Capitolul 6

De ce ne-am dus la Hanovra. Ceva care se face mai bine în străinătate. Arta conversaţiei politicoase cu străinii, aşa cum se preda în şcolile engleze. O poveste adevărată, pentru prima oară istorisită. Gluma franţuzească, folosită pentru amuzamentul tineretului britanic. Instincte paterne la Harris. Stropitorul de străzi în chip de artist. Patriotismul lui George. Cum ar fi trebuit să procedeze Harris. Cum a procedat el. Salvăm viaţa lui Harris. Un oraş fără somn. Calul de birjă în calitate de critic.

Am sosit vineri la Hamburg după o traversare fără valuri şi fără peripeţii; şi de la Hamburg ne-am îndreptat spre Berlin via Hanovra. Nu este ruta cea mai directă. Pot explica vizita noastră la Hanovra numai în felul în care negrul a explicat judecătorului prezenţa sa în curtea de păsări a diaconului:

— Da, dom' judecător, ce spune dom' poliţai e adevărat, dom' judecător; eram acolo, dom' judecător.

— A, recunoşti deci? Şi, rogu-te, ce făceai cu un sac la dumneata, în curtea de păsări a diaconului Abraham, la orele douăsprezece din noapte?

— Vă spun acuş, dom' judecător; iacă, vă spun, dom' judecător. Mă dusesem la dom' Jordan c-un sac cu pepeni. Zău, dom' judecător; şi dom' Jordan a fost foarte de treabă, m-a poftit ca să intru.

— Da, şi?

— Da, dom' judecător, foarte de treabă om dom' Jordan. Şi ne-am aşezat la vorbă, şi-am vorbit, şi-am tot vorbit…

— Se prea poate, mă rog, însă ceea ce dorim să ştim este ce căutai în curtea de păsări a diaconului?

— Da, dom' judecător, tocmai începusem să vă spun. Era foarte târziu când am plecat de la dom' Jordan, şi-mi zic eu mie, zic: „Acuma, Ulise, ia-o la picior cu dreptu-nainte, ca să nu dai de bucluc cu nevasta”. Bună de gură, dom' judecător, grozav de bună de gură…

— Bine, las-o pe dumneaei în pace; sunt alţii şi mai buni de gură ca ea în oraşul ăsta. Locuinţa diaconului Abraham se află la o jumătate de milă de drumul dumitale. Cum de-ai nimerit acolo?

— Tocmai asta voiam să vă explic, dom' judecător.

— Mă bucur. Şi cum explici?

— Păi, bag samă, dom' judecător, că m-oi fi abătut din drum.

Bag şi eu samă că şi noi ne-om fi abătut niţel din drum.

La început, dintr-un motiv sau altul, Hanovra te frapează ca o urbe neinteresantă, dar încet, încet te obişnuieşti cu ea şi ţi se impune. De fapt, sunt două oraşe; unul cu străzi largi, moderne, frumoase şi cu grădini cu mult gust aranjate; cot la cot cu un oraş din veacul al şaisprezecelea, unde case vechi cu armătură din bârne surplombează uliţele înguste; în care, prin ganguri scunde, găseşti curţi cu galerii, odinioară înţesate adesea cu trupe de cavalerie sau blocate de câte o hărăbaie de caleaşca trasă de şase cai, aşteptându-şi stăpânii, pe bogatul comerciant şi pe-a sa dolofană şi placidă Frau, dar unde astăzi copiii şi orătăniile se zbenguiesc în voie, pe când de la balcoanele sculptate fâlfâie nişte prăpădite de rufe puse la zvântat.

O atmosferă ciudat de englezească pluteşte peste Hanovra, îndeosebi duminicile, când prăvăliile oblonite şi clinchetul clopoţeilor o fac să semene cu o Londră ceva mai însorită. Iar această atmosferă de duminică britanică nu a fost numai o impresie e mea, altminteri aş fi pus-o pe seama închipuirii; dar până şi George a simţit-o. Harris şi cu mine, înapoindu-ne dintr-o scurtă plimbare după dejun ca să ne fumăm trabucele în acea duminică după-amiază, l-am găsit dormitând cuminte în cel mai adine fotoliu din fumoar.

— În definitiv, spuse Harris, duminica britanică are un ce care merge la inima oricărui om cu sânge de englez în vine. Mi-ar părea rău să se piardă cu totul, zică noua generaţie ce-o zice.

