Capitolul 7

George se miră foarte. Dragostea germanului pentru ordine. „Orchestra de mierle din Pădurea Neagră va concerta la orele şapte.” Căţelul de porţelan. Superioritatea sa faţă de toţi ceilalţi câini. Germanul şi sistemul solar. O ţară ordonată. Valea dintre munţi, aşa cum s-ar cuveni să fie, potrivit concepţiei germane. Cum curg apele la vale în Germania. Scandalul de la Dresda. Harris se produce în public. Producţia nu este apreciată. George şi mătuşa sa. George, o pernă şi trei demoazele.

Într-o localitate dintre Berlin şi Dresda, George, care de vreun sfert de oră se tot zgâia cu o deosebită atenţie pe fereastră, zise:

— Ia uitaţi-vă, în Germania este oare obiceiul să se atârne cutia de scrisori în pom? De ce nu o fixează pe uşa de la intrare ca noi? M-ar enerva să mă tot caţăr în pom ca să-mi iau corespondenţa. Şi, în plus, nu şade frumos faţă de poştaş. Pe lângă faptul că este o operaţie istovitoare, livrarea scrisorilor de către un om corpolent, în nopţile cu vânt, trebuie să fie un lucru de-a dreptul periculos. Şi dacă ţin să atârne cutia în copac, de ce n-o prind mai jos, de ce totdeauna de crengile cele mai de sus? Dar poate că judec greşit această ţară, continuă el, străfulgerat de o nouă idee. E posibil ca germanii, care în multe privinţe sunt înaintea noastră, să fi pus la punct un serviciu poştal cu porumbei. Însă, chiar şi aşa, nu pot să nu-mi fac socoteala că ar fi fost mai înţelept din partea lor să dreseze porumbeii, fiindcă de dresat tot i-au dresat, să livreze scrisorile mai aproape de sol. A lua scrisorile din cutiile astea trebuie să fie o treabă foarte complicată chiar şi pentru neamţul de vârstă mijlocie. I-am urmărit privirea pe fereastră. Şi am spus:

— Acelea nu sunt cutii de scrisori, sunt colivii pentru păsărele. Trebuie să înţelegi acest popor. Neamţul iubeşte păsările, însă îi plac păsările disciplinate. O păsăruică lăsată în seama ei îşi clădeşte cuibul absolut oriunde. Şi cuibul acela nu este un obiect drăgălaş, în accepţiunea germană a drăgălăşeniei. Nici un pic de vopsea nicăieri, nici o figurină de ipsos primprejur, nici măcar un steag. Cuibul odată terminat, păsăruică începe să-şi petreacă viaţa în afara lui. Scapă diverse obiecte jos, pe iarbă: crenguţe, fărâme de viermi, tot felul de chestii. E lipsită de decenţă. Face dragoste, se ceartă cu soţul şi îşi hrăneşte puii în văzul tuturor. Tatăl de familie german este şocat. El spune păsării:

— Pentru multe lucruri mi-eşti dragă. Mi-e drag să te privesc, îmi place să te aud cântând. Insă nu-mi plac apucăturile tale. Ia cutiuţa asta şi pune-ţi deşeurile menajere într-însa, ca să nu le văd. Ieşi la lumină când ai de gând să cânţi; dar limitează-ţi treburile domestice la interior. Stai în cutie şi nu murdări grădina.

În Germania respiri dragostea de ordine odată cu aerul, în Germania, copilaşii bat tactul cu pârâitoarele, iar păsăruică germană a ajuns să prefere cutia şi să privească, plină de dispreţ, pe cei câţiva declasaţi necivilizaţi care continuă să-şi înjghebeze cuiburile în copaci şi prin hăţişuri. Cu timpul, fiecare pasăre germană, suntem convinşi, îşi va avea locul său cuvenit într-un cor general. Ciripăiala asta cum dă Dumnezeu, fiecare după capul lui, trebuie să fie enervantă pentru mintea germană precisă; nu există pic de organizare în toată povestea asta. Germanul meloman o va organiza. Un păsăroi impozant, cu o guşă bine dezvoltată, va fi dresat să dirijeze, şi fiecare aripată, în loc să-şi irosească vocea într-o pădure pe la ceasurile patru dimineaţa, va cânta, la ora indicată, în grădina unei berării, cu acompaniament de pian. Cam într-acolo se îndreaptă lucrurile.

