Capitolul 8

Domnul şi domnişoara Jones din Manchester. Cacaua şi binefacerile ei. O sugestie către Asociaţia pentru apărarea păcii. Limbajul ghidului. Cum să repari ravagiile timpului. George încearcă o sticlă. Soarta băutorului german de bere. Harris şi cu mine ne hotărâm a săvârşi o faptă bună. O statuie ca oricare alta. Harris şi prietenii săi. Un Paradis fără piper. Femei şi oraşe.

Porneam spre Praga şi aşteptam în marea sală a Gării din Dresda momentul când autorităţile feroviare ne vor îngădui să pătrundem pe peron. George, care se dusese până la standul de ziare, se întoarse la noi cu o căutătură năucă în ochi.

— Am văzut cu ochii mei, zise.

— Ai văzut ce? L-am întrebat eu.

Era prea agitat ca să răspundă coerent.

— Se află aici. Se îndreaptă încoace amândoi. Aşteptaţi niţel şi o să vedeţi cu ochii voştri. Nu glumesc; e taman cum scrie la carte.

Aşa cum se întâmplă în mod obişnuit în această epocă, în presă au apărut unele articole, mai mult sau mai puţin serioase, în legătură cu şarpele de mare, şi m-am gândit un moment că poate la asta se referea George. Însă, după o clipă de cugetare, mi-am zis că aici, în inima Europei, la trei mii de mile depărtare de coastă, un asemenea lucru era cu neputinţă. Până să apuc să-l mai întreb, George mă înhaţă de braţ.

— Uite-i! Zise el. Am exagerat cumva?

Mi-am întors capul şi am văzut ceea ce, presupun, puţini englezi au văzut la viaţa lor: călătorul britanic, potrivit concepţiei continentale, însoţit de fiica sa. Veneau spre noi în carne şi oase, afară doar dacă nu visam, vii şi concreţi, britanicul „milord” şi britanica „miss”, aşa cum de generaţii au fost caricaturizaţi în presa umoristică de pe continent şi pe scenele europene. Erau desăvârşiţi până în cele mai mici amănunte. Bărbatul era înalt şi slab, cu părul de culoarea nisipului, cu un nas enorm şi cu favoriţi lungi şi stufoşi. Peste un costum sare-şi-piper purta un pardesiu uşor care îi ajungea până aproape de călcâie. Casca colonială albă era agrementată cu un văl verde; într-o parte îi atârna un binoclu, iar în mâna îmbrăcată într-o mănuşă de culoarea levănţicăi ducea un alpenstock ceva mai înalt decât dânsul. Fiica sa era o lungană colţuroasă. Rochia nu i-o pot descrie; răposatul bunicu-meu, Dumnezeu să-l ierte, ar fi putut; i-ar fi fost mai la îndemână ca un ceva cunoscut. Tot ce pot spune eu este că rochia mi se părea inutil de scurtă, expunând o pereche de glezne, dacă-mi este îngăduit să mă refer la asemenea amănunte, care, din punct de vedere estetic, se cereau mai degrabă ascunse. Pălăria ei mă face să mă gândesc la o lipie uriaşă; de ce, nu pot explica. Purta botine cu elastic într-o parte, „Prunella”, pare-mi-se că aşa li se zice în comerţ, mănuşi până la cot şi pince-nez. Avea şi ea un alpenstock (nu există nici picior de munte pe o rază de o sută de mile de la Dresda) şi o geantă neagră, cu bandulieră, pe şold. Dinţii îi avea proiectaţi în afară ca la iepuri şi întreaga ei siluetă era aceea a unei momâi pe catalige.