Şi, ocupând câte un capăt al vastei canapele, i-am ţinut lui George companie.

Se zice că la Hanovra trebuie să te duci ca să înveţi cea mai bună nemţească. Dezavantajul este că, în afara Hanovrei, care este doar o mică provincie, nimeni nu pricepe această cea mai bună nemţească. Aşa că trebuie să te hotărăşti, dacă ţii să vorbeşti o nemţească bună, şi să rămâi în Hanovra, sau să vorbeşti o nemţească proastă şi să mai călătoreşti şi prin alte părţi. Germania fiind divizată atâtea secole în atâtea principate, are ghinionul să posede un mare asortiment de dialecte. Nemţii din Posen, doritori să converseze cu oameni din Wurtenburg, trebuie de cele mai multe ori să se exprime în franţuzeşte sau în englezeşte; iar tinerele dudui şcolite în pensioanele scumpe din Westphalia îşi surprind şi îşi dezamăgesc părinţii prin aceea că sunt incapabile să înţeleagă un cuvânt rostit de cineva din Mechlenburg. Un străin care vorbeşte englezeşte s-ar găsi, este adevărat, deopotrivă de perplexat pe plaiurile din Yorkshire sau în mahalaua Whitechapel; însă cazurile nu se aseamănă. Pe tot întinsul Germaniei, dialectele persistă nu numai în regiunile rurale sau printre cei fără studii. În mod practic, fiecare provincie îşi are limba ei proprie, de care este mândră şi de care ţine cu dinţii. Un bavarez cult îţi va concede că, din punct de vedere academic, germana nordică este mai corectă; dar va continua să vorbească germana sudică, învăţându-şi descendenţii aceeaşi limbă.

În decursul secolului, sunt înclinat să cred că germanii vor învinge acest obstacol cu ajutorul englezei. Fiecare băiat şi fată din Germania, de la pătura ţărănească în sus, vorbeşte englezeşte. Dacă pronunţia englezească n-ar fi atât de arbitrară, nu mai încape nici pic de îndoială că, după un număr de câţiva anişori, ea ar ajunge limba mondială. Toţi străinii sunt de acord că, în ce priveşte gramatica, e limba cea mai lesne de învăţat dintre toate. Un neamţ, comparând-o cu propria-i limbă, în care fiecare cuvânt din fiecare propoziţie este guvernat de cel puţin patru reguli distincte şi categorice, îţi declară că engleza n-are gramatică. S-ar părea că o bună parte din englezi au ajuns şi ei la aceeaşi concluzie; dar se înşală. De fapt, există o gramatică engleză şi, într-una dintre aceste zile, şcolile noastre vor recunoaşte această realitate iar gramatica respectivă va fi predată copiilor noştri, parvenind poate chiar până şi în cercurile literare şi gazetăreşti. Dar în prezent, pare-se, ne aflăm de comun acord cu străinii, şi-anume c-ar fi o cantitate neglijabilă. Pronunţia engleză este ciotul de care ne poticnim pe calea progresului nostru. Ortografia engleză a fost scornită dinadins spre a camufla pronunţia. Deşteaptă idee şi bine calculată pentru a tempera orgoliul străinilor; cică, altminteri, ar ajunge să stăpânească engleza într-un an. Căci au nemţii un chip de a preda limbile străine care nu seamănă cu al nostru; şi, drept consecinţă, când un tânăr sau o tânără germană termină gimnaziul sau liceul la vârsta de cincisprezece ani, „es” (termen comod ce se poate folosi în nemţeşte pentru „el” sau „ea”) este apt să înţeleagă şi să grăiască în limba pe care a studiat-o. În Anglia avem o metodă care, pentru obţinerea unui minimum posibil de rezultate cu un maximum posibil de cheltuieli, poate că n-are pereche. Un băiat, absolvent al unei bune şcoli burgheze din Anglia, poate conversa cu un francez, târâş-grăpiş şi cu opinteli, despre grădinăriţe şi mătuşi; conversaţie care, la un om lipsit de ambele, e de natură să devină insipidă. E cu putinţă ca băiatul, dacă reprezintă o strălucită excepţie, să poată spune cât e ceasul sau să facă unele observaţii rezervate privitoare la vreme. Nu încape îndoială că ar putea turui un număr bunicel de verbe neregulate pe de rost; numai că, fie vorba între noi, puţini străini ţin să asculte verbele neregulate ale propriei lor limbi în recitarea unor juni englezi. Tot astfel, s-ar putea dovedi capabil să-şi amintească o excepţională culegere de expresii idiomatice franţuzeşti, grotesc închisnovate, din cele pe care nici un franţuz modern nu le-a auzit vreodată şi nici nu le înţelege când le aude.