Germanului îi place natura, însă concepţia sa despre natură este cu totul sui generis. Se interesează în cel mai înalt grad de grădină. Sădeşte şapte trandafiri pe latura dinspre nord şi şapte pe latura dinspre sud, şi dacă nu cresc toţi de aceeaşi mărime şi de aceeaşi formă, nu poate dormi noaptea. Leagă fiecare floare de un băţ. Aceasta îi cam strică priveliştea florii, însă el are satisfacţia că o ştie acolo şi că ea se comportă frumos.

Lacul este căptuşit cu zinc, şi o dată pe săptămână scoate zincul, îl duce în bucătărie şi îl freacă. În centrul geometric al peluzei cu iarbă, care uneori este de mărimea unei feţe de masă şi, în general, împrejmuită cu zăbrele, plasează un căţel de porţelan. Germanii îndrăgesc foarte mult câinii, dar de regulă îi preferă de porţelan. Căţelul de porţelan nu sapă niciodată gropi în peluză ca să-şi îngroape osul, şi niciodată nu împrăştie un răzor spre cele patru vânturi cu picioarele dinapoi. Din punctul de vedere german, el este câinele ideal. Stă unde îl pui, şi niciodată nu vine acolo unde nu-l doreşti. Poţi astfel să ai un câine desăvârşit în toate privinţele, potrivit ultimelor exigenţe ale Clubului Canin; sau poţi să-ţi satisfaci o fantezie şi să achiziţionezi un unicat. Nu eşti obligat, ca în cazul celorlalţi câini, să te limitezi la rasă. În porţelan, poţi să ai un câine albastru sau roz. Cu o mică diferenţă de preţ, poţi să-ţi procuri chiar un câine bicefal. La o anume dată, toamna, germanul îşi culcă florile şi tufele la pământ şi le acoperă cu rogojini; şi la o altă anume dată, primăvara, le dezveleşte şi le ridică iar în picioare. Dacă se întâmplă să fie o toamnă excepţional de frumoasă sau o primăvară excepţional de întârziată, cu atât mai rău pentru nefericita plantă. Nici un neamţ autentic nu admite ca planurile sale să fie conturbate de o instalaţie atât de rău reglată cum este sistemul solar. Neputând controla mersul vremii, el îl ignoră. Dintre copaci, neamţul preferă plopul. Alte popoare, dezordonate, nu au decât să cânte farmecele întortocheatului stejar, ale răsfiratului castan sau ale unduiosului ulm. Pentru neamţ, toţi ăştia, cu comportamentele lor dezordonate şi îndărătnice, sunt o privelişte oribilă. Plopul creşte acolo unde îl sădeşti şi cum îl sădeşti. Nu are păreri personale întortocheate. Nu râvneşte nici să se unduie, nici să se răsfire. El creşte rectiliniu şi perpendicular, aşa cum trebuie să crească un copac german; şi, ca atare, neamţul smulge din rădăcini toţi ceilalţi copaci şi-i înlocuieşte cu plopi.