Harris s-a repezit să-şi ia aparatul de fotografiat şi bineînţeles că nu l-a găsit; niciodată nu-l găseşte când îi trebuie. Ori de câte ori îl vedem pe Harris alergând zăpăcit încoace şi încolo ca un câine rătăcit, strigând: „Unde mi-e aparatul? Ce dracu' am făcut cu aparatul? Voi nu v-aduceţi aminte unde am pus aparatul?”, atunci ştim că pentru prima oară în ziua respectivă a întâlnit ceva care merită să fie fotografiat. Mai târziu îşi aduce aminte că este în rucsacul său; totdeauna se află acolo într-astfel de ocazii.

Nu se mulţumeau numai cu înfăţişarea; îşi jucau rolul la perfecţie. Căscau gura în toate părţile, la fiece pas. Domnul ducea în mână un Baedeker deschis, iar domniţa – un manual de expresii. Vorbeau o franţuzească pe care nimeni nu o putea înţelege şi o nemţească pe care nici chiar ei înşişi nu o puteau traduce! Domnul îi împungea pe impiegaţi cu alpenstockul ca să le atragă atenţia, iar domniţa, zărind o reclamă a nu ştiu cărei mărci de cacao, zicea „Shocking!” şi întorcea capul în partea cealaltă.

Dar avea şi ea dreptate. Observi, chiar şi în Anglia, patria decenţei, că doamna care bea cacao pare, potrivit afişului, să nu mai aibă nevoie de prea multe alte bunuri pe lumea asta; cam un metru de voal cel mult. Pe continent se dispensează, după cum se poate observa, de toate celelalte necesităţi ale vieţii. Cacaua nu reprezintă pentru ea numai hrană şi băutură, dar îi ţine loc şi de vestimentaţie, potrivit concepţiei fabricantului de cacao. Dar asta în treacăt fie zis.

Bineînţeles, au devenit imediat centrul atenţiei. Oferindu-mi-se prilejul să le fiu de folos într-o chestiune măruntă, mi-am câştigat privilegiul unei conversaţii de cinci minute cu dânşii. Erau foarte afabili. Domnul mi-a spus că se numeşte Jones şi că este din Manchester, dar pare-se că nu ştia din ce parte a Manchesterului, sau unde se află Manchesterul. L-am întrebat încotro călătoreşte, însă evident că nu ştia. Zicea că depinde. L-am întrebat dacă nu găseşte că alpenstockul este un obiect incomod de purtat printr-un oraş aglomerat; a recunoscut că uneori se cam împiedică în el. L-am întrebat dacă nu găseşte că voalul stă între el şi panorama lumii exterioare; mi-a explicat că nu-l arborează decât atunci când muştele devin agasante. Am întrebat-o pe domniţă dacă nu găseşte că vântul suflă rece; mi-a spus că a observat acest lucru, mai ales pe la colţuri. Nu am formulat aceste întrebări una după alta, aşa cum le-am înşirat aici pe hârtie; le-am presărat în cursul conversaţiei generale şi ne-am despărţit în termeni buni.

Am cugetat mult asupra acestei apariţii şi am ajuns la o concluzie fermă. Un om pe care l-am cunoscut mai târziu la Frankfurt şi căruia i-am descris perechea mi-a spus că a întâlnit-o şi el la Paris după încheierea incidentului Fashoda; iar un voiajor comercial din partea unei oţelării din Anglia pe care l-am cunoscut la Strassburg îşi amintea că a văzut-o la Berlin în timpul agitaţiei stârnite când cu problema Transvaalului. Concluzia mea este că erau actori fără angajament, tocmiţi să facă această treabă în interesul păcii internaţionale. Ministerul de Externe francez, dornic să potolească mânia gloatei pariziene care vocifera cerând război cu Anglia, şi-a procurat această admirabilă pereche şi a pus-o să circule prin oraş. Nu poţi să te amuzi de un lucru şi totodată să vrei să-l ucizi. Naţiunea franceză a văzut cum arată cetăţeanul şi cetăţeanca Marii Britanii, nu în caricatură, ci vii şi naturali, şi indignarea sa a explodat într-un hohot de râs. Succesul acestei stratageme i-a îndemnat mai târziu pe cei doi să-şi ofere serviciile guvernului german, cu rezultatele binefăcătoare cunoscute nouă tuturor.

