Capitolul XV Emil la prefectura poliţiei

Alaiul se îndreptă spre postul de poliţie cel mai apropiat. Acolo, agentul îi povesti sergentului ce se întîmplase. Emil completă povestirea. Apoi trebui să explice unde se născuse, cum se numea şi unde locuia. Sergentul lua note cu cerneală.

— Dar pe dumneata cum te cheamă? i se adresă el hoţului.

— Herbert Kiessling, răspunse acesta.

La auzul cuvintelor lui, Emil, Gustav şi profesorul nu se mai putură stăpîni şi pufniră în rîs. Iar funcţionarul de la bancă, care îi dăduse sergentului banii, se uni şi el cu dînşii.

Doamne, ce soi de om ! se minună Gustav. La început îl chema Gr ü ndeis, apoi M ü ller, iar acum Kiessling ! Tare sînt curios să-i aud numele adevărat ! Tăcere ! bombăni sergentul. Asta o limpezim noi.

Domnul Gr ü ndeis-M ü ller-Kiessling îşi dădu adresa actuală, la hotelul Kreid, apoi spuse data şi locul naşterii. Nu avea însă nici un act de identitate la el.

Dar pînă ieri unde ai fost? îl întrebă sergentul. La Gross-Gr ü nau, răspunse el.

— Încă o minciună ! strigă profesorul.

— Tăcere ! bombăni iar sergentul.

Casierul întrebă dacă putea să plece. După ce arătă unde putea fi găsit la nevoie, dădu mîna prieteneşte cu Emil şi plecă.

Kiessling, ai furat sau nu, ieri după-amiază, în trenul Neustadt-Berlin, de la tînărul Emil Tischbein, o sută patruzeci de mărci ? întrebă sergentul. Da, mărturisi hoţul posomorît. Băiatul dormea într-un colţ. Plicul îi căzuse din buzunar. Întîi l-am ridicat, fiindcă voiam numai să văd ce avea înăuntru... Dar cum n-aveam nici eu nici un ban... Ce mincinos ! strigă Emil. Banii îi prinsesem de buzunarul hainei. Nu puteau să cadă de acolo. Şi nici prea mare nevoie de bani n-avea, observă profesorul. Altfel nu i-ar fi rămas neatinşi banii lui Emil, în buzunar. De ieri, l-am văzut plătind o maşină, ouă la pahar, bere... Tăcere ! bombăni sergentul. Asta o limpezim noi.

Dar nota tot ce i se spunea.

Îmi daţi voie să plec, domnule sergent? întrebă hoţul, muindu-şi glasul şi privind cît putea mai politicos. Am dat înapoi banii furaţi. Şi ştiţi unde locuiesc. Am cîteva treburi la Berlin şi cîteva drumuri de făcut. Îţi baţi joc de noi ! spuse sergentul şi telefonă la prefectură, cerînd o maşină şi arătînd că la postul lui fusese prins un hoţ. Cînd o să-mi daţi banii înapoi ? întrebă Emil, îngrijorat. Vedem noi, la prefectura poliţiei. Vii şi tu cu noi, şi acolo au să se aranjeze toate. Auzi, dragă Emil? Au să te care cu duba la zdup, şopti Gustav. Lasă prostiile, îl dojeni sergentul. Ai bani, Tischbein ? Da, răspunse Emil. Băieţii au făcut ieri o colectă, iar portarul de la hotelul Kreid mi-a împrumutat zece mărci.

— Adevăraţi detectivi ! Ştrengari ce sînteţi, bombăni sergentul, dar glasul îi era foarte binevoitor. Atunci, Tischbein, ai să iei metroul pînă în piaţa Alexander şi ai să te prezinţi sergentului de la serviciul criminalistic, domnului Lurje. Pe urmă ai să vezi tu... O să-ţi dea banii înapoi.

Pot să mă duc întîi să-i înapoiez portarului cele zece mărci ? întrebă Emil. N-ai decît.

Duba prefecturii sosi peste cîteva minute şi domnul Gr ü ndeis-M ü ller-Kiessling fu silit să se urce în ea. Sergentul îi înmînă poliţaiului care se afla în maşină procesul-verbal, cele o sută patruzeci de mărci şi acul, apoi duba porni. Copiii, îngrămădiţi în stradă, nu uitară să-l huiduiască pe hoţ. Dar acesta se prefăcu că nu-i ia în seamă. Poate se mîndrea că mergea cu maşină particulară.

