumit de răspuns.

— Şi ce mai trăia în pădurea aceasta afară de fată? Fu următoarea întrebare.

— Păsări.

— Da, trăiau şi păsări în pădurea aceasta. Şi mai ce? Cu păsările ni se cam terminaseră ideile.

— Ei, hai, spuse profesorul, cum se cheamă animalele acelea cu cozi care se caţără în copaci?

Ne-am gândit ce ne-am gândit, până ce unul dintre noi zise:

— Pisici.

Eroare profundă; poetul nu pomenea nimic de pisici; ceea ce profesorul voia să scoată de la noi era „veveriţe”.

Nu-mi amintesc prea multe alte amănunte despre această pădure. Dar îmi aduc aminte că era vorba şi despre un cer. În locurile unde intervenea câte un luminiş, printre coroane puteai, privind în sus, să vezi cerul deasupra ta; foarte des erau nori pe cerul acesta şi, din când în când, dacă îmi aduc bine aminte, câte o aversă de ploaie o făcea pe fată ciuciulete.

Am insistat asupra acestei întâmplări deoarece mi se pare revelatoare în privinţa întregii probleme a peisajului în literatură. N-am înţeles atunci, nu înţeleg nici azi de ce rezumatul premiantului nu a fost suficient. Cu toată deferenta cuvenită respectivului poet, cine-o fi fost, nu putem să nu recunoaştem că pădurea lui era şi nu putea fi decât „o pădure obişnuită”.

V-aş putea descrie Pădurea Neagră la mare detaliu. Vi l-aş putea traduce pe Hebel, poetul Pădurii Negre. Aş putea înnegri pagini întregi despre ale sale chei stâncoase şi văi surâzătoare, povârnişuri înveşmântate în pini, piscuri încununate cu tancuri, pârâiaşe înspumate (acolo unde neamţul, disciplinat cum e, nu le-a condamnat să curgă demn prin jgheaburi de lemn sau prin conducte de scurgere), despre satele albe şi gospodăriile răzleţe.

Dar mă obsedează teama că s-ar putea să săriţi peste toate acestea. Dacă aţi fi îndeajuns de conştiincioşi, sau într-atât de apatici, încât să nu treceţi peste, aş reuşi, fie vorba între noi, să vă dau doar o idee, mult mai bine concentrată în frazele simple ale nepreţuitului ghid turistic: „O regiune muntoasă pitorească, mărginită la sud şi la vest de câmpia Rinului, către care pintenii săi coboară abrupt. Formaţia sa geologică constă, în principal, din gresie striată şi granit; înălţimile joase sunt acoperite cu vaste păduri de pini. Este udată din abundenţă de numeroase ape, iar văile sale bogat populate sunt fertile şi bine cultivate. Hanurile sunt bune; însă vizitatorul străin este sfătuit să se împărtăşească cu măsură din vinurile locale”.