Guvernul nostru ar putea la rându-i să tragă învăţăminte. Ar fi bine să avem la îndemână în apropiere de Downing Street câţiva franţuji scunzi şi graşi pe care, la nevoie, să-i trimitem prin ţară şi să-i punem să ridice din umeri şi să mănânce sendvişuri cu broaşte; sau un pâlc de nemţi nespilcuiţi, cu părul lins, pleoştit, fumând din pipe lungi şi rostind mereu So12. Opinia publică ar râde şi ar exclama: „Război cu ăştia? Ar fi prea absurd”. Dacă guvernul nu marşează, recomand planul Asociaţiei pentru apărarea păcii.

Vizita la Praga am fost siliţi s-o prelungim întrucâtva. Praga este unul dintre cele mai interesante oraşe ale Europei. Pietrele sale sunt saturate de istorie şi romantism; fiecare suburbie a ei trebuie să fi fost un câmp de bătălie. Este oraşul care a conceput Reforma şi a clocit Războiul de treizeci de ani.

În Teynkirche se află amvonul ros de cari de unde a predicat Jan Huss. De la aceeaşi tribună se poate auzi astăzi vocea preotului papistaş, pe când, în îndepărtatul Konstanz, un bloc de piatră aspră, pe jumătate acoperit cu iederă, marchează locul unde Huss şi Ieronim au murit arşi pe rug. Istoria îndrăgeşte micile ei ironii. În aceeaşi Teynkirche zace îngropat Tycho Brache, astronomul, care a făcut greşeala comună de a crede că pământul, cu cele ale sale o mie o sută de crezuri şi o singură omenire, este centrul universului; dar care, pe de altă parte, a observat astrele cu luciditate.

La Dresda am fost sfătuiţi ca în Praga să nu vorbim nemţeşte. De ani de zile, animozitatea dintre minoritatea germană şi majoritatea cehă bântuie pe tot întinsul Boemiei, iar a fi luat drept german pe anumite uliţe pragheze este incomod pentru un om al cărui suflu în cursa de viteză nu mai este ce a fost. Totuşi, noi am vorbit nemţeşte pe anumite uliţe pragheze; se punea chestiunea să vorbeşti sau nemţeşte, sau nimic altceva. Despre graiul ceh se spune că este mult străvechi şi de o înaltă cultură ştiinţifică. Alfabetul său conţine patruzeci şi două de litere, amintindu-i străinului de limba chineză. Nu e o limbă pe care s-o prinzi cât ai bate din palme. Am ajuns la concluzia că, în linii mari, ar fi mai puţin riscant pentru integritatea noastră corporală să ne menţinem la limba germană, şi de fapt nu am avut nimic de pătimit. Explicaţia pot doar s-o bănuiesc. Praghezul este o persoană de mare fineţe; se prea poate ca în nemţeasca noastră să se fi strecurat vreo subtilă notă falsă în materie de accent, cine ştie ce uşoară inacurateţe de ordin gramatical, care să-i fi revelat faptul că, în ciuda tuturor aparenţelor în sens contrariu, nu eram totuşi nişte Deutscher get-beget. Nu susţin cu tărie acest fapt; îl ofer doar ca pe o posibilitate.

Pentru a evita însă primejdii inutile, am făcut turul oraşului cu ajutorul unei călăuze. Nici un ghid din câţi am cunoscut nu este desăvârşit. Respectivul avea două lipsuri distincte. Englezeasca lui era, hotărât lucru, slabă. De fapt, nici nu era englezească. Nu ştiu cum aş putea-o numi. Dar vina nu era întru totul a lui; învăţase englezeşte de la o doamnă scoţiancă. Eu înţeleg scoţiană destul de bine, pentru a ţine pasul cu literatura modernă, acest lucru este necesar, dar să înţelegi scoţiană dialectală vorbită cu accent slavonic, facilitat din când în când prin modificări nemţeşti, asta taxează intelectul. În primul ceas era greu să te debarasezi de convingerea că omul se sufoca. Clipă de clipă ne aşteptam să sucombe în braţele noastre. În cursul dimineţii ne-am obişnuit cu el şi ne-am dezbărat de impulsul de a-l trânti pe spate de fiecare dată când deschidea gura şi de a-i sfâşia hainele de pe el. Mai târziu am parvenit să înţelegem o parte din ce spunea, şi aceasta a dus la descoperirea celei de a doua lipse a lui.