Explicaţia este, în nouă cazuri din zece, că băiatul a învăţat franţuzeşte după „Metoda Ahn, volumul unu”. Istoricul acestei faimoase lucrări este remarcabil şi instructiv. Cartea a fost scrisă în chip de glumă de către un franţuz duhliu care a vieţuit vreo câţiva ani în Anglia. A conceput-o ca o satiră la adresa talentului într-ale conversaţiei de care dă dovadă aleasa societate britanică. Sub acest aspect, cartea fusese categoric bună. Autorul a propus-o unei edituri din Londra. Directorul era un om ager la minte. A citit opera din scoarţă în scoarţă. După aceea a trimis după autor.

— Această carte a dumneavoastră, i-a spus el autorului, este foarte isteaţă. Am râs cu lacrimi citind-o.

— Sunt încântat să aud aceste cuvinte din partea dumneavoastră, răspunse franţuzul, măgulit. Am încercat să fiu veridic, fără a jigni în mod inutil.

— E teribil de distractivă, supralicita directorul. Şi totuşi, publicată ca o glumă nevinovată, mă tem că am rata-o.

Autorului i se lungi figura.

— Umorului ei, continuă directorul, i s-ar găsi cusurul că este forţat şi extravagant. I-ar amuza pe cei inteligenţi, pe oamenii care gândesc, dar, din punct de vedere comercial, această categorie de lectori este cu totul neglijabilă. Insă am o idee, continuă directorul. Roti ochii prin încăpere ca să se asigure că sunt numai ei doi şi, aplecându-se spre autor, îi spuse în şoaptă: Mă gândesc s-o public ca pe o lucrare serioasă pentru uzul şcolilor!

Autorul se holbă la el, interzis.

— Eu îl cunosc pe belferul englez, spuse directorul. Cartea aceasta îl va atrage. Se va potrivi de minune cu metoda lui. Niciodată nu se va descoperi ceva mai idiot, ceva mai necorespunzător scopului. Belferul va plescăi din buze la citirea ei şi se va linge pe bot ca un căţel.

Autorul, sacrificând arta pe altarul cupidităţii, consimţi. Îi schimbară titlul şi-i anexară un vocabular, însă în rest lăsară lucrarea întocmai cum se găsea.

Rezultatul îl cunoaşte orice şcolar. „Ahn” a devenit forul suprem al învăţământului filologic din Anglia. Dacă nu şi-a păstrat omniprezenţa, acest lucru trebuie imputat faptului că pe parcurs s-a născocit ceva şi mai puţin adecvat obiectului.

Ca nu cumva, totuşi, şcolarul englez să-şi adjudece, chiar după o metodă ca a lui „Ahn”, vreo boabă de franţuzească, sistemul de învăţământ britanic îi mai bagă un băţ în roate, blagoslovindu-l cu ceea ce prospectul şcolii numeşte „concursul unui domn francez”. Acest domn francez care, în treacăt fie spus, e în general belgian, este indubitabil o persoană cât se poate de meritorie şi, ce-i drept e drept, poate înţelege şi vorbi destul de curgător propria-i limbă. Însă calităţile sale sfârşesc aici. Este, fără excepţie, un ins dotat cu o remarcabilă incapacitate de a învăţa pe cineva ceva. Pe drept cuvânt, s-ar părea că este selectat nu atât ca să instruiască, ci ca să amuze tineretul. Este totdeauna o figură comică. Nici o şcoală englezească n-ar angaja un francez cu o fizionomie demnă. Dacă posedă de la natură câteva anomalii benigne menite să stârnească hazul, este cu atât mai apreciat de către patronii lui. Clasa, se-nţelege, îl consideră o şotie ambulantă. Cele două până la patru ore pe săptămână irosite în mod deliberat cu această farsă antică sunt aşteptate de băieţi ca un vesel interludiu într-o existenţă de altfel monotonă. Şi dacă părintele, mândru, îşi duce feciorul şi moştenitorul la Dieppe şi descoperă că junele nu ştie nici măcar să cheme o birjă, blamează nu sistemul, ci pe inocenta victimă.