Neamţului nostru îi place sânul naturii, dar îl preferă aşa cum zicea cândva o doamnă că l-ar prefera pe nobilul sălbatic – mai îmbrăcat. Îi place plimbarea prin pădure spre un restaurant. Însă aleea nu se cuvine a fi prea abruptă, ea trebuie să aibă o rigolă de cărămidă într-o parte pentru scurgerea apei, şi la fiecare douăzeci de metri, sau circa, trebuie să se găsească o bancă pe care omul să se odihnească şi să-şi tamponeze fruntea; căci neamţului nostru nu-i trece prin minte să se aşeze pe iarbă nici cât visează un episcop englez să se dea de-a berbeleacul pe tăpşan. Îi place priveliştea din vârful dealului, însă îi place să găsească acolo un indicator de piatră care să-i indice la ce să privească şi o masă cu banchetă la care să se aşeze şi să guste din berea şi belegte Semmel-ul10 pe care s-a îngrijit să le ia cu el la drum. Dacă, în plus, poate găsi o ordonanţă poliţienească fixată pe un copac şi interzicându-i să facă una sau alta, aceasta îi dă un sentiment sporit de confort şi siguranţă.

Neamţul nostru nu este ostil nici decorului sălbatic, cu condiţia să nu fie prea sălbatic. Dar dacă îl consideră din cale-afară de barbar, se pune cu serviciul pe el ca să-l îmblânzească. Mi-aduc aminte că pe-aproape de Dresda am descoperit o vale îngustă, deosebit de pitorească, ce ducea spre Elba. Drumul şerpuia de-a lungul malului unui torent de munte care pe distanţă de vreo milă se zbuciuma în bulboane şi spumega peste bolovani şi stânci între doi versanţi împăduriţi. Fermecat, am urmat drumul până ce, după o cotitură, am dat peste o echipă de vreo optzeci sau o sută de muncitori. Lucrau de zor să deretice valea aceea şi să impună torentului un curs demn. Toate pietrele care stânjeneau mersul apei le scoteau cu grijă şi le duceau de acolo cu căruţele. Malul, de o parte şi de cealaltă, îl zideau şi-l cimentau. Copacii şi tufişurile pleoştite, curpenii şi iederile încâlcite le smulgeau din rădăcină sau le ferchezuiau. Ceva mai încolo am întâlnit lucrarea în stare finită, valea dintre munţi aşa cum se cădea să fie, după concepţia germană. Apa, acum un râuşor lătăreţ şi leneş, curgea printr-o albie de pietriş neted, între două ziduri cu coif de piatră. La fiecare sută de metri descindea ca o pânză subţire pe trei praguri de lemn. Pe o lăţime oarecare, de ambele părţi, terenul fusese curăţat şi plantat cu plopi tineri, la intervale regulate. Fiecare puiet era protejat cu un scut din împletitură de răchită şi ţinut la respect de o vergea de fier. Consiliul local nutreşte speranţa că în vreo doi ani să „finiseze” valea pe toată lungimea ei, făcând din ea un loc de plimbare vrednic de mintea ordonată a germanului iubitor de natură. Se va afla o bancă la fiecare cincizeci de metri, o ordonanţă poliţienească la fiecare o sută de metri şi câte un restaurant la fiecare jumătate de milă.

Şi uite aşa procedează ei din Memel până la Rin. Pur şi simplu, deretică natura. Îmi amintesc bine de Wehrthal. Era cândva cea mai romantică râpă din Pădurea Neagră.

Ultima oară când am coborât-o, câteva sute de muncitori italieni campaţi acolo trăgeau tare, muştruluindu-l pe micul Wehr pe unde să meargă, aici zidindu-i malurile, dincolo, dinamitându-i stâncile din cale, făcându-i trepte de ciment pe care să coboare, sobru şi fără tapaj.

Căci în Germania nu încât discuţii prosteşti cum că natura s-ar cere lăsată de capul ei. În Germania, natura trebuie să se poarte cuviincios, nu să dea exemplu rău copiilor. Un poet german, observând apele coborând aşa cum descrie Southey, oarecum inexact, apele ce coboară la Ladore, ar fi prea şocat pentru a se mai apuca să scrie versuri aliterative despre ele. S-ar duce în pas alergător şi le-ar reclama imediat la poliţie. Şi atunci spumele şi vuietele lor nu ar mai avea mult de trăit.

