Capitolul XIV Acele cu gămălie îşi au şi ele partea lor bună

Cînd Gustav şi profesorul intrară în bancă, omul cu pălăria tare îşi aştepta nerăbdător rîndul în faţa ghişeului de „Plăţi şi Vărsăminte“. Funcţionarul tocmai vorbea la telefon.

Profesorul se aşeză lîngă hoţ, pîndindu-l ca un cîine de vînătoare. Gustav, cu mîna în buzunar, gata să claxoneze, se postă în spatele omului.

Casierul se întoarse la ghişeu şi-l întrebă pe pro­fesor, ce doreşte.

Mai aştept, răspunse băiatul. Dumnealui a fost înaintea mea.

— Dumneavoastră ce doriţi? îl întrebă atunci casierul pe domnul Gr ü ndeis.

Puteţi să-mi schimbaţi un bilet de o sută de mărci, dîndu-mi două de cîte cincizeci şi să-mi daţi şi bani mărunţi: de patruzeci de mărci? întrebă acesta, scoţînd din buzunar şi punînd pe masă o hîrtie de o sută de mărci şi două de cîte douăzeci.

Casierul puse mîna pe cele trei hîrtii şi se apropie de casă.

Staţi puţin ! spuse cu glas tare profesorul. Banii ăştia sînt furăţi! Cum ? Ce-ai zis ? întrebă funcţionarul speriat, întorcîndu-se.

Ceilalţi funcţionari, cufundaţi în socoteli, la celălalt capăt al băncii, se opriră din lucru şi tresăriră, ca şi cum i-ar fi muşcat un şarpe.

Banii ăştia nu sînt de loc ai domnului pe care îl vedeţi aici. I-a furat de la un prieten al meu şi acum vrea să-i schimbe, ca să facă să dispară orice urmă a furtului. Atîta obrăznicie încă n-am mai pomenit ! făcu domnul Gr ü ndeis. Apoi se întoarse către casier şi adăugă : Iertaţi-mă ! şi totodată îi, arse profesorului o palmă răsunătoare. Asta nu schimbă nimic, îi răspunse băiatul şi-i trînti domnului Gr ü ndeis o lovitură în stomac cu atîta putere, încît acesta fu nevoit să se sprijine de masă. În aceeaşi clipă, Gustav claxonă tare, de trei ori la rînd.

Funcţionarii băncii săriră de pe scaune şi se repeziră spre ghişeul casierului. Şeful secţiei, furios, se năpusti şi el afară din biroul lui.

Zece copii, cu Emil în frunte, dădură năvală pe uşă şi-l înconjurară pe omul cu pălăria tare.

Mii de draci ! Dar ce e cu derbedeii ăştia? strigă şeful secţiei.

— Păduchioşii pretind că i-am furat unuia dintre ei banii pe care am venit să-i schimb la bancă, explică Gr ü ndeis tremurînd de furie.

E adevărat ! strigă Emil, repezindu-se la ghişeu. Mie mi-a furat un bilet de o sută de mărci şl două de cîte douăzeci, ieri după-amiază, în trenul Neustadt- Berlin, pe cînd dormeam. Adevărat ? Şi poţi să dovedeşti? întrebă casierul, foarte serios. Mă aflu de o săptămînă în Berlin, şi ieri am fost în oraş toată ziua, spuse hoţul, zîmbind politicos. Mincinos afurisit! strigă Emil, aproape plîngînd de mînie. Poţi să dovedeşti că ieri ai fost în tren împreună cu dumnealui? întrebă şeful. Sigur că nu poate, se amestecă hoţul, cu o nepăsare prefăcută. Dacă eraţi singuri în compartiment, n-ai nici un martor, spuse unul dintre funcţionari...

Prietenii lui Emil înlemniră.

Ba da ! strigă Emil. Am un martor ! Pe doamna Jakob, de la Gross-Grünau. A fost în compartiment cu noi, la începutul călătoriei. Pe urmă s-a dat jos şi m-a rugat să-i dau salutări din partea ei domnului Kurzhals din Neustadt. Mi se pare că o să fii silit să-ţi stabileşti un alibi, i se adresă şeful, hoţului. O poţi face ? Sigur, răspunse acesta. Locuiesc la hotelul Kreid. Numai de ieri seară locuieşti acolo ! sări Gustav. O ştiu prea bine, iubitule, că doar m-am strecurat în hotel, îmbrăcat în livreaua lift-boy-ului.