Limitez comentariile la limba franceză, deoarece este singura pe care încercăm să-i determinăm pe tinerii noştri să şi-o însuşească. Ca un băiat de-al nostru să ştie nemţeşte, ar părea o inadvertenţă. De ce irosim timp predând chiar şi franceza după această metodă, n-am priceput niciodată. Necunoaşterea totală a unei limbi este demnă de respect. Dar, lăsând la o parte gazetarii umorişti şi romancierele, pentru care reprezintă o necesitate profesională, această spoială de franţuzească de care suntem atât de mândri că o posedăm nu serveşte la altceva decât ca să ne facă ridicoli.

În şcoala germană, metoda este întrucâtva diferită. O oră în fiecare zi este dedicată aceleiaşi limbi. Ideea este să nu-i laşi timp junelui să uite ce a învăţat în lecţia precedentă; ideea este să-l faci să meargă tot înainte. Un străin caraghios, ca să aibă de ce să râdă, nu i se furnizează. Limba respectivă se predă de un dascăl german care o cunoaşte şi pe faţă şi pe dos, la fel de bine ca pe propria-i limbă. Poate că acest sistem nu-l înzestrează pe tânărul german cu acel perfect accent prin care turistul britanic se remarcă în orice ţară, însă are alte avantaje. Băiatul nu-l porecleşte pe profesor „Broscoiul” sau „Cârnatul”, nici nu pune la cale pentru ora de franceză sau de engleză cine ştie ce farsă răsuflată. Stă cuminte în banca lui şi pentru propriul său folos încearcă să înveţe acea limbă străină, cu minimum de caznă pentru toate părţile interesate. Când termină şcoala, ştie să converseze, nu numai despre bricege, grădinari şi mătuşi, ci despre politica europeană, istorie, Shakespeare sau muzică, potrivit făgaşului pe care o apucă discuţia.

Privind poporul german dintr-un unghi de vedere anglo-saxon, se poate întâmpla ca în cuprinsul prezentei cărţi să întâlnesc prilejul de a-i aduce critici; dar, pe de altă parte, multe am putea învăţa de la ei; iar în materie de bun-simţ, aplicat la învăţământ, avem nouăzeci şi nouă la sută ce învăţa de la nemţi; şi ne bat cu o singură mână. Frumoasa pădure de la Eilenriede mărgineşte Hanovra la sud şi la vest, şi aici s-a petrecut o dramă în care Harris a jucat un rol de frunte.

Pedalam prin această pădure luni după-amiază, în compania mai multor ciclişti, căci este locul preferat al hanovrezilor în după-amiezile însorite, şi aleile ei umbrite sunt pline atunci de lume fericită, lipsită de griji. Printre ciclişti se afla o tânără şi frumoasă fată pe o bicicletă nou-nouţă. Se cunoştea că-i novice în sportul pe două roţi. Simţeai instinctiv că va veni un moment când fata va avea nevoie de sprijin, şi Harris, cu cavalerismul său notoriu, ne-a propus să ne ţinem în urma ei. Harris, aşa cum ne explica el din când în când lui George şi mie, are şi el fete, sau, ca să fiu mai exact, o fată, care, cu trecerea anilor, va renunţa certamente să se joace cu cercul în grădina din faţa casei şi va deveni o tânără domnişoară frumoasă şi serioasă. De-aici se trage, fireşte, faptul că Harris manifestă interes pentru toate fetele frumoase până la vârsta de treizeci şi cinci de ani sau cam pe-aici; căci îi aduc aminte, zice el, de-acasă.

Parcursesem cale de vreo două mile, când am observat, puţin înaintea noastră, într-un punct la confluenţa a cinci drumuri, un om cu un furtun, stropind aleile. Furtunul, având la fiecare articulaţie câte un suport pe rotile, şerpuia după el ca un vierme uriaş, din al cărui gâtlej, ţinut zdravăn cu ambele mâini de către om şi sucindu-se ba încoace, ba încolo, ba în sus, ba în jos, ţâşnea un jet puternic de apă, la un debit de circa cinci litri pe secundă.

— Mult mai bună metodă decât a noastră, observă Harris, entuziasmat. Harris vădeşte tendinţa cronică de a fi ultrasever cu toate instituţiile britanice. Mult mai simplu, mai rapid şi mai economic! Vedeţi, cu acest sistem, un singur om poate stropi în cinci minute o bucată de drum pentru care nouă, cu tulumba noastră mătăhăloasă şi mototoală, ne-ar trebui jumătate de ceas.