„Ei, ei, ce înseamnă asta? S-ar adresa pâraielor glasul sever al oficialităţii germane. Nu putem tolera aşa ceva, scurt! Coborâţi în linişte, se aude? Unde vă treziţi?”

Şi consiliul local german ar înzestra acele ape cu conducte de zinc şi jgheaburi de lemn, şi cu o scară în tirbuşon, şi le-ar îndruma să coboare cuminte, nemţeşte.

Ordonată ţară este Germania.

Am sosit la Dresda miercuri seara şi am poposit acolo până luni dimineaţă.

Ţinând seama de numeroşi factori, Dresda este poate cel mai atrăgător oraş din Germania; însă este o localitate unde e mai bine să zăboveşti câtva timp decât s-o vizitezi în treacăt. Muzeele şi galeriile sale de artă, palatele şi grădinile, peisajul ei urban frumos şi doldora de istorie oferă desfătări pentru răstimpul unei ierni, însă te zăpăceşte dacă rămâi doar o săptămână. Nu are exuberanţa Parisului sau a Vienei, care se consumă repede; farmecele sale sunt mai solid germane şi mai trainice. Dresda este Mecca muzicianului. La preţul de cinci şilingi, în Dresda poţi cumpăra un stal la operă, împreună, din păcate, cu o puternică descurajare de a-ţi mai da vreodată osteneala să asişti la vreun spectacol al oricărei opere din Anglia, Franţa sau America.

Principala temă de bârfă la Dresda se învârteşte încă în jurul lui August cel Vânjos, „Omul păcatului”, cum l-a numit întotdeauna Carlyle. Se bucură de obşteasca reputaţie de a fi împuiat Europa cu peste o mie de copii. Cetăţi unde a ţinut în temniţă pe cutare sau cutare amantă lepădată – cică pe una dintre ele, care stăruia în pretenţiile sale la un titlu mai bun, a poprit-o timp de patruzeci de ani, biata femeie!

— Chiliile strâmte în care şi-a mâncat amarul şi a murit sunt arătate şi azi vizitatorilorcastele, încărcate de oprobriu pentru cutare sau cutare ticăloşie, stau împrăştiate jur-împrejurul oraşului ca osemintele pe un câmp de bătălie; şi cele mai multe dintre povestirile ghidului nostru sunt de genul celor pe care „o tânără persoană” educată în Germania ar fi mai bine să nu le audă. Portretul său în mărime naturală atârnă în minunatul Zwinger, pe care l-a ctitorit ca arenă pentru luptele cu fiare sălbatice când poporul se lehămesise de ele în piaţa publică; un bărbat cu sprâncene încruntate, cinstit animalic, însă posedând cultura şi gustul care atât de des însoţesc animalitatea. Dresda modernă îi datorează mult, fără îndoială.

Însă, poate, cel mai puternic îndemn la zgâială pentru străinul aflat în Dresda sunt tramvaiele electrice. Aceste vehicule enorme trec ca fulgerul pe străzi, cu o viteză de zece până la douăzeci de mile pe oră, luând curbele şi dând colţurile în stilul unui şofer irlandez. Toată lumea călătoreşte cu aceste tramvaie, exceptând ofiţerii în uniformă, cărora le este interzis. Doamne în rochii de seară, în drum spre bal sau operă, hamali cu coşuri şed cot la cot. Sunt atotstăpânitoare pe stradă, şi tot omul şi toate cele se grăbesc să se dea la o parte din calea lor. Dacă nu te dai la o parte din calea lor şi se întâmplă să mai rămâi în viaţă după ce ai fost cules de pe jos, atunci la însănătoşire eşti amendat că le-ai stat în drum. Asta te învaţă să te păzeşti de ele. Într-o după-amiază, Harris s-a dus în vâjâială de unul singur. Seara, pe când şedeam şi ascultam orchestra de la Belvedere, Harris spuse, a propos de nimic în mod special:

— Nemţii ăştia nu au simţul umorului.