Se pare că, în ultima vreme, născocise o loţiune pentru creşterea la loc a părului şi convinsese un farmacist să-i accepte invenţia şi să-i facă reclamă. Jumătate din timp ne relevase, nu frumuseţile Pragăi, ci binefacerile de care avea să se bucure rasa umană de pe urma întrebuinţării acestui preparat; şi acordul convenţional cu care, sub impresia că omul devenea elocvent în legătură cu priveliştile şi arhitectura, întâmpinasem noi entuziasmul său, el îl atribuise interesului nostru profund faţă de nenorocita aia de aqua chiorensis a lui.

Rezultatul a fost că acum nu-l mai puteai abate de la subiect. Părăginitele palate şi bisericile în curs de fărâmiţare, el le expedia prin scurte referiri ca pe nişte simple frivolităţi ce-ar fi încurajat numai un gust morbid pentru decadentism. Datoria lui, aşa cum o concepea el, era să nu ne îndemne a cugeta la ravagiile timpului, ci mai degrabă să ne îndrepte atenţia către mijloacele de a le repara. Ce treabă aveam noi cu nişte eroi cu ţestele sparte, sau cu sfinţi cu creştetele pleşuve? Interesul nostru trebuia să se manifeste neapărat în legătură cu lumea vie; respectiv faţă de fecioarele cu pletele revărsate, sau revărsatele plete pe care le-ar putea avea printr-o judicioasă folosire a loţiunii „Kophkeo”, faţă de tinerii cu aprigele lor mustăţi, aşa cum erau zugrăviţi pe etichetă.

Involuntar, în mintea sa, omul nostru împărţise lumea în două hălci. Trecutul („Înainte de întrebuinţare”), o lume anostă, urâcioasă la vedere, bolnăvicioasă. Viitorul („După întrebuinţare”), o lume rotofeie, bonomă, mânca-o-ar mama pe ea; şi aceasta îl descalifica total ca ghid printre scene de istorie medievală.

Ne-a trimis fiecăruia la hotel câte o sticlă din preparatul său. Pare-se că în prima fază a conversaţiei noastre cu dânsul, fără să ne fi dat seama, strigasem cu glas tare că vrem. Personal, nu pot nici să laud loţiunea, nici s-o dezavuez.

Sticla mea i-am făcut-o cadou lui George. El mi-a cerut-o ca s-o trimită unui cetăţean din Leeds pe care îl cunoştea. Am aflat mai târziu că şi Harris îi făcuse cadou sticla lui ca s-o trimită aceluiaşi om.

O adiere de miros de ceapă s-a ţinut scai de turneul nostru de când am plecat din Praga. Până şi George a remarcat. El o atribuia predominanţei usturoiului în bucătăria europeană.

La Praga, Harris şi cu mine i-am făcut lui George un mare serviciu prietenesc. Băgasem de seamă că, de o bunicică bucată de vreme, îndrăgea cam prea tare berea de Pilsen. Berea asta nemţească e o băutură insidioasă, mai cu seamă pe vreme de arşiţă, dar nu e bine să te adăpi din ea fără măsură. Nu că ţi se urcă la cap, dar de la o vreme îţi alterează linia taliei. Eu, când intru în Germania, totdeauna îmi zic: „N-am să beau bere nemţească, uite aşa. Vinul alb al ţării, cu puţin sifon, da; şi poate, din când în când, un păhărel de Ems sau de carbonat de potasiu. Dar bere, niciodată, sau, mă rog, aproape niciodată”.