George, care pedala în spatele meu pe tandem, spuse:

— Da, şi este în acelaşi timp o metodă prin care, cu puţintică neatenţie, un om poate face ciuciulete un mare număr de semeni în mult mai puţin timp decât ar avea ei la dispoziţie spre a i se feri din drum.

George, prin contrast cu Harris, este britanic până în măduva oaselor. Îmi amintesc cu câtă patriotică indignare l-a combătut George odată pe Harris, care propunea introducerea ghilotinei în Anglia.

— E mult mai netă, zicea Harris.

— Puţin îmi pasă, zicea George. Eu sunt englez: eu mă mulţumesc cu spânzurătoarea.

— O fi având tulumba noastră dezavantajele ei, continuă George, dar nu te poate indispune decât pe la picioare, lucru ce se poate evita. Pe când cu drăcovenia de-aici, omul poate să te urmărească pe după colţ şi chiar în sus pe scări.

— Pe mine mă fascinează să-i privesc, zise Harris. Sunt fantastic de îndemânatici. Am văzut unul de-ăştia care, din colţul unei pieţe aglomerate, la Strassburg, stropea fiecare centimetru de caldarâm fără să ude măcar un şiret. E formidabil cum calculează distanţa. Îţi vin cu jetul de apă până la vârful pantofului şi pe urmă ţi-l trec peste cap şi-l fac să-ţi cadă la călcâie. Sunt…

— Ia opriţi un moment, spuse George.

— De ce?

— Eu mă dau jos. Vreau să asist la restul spectacolului de după un copac. Or fi existând oameni de mare performanţă în această meserie, după cum spune Harris, însă artistul din faţa noastră pare să aibă şi multe lipsuri. Chiar adineauri a murat un câine şi acum stropeşte un indicator. Eu aştept până isprăveşte.

— Fii serios, spuse Harris, că nu te udă.

— Tocmai de acest lucru vreau să mă asigur, răspunse George, după care descăleca şi, postându-se îndărătul unui ulm deosebit de arătos, scoase pipa şi începu s-o umple.

N-aveam chef să împing tandemul de unul singur, aşa că am descălecat şi eu şi m-am dus lângă George, lăsând maşinăria rezemată de un pom. Harris a strigat ceva în sensul că am fi o ruşine pentru ţara care ne-a născut şi a purces înainte.

În clipa următoare am auzit ţipăt disperat de femeie. Privind pe după trunchiul copacului, am remarcat că provine de la frageda şi dichisita duduie mai sus-menţionată de care, captaţi de interesul nostru faţă de insul cu furtunul, uitaserăm, îşi conducea bicicleta cu hotărâre şi de-a dreptul prin potopul ce ţâşnea din furtun. Părea prea nedumerită ca să mai fie capabilă să descalece sau măcar să sucească ghidonul. Clipă cu clipă se uda mai rău, în timp ce omul cu pricina, care era sau beat, sau chior, continua să proiecteze jetul asupra ei cu o totală indiferenţă. Un cor de voci urla spre dânsul cuvinte grele, însă el nici că se sinchisea.

Harris, cu pornirile-i paterne răscolite până-n străfunduri, săvârşi în acea clipă ceea ce, în împrejurările date, era lucrul cel mai îndreptăţit şi mai adecvat. Dacă ar fi procedat până la capăt cu acelaşi sânge rece şi cu aceeaşi judecată pe care le-a manifestat atunci, ar fi ieşit eroul zilei din această întâmplare, nu să fi încălecat pe bicicletă şi să-i dea bătaie, urmărit de ocări şi ameninţări, aşa cum de fapt s-au petrecut lucrurile.

Ceea ce trebuia să facă Harris, ceea ce orice om cu scaun la cap ar fi făcut, era să închidă robinetul. După aceea putea să joace fotbal cu individul, sau turca, sau poarca, după pofta inimii; şi cele douăzeci sau treizeci de persoane care se repeziseră să dea o mână de ajutor nu ar fi făcut decât să aplaude, însă ideea lui, după cum ne-a explicat ulterior, era să smulgă furtunul din mâinile imbecilului şi, drept pedeapsă, să-l întoarcă asupra lui. Ideea omului pare să fi fost similară, şi anume de a păstra furtunul drept armă cu care să-l facă pe Harris ciuciulete. Rezultatul, bineînţeles, a fost că ambii, în strânsă colaborare, au făcut ciuciulete toate creaturile însufleţite şi neînsufleţite de pe o rază de cincizeci de yarzi, cu excepţia lor înşişi. Un cetăţean furibund, prea murat ca să-i mai pese ce se întâmplă cu el, a sărit în arenă şi a dat şi el o mână de ajutor. Toţi trei, şi tot în strânsă colaborare, s-au apucat să măture cele patru puncte cardinale cu furtunul acela. Îl îndreptau spre înaltul cerului, şi lichidul pogora asupra oamenilor în chip de aversă echinocţială. Îl orientau în jos, şi iureşul apei le fura oamenilor pământul de sub picioare. Sau îi lovea în plex şi-i făcea să se-ncovoaie.