Emil dădu mîna cu sergentul şi îi mulţumi. Apoi profesorul le explică copiilor care aşteptaseră afară că Emil avea să-şi capete banii la prefectură şi că vînătoarea se terminase. Atunci copiii plecară grămadă acasă. Numai prietenii mai apropiaţi îl însoţiră pe Emil la hotel şi apoi la staţia din piaţa Nollendorf. Emil le spuse că o să-i telefoneze cît mai curînd posibil lui Marţi, ca să ştie şi el ce se întîmplase ; adăugă că spera să-i mai vadă înainte de a se întoarce la Neustadt ; că, în orice caz, le mulţumea din toată inima pentru ajutorul dat şi că avea să le înapoieze banii.

— Să îndrăzneşti numai, şi ai să vezi ce păţeşti de la noi, amice ! îi răspunse Gustav. De fapt, ar trebui să boxăm amîndoi ! Ştii, din pricina hainelor tale caraghioase ?!

Ba nu ! se împotrivi Emil, strîngîndu-i mîna lui Gustav, şi profesorului. Mă simt atît de voios ! Să-l dăm încolo de box, nu-i aşa ? Nu m-ar răbda inima să te tăvălesc pe jos !

— Nici n-ai putea, dragul meu, chiar dacă n-ai fi voios, rîse Gustav.

Cei trei băieţi intrară la prefectură. Aici străbătură nişte coridoare lungi şi trecură printr-o grămadă de încăperi. În sfîrşit îl găsiră pe sergentul serviciului criminalistic, care tocmai lua masa. Emil i se prezentă.

— Aha ! spuse domnul Lurje, între două îmbucături. Da, Emil Stuhlbein, ^* tînărul detectiv amator. Mi-ai fost anunţat prin telefon. Comisarul vrea să stea de vorbă cu tine. Te aşteaptă. Hai cu mine. Şi înainte de a pleca, sergentul mai muşcă o dată din pîinea cu unt.

— Noi te aşteptăm aici, spuse profesorul.

Iar Gustav strigă după Emil :

Să vii repede ! Mor de foame cînd îi văd pe alţii înfulecînd !

Domnul Lurje îl plimbă prin mai multe coridoare, coti la stînga, apoi la dreapta şi iar la stînga. Pe urmă bătu la o uşă.

— Intră ! se auzi un glas, dinăuntru.

Lurje întredeschise uşa şi anunţă, mestecînd de zor :

Tînărul detectiv e aici, domnule comisar. Emil Fischbein ăla, ştiţi dumneavoastră ! Tischbein mă cheamă, îl îndreptă Emil. Frumos nume, adevărat, răspunse domnul Lurje, dîndu-i lui Emil o pălmuţă care era cît pe-aci să-l dea peste cap.

Comisarul era un om politicos. Emil fu poftit să stea într-un fotoliu confortabil şi să povestească, de la început, toată povestea cu furtul, fără să uite nimic. Cînd termină, comisarul îi spuse solemn :

— Bine. Acum ia-ţi banii.

— Slavă Domnului !

Emil oftă adînc şi-şi puse banii în buzunar, aşezîndu-i cu mare grijă.

Dar să nu mai laşi pe nimeni să ţi-i şterpelească ! Nu ! N-aveţi nici o teamă ! Îi duc imediat bunicii. Că bine zici ! Era să uit ! Lasă-mi adresa ta din Berlin. Mai rămîi aici cîteva zile, nu? Eu aşa aş vrea, răspunse Emil. Locuiesc în strada Schumann numărul 15, la domnul Heimbold. Aşa se numeşte unchiul meu... şi mătuşa mea. Frumos aţi dus la capăt afacerea asta, spuse comisarul, aprinzîndu-şi o ţigară groasă. Prietenii mei au lucrat minunat, ce e drept, e drept ! se entuziasmă Emil. Gustav cu claxonul lui, şi profesorul, şi micul Marţi, şi Krummbiegel, şi fraţii Mittenzwey, toţi, zău ! E o plăcere să ai de-a face cu ei. Mai ales profesorul e un as ! Ei, mi se pare că nici tu nu eşti de lepădat, zîmbi comisarul, scoţînd nori groşi de fum. Aş vrea să ştiu, domnule comisar, ce o să se întîmple acum cu Gründeis, sau cum l-o fi chemînd?