Este o hotărâre sănătoasă şi utilă, pe care o recomand tuturor călătorilor. Tot ce-mi doresc este să mă pot ţine de ea. George, în ciuda îndemnurilor mele, a refuzat să-şi impună limite atât de strânse. Susţinea cum că în cantităţi moderate berea nemţească e bună.

— O halbă dimineaţa, zicea George, una seara, sau chiar două. Asta nu poate să strice nimănui.

Poate că avea dreptate. Ceea ce ne-a tulburat pe Harris şi pe mine a fost raţia lui de şase halbe.

— E cazul să facem ceva ca să-l oprim, a spus Harris, începe să devină grav.

— E o chestie de ereditate, aşa mi-a explicat el; i-am răspuns:

— Se pare că familia lui a fost veşnic însetată.

— Există apă minerală Apollinaris, replică Harris, care, cred, cu puţină lămâie stoarsă într-însa, este, practic, nevătămătoare. Eu mă gândesc la silueta lui. Are să-şi piardă toată fireasca eleganţă ce posedă.

Am discutat problema şi, Providenţa venindu-ne într-ajutor, ne-am fixat asupra unui plan. Pentru ornamentarea oraşului, tocmai se turnase o nouă statuie. Nu-mi aduc aminte a cui statuie era. Ştiu doar că, în linii mari, era genul obişnuit de statuie citadină, reprezentând genul obişnuit de domn, cu gâtul obişnuit de ţeapăn, călare pe genul obişnuit de cal, calul care merge totdeauna pe picioarele dinapoi, rezervându-şi-le pe cele din faţă pentru a bate tactul, însă, în detalii, poseda individualitate. În loc de obişnuita sabie sau obişnuitul baston de mareşal, omul ţinea în mâna întinsă propria-i pălărie împenată; iar calul, în loc de obişnuita cascadă în chip de coadă, poseda un apendice ceva mai redus şi care arăta oarecum disproporţionat în contextul atitudinii sale ostentative. Aveai impresia că un cal cu o asemenea coadă nu ar fi cabrat chiar în stilul acela.

Era amplasată într-o piaţetă nu departe de capătul celălalt al lui Karlsbrucke, însă fusese aşezată acolo numai temporar, înainte de a se hotărî unde s-o instaleze definitiv, autorităţile municipale deciseseră, în mod judicios, să aprecieze printr-o probă practică în care anume loc ar fi fost mai bine pusă în valoare; în consecinţă, făcuseră trei machete ale statuii, simple siluete din lemn, alcătuiri ce nu rezistau la o examinare atentă, dar care, privite de la oarecare distanţă, produceau tot efectul dorit. Una dintre aceste machete o ridicaseră în apropiere de Franz-Josefsbrucke, o a doua se afla în spaţiul deschis din spatele teatrului, iar a treia în centrul lui Wenzelsplatz.

— Dacă George nu e în temă, zicea Harris (ieşisem la plimbare numai noi doi pentru o oră, el rămânând la hotel să-i scrie mătuşii sale), dacă nu a observat statuile astea, atunci cu ajutorul lor vom face din el un om mai bun şi mai zvelt, şi aceasta încă în astă-seară.