Funcţionarii băncii începuseră să zîmbească şi să se uite cu interes la copii.

Pînă una alta, cel mai bun lucru e să oprim bani aici, spuse şeful. Şi, desprinzînd o filă dintr-un bloc, se pregăti să noteze numele şi adresele. Îl cheamă Gründeis ! se repezi Emil.

Omul cu pălăria tare rîse cu poftă şi spuse :

Vedeţi bine că e vorba de o confuzie. Pe mine mă cheamă Müller. O ! cum mai minte ! Chiar el mi-a spus, în tren, că îl cheamă Gründeis, strigă Emil furios.

— Aveţi acte de identitate ? întrebă casierul.

Din păcate n-am nici un act la mine, răspunse hoţul. Dar dacă vreţi să aşteptaţi o clipă, mă reped să le aduc de la hotel. Ticălosul minte cu neruşinare ! Banii ăştia sînt ai mei şi vreau să mi-i iau înapoi... Chiar dacă ar fi adevărat, băiete — spuse casierul — lucrurile nu sînt atît de simple pe cît crezi tu. Cum dovedeşti că banii sînt ai tăi? Eşti iscălit pe ei? Ţi-ai notat măcar numărul hîrtiilor ? Bineînţeles că nu ! răspunse Emil. Cine poate să ştie dinainte că o să fie jefuit? Dar cu toate astea, banii sînt ai mei. Auziţi ? Mi i-a dat mama să-i duc bunicii, care locuieşte aici, în strada Schumann 15. N-ai observat cumva dacă vreuna din hîrtii avea vreo ruptură, sau alt semn deosebit? Nu, n-am observat nimic.

—Domnilor, vă dau cuvîntul de onoare că banii sînt ai mei, declară hoţul. Doar nu vă închipuiţi că fur de la copii !

Ia staţi ! strică deodată Emil, sărind în sus de bucurie. Îi venise pe neaşteptate o idee minunată. Ia staţi ! În tren am prins banii de căptuşeala buzunarului, cu un ac de gămălie. Trebuie să se vadă găurile acului în bilete.

Casierul se uită în zare la bilete. Toţi tăceau, ţinîndu-şi respiraţia, nerăbdători.

Hoţul făcu doi paşi înapoi. Directorul, foarte nervos, bătea toba cu degetele în masă.

Băiatul are dreptate ! exclamă casierul, palid de emoţie. Într-adevăr, biletele au găuri de ac. Uite şi acul care a făcut aceste găuri, spusa Emil, punînd mîndru acul pe masă. M-am şi înţepat cu el.

Cît ai clipi, hoţul făcu stînga împrejur, îi împinse brutal pe copii, la dreapta şi la stînga, străbătu încăperea în goană, se năpusti pe uşă şi dispăru.

—După el ! strigă şeful.

Toată lumea se repezi spre uşă.

Cînd ajunseră în stradă, îl văzură pe hoţ încăierîndu-se cu cel puţin douăzeci de copii, care i se agăţau de picioare, i se atîrnau de braţe, îl ţineau de haină. El se zbătea cu putere, dar copiii nu-i dădeau drumul.

Un sergent, după care plecase Pony Hütchen cu bicicleta, venea în goana mare. Directorul îl sfătui să-l aresteze pe necunoscut. Gründeis sau Müller era, de bună seamă, un hoţ specializat în furturile din tren.

Casierul îi ceru voie directorului să lipsească puţin, luă biletele şi acul cu gămălie şi se alătură alaiului. Căci era un adevărat alai, cît se poate de caraghios. Întîi venea hoţul prins, între sergent şi funcţionar, iar, după ei vreo nouăzeci, o sută de copii, care făceau de gardă.

Pony Hütchen îi urma şi ea cu bicicleta ei nichelată. Fata îi făcu un semn prietenesc fericitului Emil şi îi strigă :

Emil, dragă ! Mă reped acasă ; vreau să le povestesc tot ce s-a întîmplat !

Emil îi răspunse :

La prînz vin şi eu. Dă-le complimente de la mine !

Pony Hütchen mai strigă :

Ştiţi cu ce semănaţi? Parcă aţi fi o excursie şco lărească, mare, mare de tot !

Apoi coti după colţul străzii, sunînd cît putea mai tare.