Niciunul dintre ei nu dădea drumul la furtun; niciunul dintre ei nu s-a gândit să-nchidă apa. Puteai conchide că se războiau cu o forţă primară a naturii. În patruzeci şi cinci de secunde, zicea George, care a cronometrat operaţiunea, măturaseră din răspântia aceea orice făptură vie, cu excepţia unui câine care, şiroind ca o paparudă, rostogolit de forţa apei când pe-o coastă, când pe alta, încă mai reuşea, ca un brav, să se ridice în picioare iarăşi şi iarăşi, ca să latre sfidător la ceea ce socotea, de bună seamă, că sunt stihiile dezlănţuite ale iadului.

Bărbaţi şi femei şi-au lăsat bicicletele la pământ şi s-au refugiat în pădure. De după fiece arbore mai acătării se iţeau mutre ude, furioase.

În cele din urmă, a intrat în scenă un om inspirat. Bravând totul, s-a strecurat până la hidrant şi a răsucit rotiţa. Şi atunci, de după patruzeci de copaci au ieşit la iveală fiinţe omeneşti mai mult sau mai puţin muiate, fiecare având de spus câte ceva.

La început am stat şi am cugetat ce anume ar fi mai de folos: o brancardă, sau un coş de rufe pentru a transporta înapoi la hotel rămăşiţele pământeşti ale lui Harris? Cred că promptitudinea lui George în acea ocazie i-a salvat lui Harris viaţa. Fiind uscat, şi deci în stare să alerge mai repede, a ajuns la faţa locului înaintea gloatei. Harris era pentru explicaţii, însă George i-o reteză scurt.

— Încalecă urgent, spuse George, pasându-i bicicleta, şi dă-i bătaie! Lumea nu ştie că suntem împreună şi poţi avea, cred, implicit, încredere în noi că nu vom dezvălui secretul. Noi rămânem mai în urmă şi le-ncurcăm drumul. În caz că trag cu pistoalele, mergi în zig-zag.

Doresc ca această carte să fie o cronică fidelă a faptelor, nealterată de exagerări, drept care i-am arătat lui Harris prezenta relatare a întâmplării, ca nu cumva să se strecoare într-însa altceva decât adevărul gol-goluţ. Harris susţine că este exagerată, însă recunoaşte că vreo două persoane s-au ales cu „câţiva stropi”. M-am oferit să îndrept asupra lui, de la o distanţă de douăzeci şi cinci de metri, un furtun de stradă şi să-i ascult părerea ulterior; însă el şi-a declinat participarea la experiment. Tot dumnealui insistă că, în cel mai rău caz, nu se poate să fi fost mai mult de cinci-şase persoane implicate în catastrofă, că patruzeci reprezintă o inexactitate ridicolă. M-am oferit să mă înapoiez cu el la Hanovra şi să întreprind cercetări riguroase în această problemă, propunere care a fost şi ea respinsă. În aceste împrejurări, susţin că tot ceea ce am prezentat eu este o relatare adevărată şi sobră a unui eveniment despre care îşi amintesc până-n ziua de azi cu înverşunare un anumit număr de hanovrezi.