Aşa că în timpul cinei l-am tatonat cu băgare de seamă şi, constatând că era în necunoştinţă de cauză, l-am scos la plimbare şi l-am purtat pe străzi lăturalnice până în locul unde se înălţa statuia cea adevărată. George era de părere să-i aruncăm o singură privire şi să trecem mai departe, conform obiceiului său cu statuile, însă noi am insistat să se oprească locului şi să cerceteze obiectivul în mod conştiincios. L-am învârtit de patru ori în jurul statuii şi i-am arătat-o din toate unghiurile posibile. Cred că, în ansamblu, l-am cam plictisit cu chestia asta, dar scopul nostru era să i-o întipărim bine în minte. I-am spus povestea omului călare pe cal, numele sculptorului oare executase statuia, cât cântărea, ce dimensiuni avea. L-am prelucrat până ce statuia i-a intrat în sânge. Când am terminat cu el, cunoştea mai multe despre statuia aceea, deocamdată, decât despre orice altceva pe lume. L-am îmbăiat în statuia aceea şi i-am dat drumul, în cele din urmă, doar cu condiţia ca a doua zi de dimineaţă să vină din nou cu noi, când aveam s-o putem privi cu toţii mai bine, şi, în vederea acestui scop, nu ne-am lăsat până ce nu şi-a notat în agendă locul unde era amplasată.

Apoi l-am însoţit până la berăria lui preferată şi am stat alături de el, povestindu-i întâmplări despre oameni care, dedaţi la berea nemţească şi bând cantităţi prea mari, înnebuniseră sau căpătaseră o manie ucigaşă; despre oameni care, de prea multă bere nemţească, muriseră de tineri; despre îndrăgostiţi pe care berea nemţească îi îndepărtase pe vecie de frumoasele fete.

La ora zece am pornit-o înapoi spre hotel. Era o noapte prevestitoare de furtună, cu nori grei plutind prin faţa unei luni luminoase. Harris spuse:

— Nu ne mai întoarcem pe acelaşi drum, o luăm pe lângă râu. E splendid în lumina lunii.

Harris istorisi o poveste tristă în vreme ce mergeam, despre un om pe care îl cunoscuse cândva şi care acum se afla într-un azil de cretini inofensivi. Zicea că îşi aduce aminte de povestea asta fiindcă exact pe o asemenea noapte se plimbaseră împreună ultima oară, căci pe urmă nu l-a mai văzut pe bietul băiat. Păşeau agale pe Cheiul Tamisei, zicea Harris, şi omul l-a înspăimântat insistând că vede statuia Ducelui de Wellington în colţul podului Westminster, când, după cum ştie toată lumea, ea se află în Piaţa Piccadilly.

Chiar în clipa aceea, George dădu cu ochii de prima dintre acele copii din lemn. Era plasată în mijlocul unui mic scuar îngrădit cu gard de fier, ceva mai sus de noi, pe partea cealaltă a drumului. George se opri brusc în loc şi se rezemă de peretele cheiului.

— Ce s-a întâmplat? L-am întrebat eu. Te ia cu ameţeală?

— Aşa, niţel, a răspuns el. Să stăm să ne odihnim aici un moment.

Şi a rămas cu ochii pironiţi asupra statuii. Zise cu voce răguşită:

— Apropo de statui, ceea ce mă izbeşte la ele este cât de tare seamănă una cu alta.

Harris i-o întoarse:

— Aici nu pot fi de acord cu tine. Tablourile, da, mă rog. Unele tablouri seamănă foarte mult cu alte tablouri, dar o statuie are totdeauna elemente distinctive. Să luăm de pildă statuia pe care am văzut-o azi spre seară, continuă Harris, înainte de a ne duce la concert. Înfăţişa un bărbat călare, în Praga vei vedea şi alte statui cu bărbaţi călare, însă de loc asemănătoare cu aceea.

— Ba e aşa cum spun eu, insistă George. Toate seamănă între ele. Mereu acelaşi cal, mereu acelaşi bărbat. Toate seamănă leit. E o prostie cruntă să spui că nu.

Era parcă supărat pe Harris.

— Ce te face să crezi asta? Am întrebat eu.

— Ce mă face să cred asta? Replică George, întorcându-se acum asupra mea. Păi, uită-te şi tu la chestia aia de colo!

— Care chestie? Am întrebat.

— Chestia aia, spuse George. Priveşte! Acelaşi cal cu jumătate de coadă, ridicat pe picioarele dinapoi, acelaşi bărbat fără pălărie, aceeaşi…

Harris spuse:

— Vorbeşti de statuia pe care am văzut-o în Ringplatz?