— Ce te face să spui asta? L-am întrebat eu.

— Păi, să vezi, răspunse el. Azi după-masă am sărit într-unul din tramcarele astea electrice. Voiam să văd oraşul, drept care am stat afară pe platformă sau cum îi zice…

— Stehplaz, îmi dădui eu cu părerea.

— Exact, zise Harris. Aşa… şi tu ştii cum te hurducă şi cum trebuie să fii cu atenţia mărită la curbe, şi cum trebuie să iei bine aminte la opriri şi la porniri.

Am dat din cap în semn că da.

— Eram o mână de persoane pe platformă, continuă el, şi, bineînţeles, eu sunt cu totul neantrenat. Drăcia a luat-o din loc brusc, şi asta m-a făcut să cad pe spate. Am căzut peste un domn gras, aflat chiar în spatele meu. Probabil că nici el nu se ţinea bine, pentru că, la rândul său, a căzut peste un băiat care ducea o trompetă într-o husă de pâslă verde. N-au zâmbit nici bărbatul, nici băiatul cu trompeta; şi-au recăpătat echilibrul şi au rămas aşa, cu frunţile încruntate. Eram tocmai pe punctul să-mi cer scuze, dar, înainte de a putea scoate un cuvânt, tramvaiul, dintr-un motiv sau altul, s-a oprit brusc şi lucrul acesta, bineînţeles, m-a azvârlit înainte, proiectându-mă într-un bătrânel cu părul alb şi cu mutră de profesor. Ei bine, nici el nu a zâmbit şi nici nu i s-a clintit vreun muşchi.

— Poate că se gândea în altă parte, mi-am dat eu cu părerea.

— Nu se poate ca toţi să se fi gândit în altă parte, replică Harris, şi pe parcursul călătoriei aceleia am căzut peste fiecare dintre ei cel puţin de câte trei ori. Vezi, explica Harris, ei ştiau când vine câte o cotitură şi în ce direcţie trebuiau să se proptească. Eu, ca străin, eram, fireşte, dezavantajat. Felul cum mă bălăbăneam şi mă prăvăleam, agăţându-mă disperat când de unul, când de altul, trebuie să fi fost cu adevărat comic. Nu spun că era un umor de înaltă clasă, dar i-ar fi amuzat pe mulţi. Nemţii aceia păreau să nu găsească absolut nimic de râs în asta, arătau îngrijoraţi, atâta tot. Era unul, un măruntei, care stătea cu spatele rezemat de frână; am venit peste el de cinci ori, le-am numărat. Te-ai fi aşteptat ca a cincea cădere să-i smulgă un zâmbet, dar aş! Arăta foarte plictisit. Tare mai sunt încuiaţi! George a avut şi el o aventură la Dresda. Exista o prăvălie lângă Altmark, în vitrina căreia erau expuse câteva perne de ornament spre vânzare. Specificul prăvăliei erau sticlăria şi porţelanurile; se pare că pernele constituiau un soi de experiment. Frumoase perne, broderie de mână, pe satin. Treceam deseori prin dreptul prăvăliei, şi George se oprea să admire pernele acelea. Bănuia, zicea el, că mătuşii lui i-ar fi plăcut o asemenea pernă.

George a fost foarte atent cu această mătuşă a lui în tot timpul călătoriei. I-a scris câte o scrisoare lungă în fiecare zi, şi din fiecare oraş unde ne-am oprit i-a expediat câte un cadou. Părerea mea este că le cam exagerează la capitolul ăsta, şi nu o dată m-am luat în beţe cu el. Mătuşa lui o să vină în contact cu alte mătuşi şi o să le povestească; şi întreaga tagmă se va agita şi nu va mai putea fi ţinută în frâu. Ca nepot, obiectez împotriva standardului imposibil pe care vrea să-l stabilească George. Dar el nu vrea să asculte.