Am plecat din Hanovra în aceeaşi seară şi am ajuns la Berlin tocmai bine pentru cină şi pentru o plimbărică după. Berlinul este un oraş care dezamăgeşte: centrul supraaglomerat, restul – fără viaţă; unica lui stradă celebră, Unter den Linden, este o tentativă de a îmbina Oxford Street cu Champs Elysees, înduioşător de neimpozantă, fiind prea largă pentru proporţiile ei; teatrele intime şi încântătoare, unde jocul actorilor este socotit de mai mare importanţă decât decorul sau costumele, unde reprezentaţiile în serie sunt necunoscute, piesele de succes fiind jucate de multe, multe ori, însă niciodată consecutiv, astfel încât o săptămână întreagă poţi să te duci seară de seară la acelaşi teatru berlinez şi să vezi câte o altă piesă de fiecare dată; lăcaşul operei, nedemn de el; cele două music-hall-uri, cu o doză inutilă de vulgar şi de comun, prost amenajate şi mult prea mari ca să fie şi intime. În cafenelele şi restaurantele berlineze, perioada de vârf este între miezul nopţii şi trei. Totuşi, majoritatea celor care le frecventează sunt iar în picioare la ora şapte. Berlinezul sau a rezolvat marea problemă a vieţii moderne: cum să te lipseşti de somn, sau, cum zice Carlyle, probabil că aşteaptă cu impacienţă viaţa veşnică ce va să vie.

Eu, personal, nu cunosc altă metropolă cu asemenea cult al orelor mici, exceptând St. Petersburg. Dar vezi că St. Petersburg nu se scoală dis-de-dimineaţă. În St. Petersburg, music-hall-urile pe care le frecventezi, pentru că aşa este moda, după teatru, drumul până la ele luând o jumătate de oră cu o sanie rapidă, practic nici nu încep până la douăsprezece. Pe Bulevardul Nevei, la ora patru dimineaţa, trebuie literalmente să-ţi croieşti drum; şi trenurile de călători preferate sunt cele care pleacă în zori, la cinci. Aceste trenuri îl scutesc pe rus de neplăcerea sculatului de dimineaţă; el le spune prietenilor noapte bună” şi se duce comod la gară, după supeu, fără să le mai dea gazdelor nici o bătaie de cap.

Potsdamul, Versailles-ul Berlinului, este un orăşel frumos, aşezat printre lacuri şi păduri. Aici, pe aleile umbroase ale liniştitului şi mult-întinsului parc de la Sans Souci, este uşor să ţi-l închipui pe slabul Frederic trăgând mereu tabac pe nas şi peripatetizând alături de corozivul Voltaire.

După sfatul meu, George şi Harris au consimţit să nu zăbovim în Berlin, ci să-i dăm înainte până la Dresda. Mai tot ce are de arătat Berlinul se poate vedea mai bine în alte părţi, şi ne-am hotărât să ne mulţumim cu o plimbare prin oraş. Portarul hotelului ne-a prezentat unui birjar, sub a cărui îndrumare, ne-a asigurat el, aveam să vedem tot ce se cuvenea văzut în cel mai scurt timp posibil. Birjarul, care a venit să ne ia la ora nouă dimineaţa, era tot ce-ţi puteai dori. Era isteţ, inteligent şi bine informat; nemţeasca sa era uşor de înţeles şi mai putea lega şi câteva boabe de engleză cu care s-o scoată la capăt în caz de nevoie. Omului nu i-ai fi găsit nici un cusur, însă mârţoaga lui era cel mai antipatic dobitoc dinapoia căruia am stat vreodată.

Ne-a antipatizat din prima clipă când ne-a văzut. Eu am ieşit primul din hotel. El şi-a întors capul şi m-a măsurat din creştet până-n tălpi cu un ochi rece, de sticlă, şi după aceea şi-a întors fruntea spre alt cal, un prieten de-al său situat cu faţa spre el. Ştiu ce i-a spus. Avea un cap expresiv şi nu a încercat câtuşi de puţin să-şi ascundă gândurile. A zis aşa:

— Mare ţi-e grădina, Doamne, mai ales la vremea verii, aşa-i?

George m-a urmat imediat şi a rămas îndărătul meu. Calul iar şi-a întors capul şi a privit. În viaţa mea n-am văzut bidiviu care să se poată contorsiona cum reuşea calul ăsta. Am văzut odată o girafă făcând nişte exhibiţii cu gâtul, şi se impunea atenţiei, însă animalul acesta semăna mai mult cu ceea ce visezi după o zi cu praf la Ascot, urmată de o cină cu şase prieteni buni. Dacă i-aş fi văzut ochii privindu-mă pe sub picioarele dinapoi, mă îndoiesc că m-aş fi mirat. Păru şi mai amuzat de George decât de mine. Se suci iarăşi spre prietenul său.

— Extraordinar, nu? Remarcă el. Ăştia cresc pe undeva, îmi închipui.

Şi-apoi începu să-şi lingă muştele de pe omoplatul drept. Am început să mă întreb dacă nu cumva îşi pierduse mama de mânz şi fusese adoptat de o pisică.