— Ba deloc, replică George. Vorbesc despre statuia de colo.

— Care statuie? Întrebă Harris.

George se uită la Harris, dar Harris este un om care, cu puţină îndrumare, ar putea fi un actor amator bunicel. Chipul său exprima doar mâhnire prietenească, amestecată cu spaimă. Atunci, George îşi întoarse privirea asupră-mi. M-am străduit, pe cât mi-a stat în putinţă, să imit expresia lui Harris, adăugându-i, în chip de contribuţie personală, şi o notă de dojana.

— Vrei o trăsură? L-am întrebat pe George cât am putut de amabil. Dau fuga s-aduc una.

— Pentru ce dracu' să vreau o trăsură? Răspunse el, dezagreabil. Voi nu ştiţi de glumă? Parcă aş fi ieşit la plimbare cu două hoaşte bătrâne, după care o luă la picior pe pod, lăsându-ne pe noi să-l urmăm.

— Mă bucur grozav că n-a fost decât o glumă de-a ta, spuse Harris când l-am ajuns din urmă. Am cunoscut un caz de slăbire a facultăţilor mintale care a început…

— Eşti un dobitoc! I-o tăie George scurt. Tu pe toate le ştii. Era de-a dreptul nesuferit.

L-am condus pe lângă teatru, pe latura care dă spre râu. I-am spus că e drumul cel mai scurt, ceea ce chiar aşa şi era. În spaţiul deschis din spatele teatrului se înălţa a doua vedenie de cherestea. George o zări şi iarăşi rămase pironit locului.

— Ce s-a întâmplat? Îl întrebă amabil Harris. Nu cumva ţi-e rău?

— Nu cred că acesta este drumul cel mai scurt, spuse George.

— Te asigur că da, susţinu Harris.

— Eu o iau pe dincolo, spuse George. Făcu stânga-mprejur şi porni; noi, ca de obicei, după dânsul.

Pe Ferdinand Strasse, Harris şi cu mine am discutat despre azilurile de nebuni, care, zicea Harris, nu sunt deloc bine conduse în Anglia. Cică un prieten de-al lui, internat într-un azil de nebuni…

George îl întrerupse:

— Pare-se că ai o mulţime de prieteni în azilurile de nebuni. A spus-o pe un ton de-a dreptul insultător, cu implicaţia că acolo trebuie căutată majoritatea prietenilor lui Harris. Însă Harris nu s-a ofensat; i-a răspuns cât se poate de blând:

— Da, este într-adevăr nemaipomenit, când stai să te gândeşti, câţi au ajuns acolo mai curând sau mai târziu. Câteodată mă trec fiori.

Colţ cu Wenzelsplatz, Harris, care era cu câţiva paşi înaintea noastră, se opri.

— Frumoasă stradă, ce ziceţi?! Exclamă el, vârându-şi mâinile în buzunare şi contemplând-o admirativ.

George şi cu mine i-am urmat exemplul. La vreo două sute de metri depărtare de noi, chiar în mijlocul pieţei, se afla a treia dintre aceste statui spectrale. Cred că era cea mai reuşită din cele trei, cea mai asemănătoare, cea mai înşelătoare. Se proiecta puternic pe cerul frământat; calul ridicat pe picioarele dindărăt, cu coada ciuntită în mod ciudat; bărbatul cu capul gol, arătând cu pălăria împenată spre luna în întregime vizibilă acum.

— Cred, dacă nu vă supăraţi, spuse George (vorbea cu o vibraţie aproape patetică în glas, agresivitatea sa topită fiind cu totul), cred că am să iau o trăsură, dacă găsim vreuna pe-aproape.

— Mi s-a părut mie că nu ţi-e bine, spuse Harris cu bunătate. Vine de la cap, nu?

— Poate că da, răspunse George.