Şi aşa s-a făcut că sâmbătă, după masa de prânz, ne-a lăsat, zicând că se duce până la prăvălia respectivă ca să-i cumpere mătuşă-sii o pernă dintr-acelea. Zicea că nu zăboveşte mult şi că să-l aşteptăm.

Am aşteptat, după impresia mea, destul de multişor. Când s-a întors, era cu mâinile goale şi arăta cam enervat. L-am întrebat unde-i perna. Zicea că n-a luat nici o pernă, zicea că s-a răzgândit, zicea că nu crede că mătuşă-sa ţine să primească în dar o pernă. Evident, ceva şe întâmplase. Am încercat să-i dăm de rost, însă George era necomunicativ, într-adevăr, răspunsurile sale, după a douăzecea întrebare a noastră, sau cam aşa, au devenit extrem de scurte.

Seara însă, când s-a întâmplat să rămânem singuri, numai el şi cu mine, a deschis singur vorba. Zice:

— Sunt pe undeva ciudaţi în unele chestii nemţii ăştia.

Zic:

— Ce s-a întâmplat?

— Ştii, perna aia pe care voiam s-o iau.

— Pentru mătuşa-ta, zic.

— De ce nu? (îi şi sărise ţandăra. N-am văzut om mai susceptibil când e vorba de mătuşi.) De ce să nu-i fac cadou o pernă mătuşii mele?

— Calmează-te, i-o întorc eu. Nu fac nici o obiecţie; chiar te respect pentru asta.

George s-a calmat şi a continuat:

— Erau patru în vitrină, dacă-ţi aminteşti, foarte asemănătoare, şi de fiecare era prinsă o etichetă pe care scria clar douăzeci de mărci. N-am pretenţia că vorbesc germana curgător, dar, în general, mă pot face înţeles cu un mic efort şi prind sensul a ceea ce mi se spune, cu condiţia să nu mi se bolborosească. Am intrat în prăvălie. O jună a venit spre mine; era un sufleţel de fetişcană, drăguţă şi liniştită, s-ar putea spune chiar sfioasă; câtuşi de puţin genul de la care te-ai fi aşteptat la aşa ceva. În viaţa mea n-am fost mai surprins.

— Surprins de ce? L-am întrebat.

George totdeauna presupune că ştii sfârşitul poveştii, în timp ce el îţi spune începutul; enervantă metodă.

— De ce s-a întâmplat, mi-a replicat George. De tocmai ce-ţi povestesc. Mi-a surâs şi m-a întrebat ce doresc. Asta am înţeles perfect; nu exista nici o posibilitate de confuzie. Am pus o piesă de douăzeci de mărci pe tejghea şi am spus: „Vă rog să-mi daţi o pernă”. S-a holbat la mine de parcă i-aş fi cerut o saltea de puf. Mi-am zis că poate nu a auzit, aşa că am repetat mai tare. Dacă aş fi gâdilat-o sub guşă, n-ar fi arătat mai surprinsă şi mai indignată. Mi-a spus că îşi închipuie că fac o confuzie. N-am vrut să mă angajez într-o conversaţie lungă şi să mă împotmolesc. I-am spus că nu e vorba de nici o confuzie. Am arătat cu degetul piesa de douăzeci de mărci şi am repetat pentru a treia oară că vreau o pernă, „o pernă de douăzeci de mărci”.

S-a apropiat altă fată, ceva mai mare ca vârstă; şi prima fată i-a repetat ce-am spus; părea foarte agitată. A doua fată n-a crezut-o, nu i se părea că arăt a fi genul de om care să dorească o pernă. Spre convingere, m-a întrebat chiar ea: „Aţi spus că vreţi o pernă?” „Am spus de trei ori”, i-am răspuns. Şi mai spun o dată: „Vreau o pernă”. A zis ca: „Atunci n-o să căpătaţi nici o pernă”.