George şi cu mine ne-am urcat în birjă şi am stat să-l aşteptăm pe Harris. Sosi peste o clipă. Mie mi s-a părut că arată onorabil. Purta un costum de flanel alb cu pantaloni bufanţi, costum pe care şi-l făcuse special pentru a-l folosi pe bicicletă în sezonul cald; pălăria poate că arăta un pic ieşită din comun, însă, oricum, îl apăra de soare.

Calul l-a privit doar o dată, a zis Gott im Himmel! 7 cum nu poate un cal să spună mai clar, şi a pornit-o în trap alert pe Friedrich Strasse, abandonându-i pe Harris şi pe birjar pe caldarâm. Stăpânul său a strigat după el să se oprească, însă n-a fost luat în seamă. Au alergat după noi şi ne-au ajuns la intersecţia cu Dorotheen Strasse. N-am desluşit tot ce i-a spus omul calului, vorbea iute şi înfierbântat; însă am prins câteva crâmpeie, ca de-o pildă: „Trebuie să-mi câştig şi eu pâinea într-un fel, nu găseşti?” „Cine ţi-a cerut părerea?” „Păi, da, ţie puţin îţi pasă atâta timp cât ai ce băga în tine.”

Calul reteză scurt conversaţia, cârmind-o pe Dorotheen Strasse din proprie iniţiativă. Cred că a zis aşa: „Hai, las-o; nu mai trăncăni atâta! S-o facem şi pe-asta şi, unde se poate, să mergem pe străzi dosnice.”

Ajunşi la Brandenburger Thor, birjarul nostru a legat hăţurile de codirişca biciului, a sărit jos şi a venit la noi să ne explice. A arătat cu mâna spre Thiergarten8, şi-apoi a perorat despre Reichstag Haus9. Ne-a informat cu privire la înălţimea, lungimea şi lăţimea exactă a edificiului, după moda ghizilor. Apoi şi-a îndreptat atenţia asupra Porţii. Ne-a spus că este clădită din gresie şi că este o imitaţie după „Propilele” din Atena.

În clipa aceea, calul, care îşi ocupa timpul liber lingându-şi picioarele, a întors capul. N-a scos o vorbă, l-a privit numai.

Birjarul a luat-o de la-nceput, nervos. De data aceasta a spus că este o imitaţie după „Proptilele”.

Faţă de care calul a pornit-o pe Linden şi nimic nu l-ar fi putut convinge să n-o pornească pe Linden. Stăpânul său îi pleda fierbinte, însă el tropăia mai departe în legea lui. După felul în care îşi sălta umerii în sus, pe parcurs, am dedus cumva că spunea: „Au văzut Poarta, este? Foarte bine, a fost arhisuficient. Iar în altă ordine de idei, habar n-ai ce vorbeşti, şi ăştia tot nu te-ar înţelege chiar dacă ai avea habar. Fiindcă vorbeşti nemţeşte.”

Şi tot aşa, pe toată lungimea Lindenilor. Calul consimţea să rămână locului atât cât să ne dea posibilitatea să privim bine obiectivul turistic şi să-i aflăm numele. Însă reteza net orice explicaţie şi descriere prin simplul fapt că se punea în mişcare.

„Indivizii ăştia, părea să-şi zică el, nu vor altceva decât ca, odată întorşi în ţara lor, să le comunice celorlalţi că au văzut aceste lucruri. Dacă-i nedreptăţesc, dac-or fi mai deştepţi decât arată, atunci pot căpăta din ghidul turistic lămuriri mai preţioase decât le dă imbecilul ăsta bătrân al meu. Cui îi trebuie să ştie ce înălţime are turla? După cinci minute nu-ţi mai aduci aminte, şi dacă ţi-aduci aminte, asta e din cauză că n-ai nimic altceva în cap. Pur şi simplu, mă plictiseşte cu vorbăria lui. De ce naiba nu-i dă zor, ca să ajungem cu toţii acasă şi să mâncăm de prânz!”

Cugetând mai bine, nu sunt sigur că animalul acela cu ochi opac nu are bunul-simţ de partea lui. Oricum, ştiu că au existat ocazii, cu ghizii, când intervenţia unuia ca el m-ar fi bucurat.

Dar omul este înclinat „să păcătuiască faţă de binefacerile cu care e blagoslovit”, cum zice scoţianul, şi de rândul acela l-am ocărât pe cal în loc să-l blagoslovim.