— Am observat cum se apropie, zise Harris, dar n-am vrut să-ţi spun nimic. Ai vedenii, aşa-i?

— Nu, nu, nu-i asta, replică George, cam precipitat. Nu ştiu ce să fie.

— Eu ştiu, zise Harris, solemn, şi-am să-ţi spun. Ţi se trage de la berea asta nemţească pe care o tot bei. Cunosc cazul unui om care…

— Nu-mi povesti despre el chiar acum, spuse George. Bănuiesc că e adevărat, dar nu sunt în dispoziţie să aud aşa ceva.

— Nu eşti obişnuit cu băutura asta, spuse Harris.

— Mă las cu începere chiar din astă-seară, spuse George. Cred că ai dreptate. Pare-se că nu-mi prieşte.

L-am dus acasă şi l-am urcat în pat. Era foarte docil şi cât se poate de recunoscător.

O săptămână mai târziu, după o zi lungă de mers cu bicicleta, încheiată cu o cină întru totul satisfăcătoare, i-am vârât lui George un trabuc în gură şi, îndepărtând toate obiectele contondente aflate la îndemâna sa, i-am povestit despre stratagema pe care, spre binele lui, o pusesem la cale.

— Câte copii după statuia aceea ziceţi că am văzut? Întrebă George după ce am terminat.

— Trei, răspunse Harris.

— Numai trei? Făcu George. Eşti sigur?

— Absolut, răspunse Harris. De ce?

— A, nimic! Spuse George.

Dar nu cred că l-a crezut pe Harris.

De la Praga ne-am îndreptat spre Nürnberg prin Karlsbad. Se zice că nemţii care se respectă se duc, în preajma morţii, la Karlsbad, aşa cum americanii care se respectă se duc la Paris. De acest lucru mă îndoiesc, ţinând seama de faptul că localitatea e mică şi nu poate găzdui atâta mulţime de oameni. La Karlsbad te scoli la cinci, ora obişnuită de promenadă, când fanfara cântă sub Colonnade, iar Sprudelul este ticsit de lume pe distanţă de o milă, între orele şase şi opt dimineaţa. Aici auzi vorbindu-se mai multe limbi decât vor fi răsunat în Turnul Babei. Evrei polonezi şi prinţi ruşi, mandarini chinezi şi paşale turceşti, norvegieni care parcă ar fi descins din piesele lui Ibsen, femei de pe Les Grands Boulevards, granzi de Spania şi contese englezoaice, munteni din Muntenegru şi milionari din Chicago, îi întâlneşti la fiecare zece paşi. Toate bunătăţurile din lume sunt la dispoziţia vilegiaturistului în Karlsbad, cu o singură excepţie, piperul. Aşa ceva nu se găseşte pe o rază de cinci mile contra niciunei sume de bani; ceea ce poţi obţine de dragul ochilor tăi frumoşi nu merită luat. Piperul, pentru brigada hepatică ce formează patru cincimi din clienţii Karlsbadului, este otravă; şi, mijloacele preventive fiind mai bune decât cele curative, condimentul respectiv este cu grijă ţinut departe de faţa locului. La Karlsbad se formează „echipe piperofile” care întreprind expediţii dincolo de hotarele complexului, şi acolo se dedau la orgii de piper.

Nürnbergul, dacă te aştepţi la un oraş cu înfăţişare medievală, dezamăgeşte. Colţişoare ciudate, apariţii pitoreşti se găsesc din belşug, însă pretutindeni sunt împresurate şi invadate de modern, şi chiar ceea ce este străvechi nu este nici pe departe chiar atât de străvechi precum gândeai. În fond, un oraş, la fel ca şi femeia, are vârsta pe care o arată; şi Nürnbergul este o doamnă care încă se ţine bine, vârsta-i fiind greu de ghicit sub stucul şi zugrăveala proaspătă în lumina vie a felinarelor cu gaz sau electrice. Totuşi, privind mai de aproape, îi vezi faţadele ridate şi turnurile sure.