Începusem să mă înfurii. Dacă n-aş fi ţinut mult să cumpăr perna, aş fi plecat din prăvălie; dar pernele erau acolo în vitrină, de vânzare, fără doar şi poate. Nu pricepeam de ce să nu mi se dea o pernă. Am zis: „Vreau o pernă”! Este o propoziţie simplă. Am rostit-o cu toată hotărârea.

În momentul acela a apărut a treia fată, cele trei reprezentând, îmi închipui, întreaga forţă a prăvăliei. Era o femeiuşcă înfiptă, cu ochi drăcoşi, asta, ultima. În orice altă împrejurare mi-ar fi făcut plăcere s-o întâlnesc, dar acum venirea ei n-a făcut decât să mă irite. Nu vedeam ce nevoie era de trei fete pentru afacerea asta. Primele două fete au început să-i explice celei de a treia despre ce e vorba, şi nici n-au ajuns la jumătate, că cea de a treia s-a pornit să chicotească, era genul de fată care chicoteşte pentru orice. Din acel moment s-au apucat să sporovăiască precum gaiţele, toate trei deodată; şi la fiecare câteva cuvinte se întorceau să se uite la mine; şi cu cât se uitau mai mult, cu atât chicotea mai tare a treia fată; şi până la urmă s-au pus toate pe chicotit, tâmpiţelele; ai fi zis că sunt un clovn care dă un spectacol în particular.

Când s-a mai potolit puţin, a treia fată a venit la mine; dar tot mai chicotea. Şi a zis: „Dacă o căpătaţi, plecaţi?” în prima clipă n-am înţeles-o, aşa că ea a repetat: „Perna. După ce o căpătaţi, promiteţi că plecaţi, că vă duceţi… imediat?”

Eu eram prea nerăbdător să plec. Ceea ce i-am şi spus. Dar am adăugat că fără pernă nu plec. Mi-am pus în gând să nu plec fără perna aceea chiar dacă aveam să stau toată noaptea acolo în prăvălie.

Ea s-a întors spre celelalte două fete. Credeam că se duc să-mi aducă perna şi cu asta să încheiem târgul. Când colo, s-a petrecut lucrul cel mai ciudat cu putinţă. Celelalte două fete s-au aşezat în spatele primei fete, toate trei chicotind mereu. Dumnezeu ştie pentru ce, şi au împins-o spre mine. Au împins-o până foarte aproape de mine şi atunci, fără să apuc să-mi dau seama ce se întâmplă, fata mi-a pus mâinile pe umeri, s-a ridicat în vârful picioarelor şi m-a pupat. După care, ascunzându-şi faţa în şorţ, a luat-o la fugă, urmată de a doua fată. A treia mi-a deschis uşa, şi era atât de evident că aşteaptă să plec, încât, complet fâstâcit, am plecat, lăsân-du-mi cele douăzeci de mărci acolo. Nu pot să spun că mi-a displăcut pupicul, deşi nu-l doream cu tot dinadinsul, dar doream foarte tare perna. Nu mă încântă ideea să mai calc prin prăvălia aia. Deloc nu pricep ce s-a întâmplat.

— Tu ce-ai cerut? L-am întrebat.

— O pernă.

— Asta voiai, ştiu. Eu te întreb ce cuvânt nemţesc ai folosit?

— Kuss”.

— N-ai de ce să te plângi. „Kuss” sună ca şi când ar trebui să fie „cushion”11, dar nu e; înseamnă sărut, pe când „kissen” este „cushion”. Ai încurcat cele două cuvinte; li s-a mai întâmplat şi altora. Nici eu nu mă pricep prea bine la asemenea lucruri; însă tu ai cerut un sărut de douăzeci de mărci, şi din felul cum ai descris-o pe fată, s-ar spune că preţul este rezonabil, în orice caz, mai bine să nu-i povesteşti lui Harris. Dacă îmi aduc bine aminte, are şi el o mătuşă.

George a fost de acord cu mine că e mai bine să nu.