L-am trimis la serviciul de identificare. Acolo au să-l fotografieze şi au să-i ia amprentele digitale. Pe urmă, comparăm fotografia şi amprentele cu cele pe care le avem în fişe.

Cum adică ? Avem portretele tuturor criminalilor care au mai fost pedepsiţi şi avem şi amprentele picioarelor şi mîinilor multor criminali pe care nu i-am putut prinde pînă acum şi pe care îi căutăm. E foarte posibil ca hoţul tău să mai fi comis şi alte furturi şi spargeri înainte de a-ţi lua         ţie banii. Nu-i aşa ?

— Da, sigur. La asta nu mă gîndisem.

Iartă-mă, o clipă ! se scuză politicos comisarul, căci se auzise soneria telefonului. Da... e o afacere interesantă pentru dumneavoastră... Poftiţi aici la mine în birou... spuse el, apoi lăsă jos receptorul. Peste cîteva minute au să vină nişte ziarişti, să-ţi ia un interviu. Cum adică ? întrebă Emil. A lua un interviu înseamnă a întreba. Nu se poate ! se miră Emil. Atunci, cum ? Am să fiu dat la ziar ? Probabil. Cînd un licean prinde un hoţ, devine celebru.

Cineva bătu la uşă. Patru domni intrară. Comisarul le întinse mîna şi le povesti pe scurt aventura lui Emil. Cei patru domni începură să scrie de zor.

Straşnic ! spuse unul dintre reporteri. Ţărănuşul detectiv ! Poate îl angajaţi la serviciul extern, adăugă altul rîzînd. De ce nu te-ai dus imediat să cauţi un poliţist şi să-i povesteşti ce ai păţit ? întrebă cel de al treilea.

Emil simţi un nod în gît. Îşi aminti de Jeschke, jandarmul din Neustadt, şi de visul său şi i se făcu părul măciucă.

Da, de ce ? îl întrebă şi comisarul, cu un ton încurajator.

Emil ridică din umeri şi răspunse :

Să vă spun drept : pentru că la Neustadt am pictat un nas roşu şi o mustaţă pe statuia Marelui Duce. Vă rog să mă arestaţi, domnule comisar.

Cei cinci domni, în loc să se încrunte, izbucniră în rîs.

Ce vorbeşti ? se miră comisarul. Doar n-o să-l băgăm la închisoare pe unul dintre cei mai buni detectivi ai noştri. Nu ? Adevărat ? O ! ce bine îmi pare ! se bucură Emil, simţind că i se ia o piatră de pe inimă.

Apoi se apropie de unul din reporteri şi-l întrebă :

Nu mă recunoaşteţi ? Nu. Şi cu toate astea, ieri, într-un tramvai de pe linia 177, mi-aţi plătit biletul, fiindcă n-aveam bani. Aşa e ! recunoscu reporterul. Acum îmi aduc aminte. Ai vrut chiar să-mi afli adresa, ca să-mi trimiţi banii.

— Vreţi să vi-i dau acum ? întrebă Emil, scoţînd zece pfenigi din buzunar.

Prostii ! se împotrivi reporterul. Dar ia ascultă, parcă mi-ai spus şi cum te cheamă... Da, da. De obicei spun. Mă cheamă Tischbein. Şi pe mine Kästner, răspunse ziaristul. Apoi îşi strînseră mîna. Minunat ! zîmbi comisarul. Va să zică sînteţi cunoştinţe vechi ? Ascultă, Emil — vorbi domnul Kästner — nu vrei să vii cu mine la redacţie ? Mai întîi o să trecem pe la cofetărie, să mîncăm cîteva prăjituri cu frişcă. Îmi daţi voie să vă invit eu ? întrebă Emil. Ei, dar ambiţios mai eşti ! Ziariştii rîseră, încîntaţi. Nu, nu, lasă-mă să te invit, spuse domnul Kästner. Cu mare plăcere, dar mă aşteaptă profesorul şi Gustav. Îi luăm şi pe ei, se înţelege de la sine, îl asigură Kästner.

Ceilalţi ziarişti mai aveau încă multe de întrebat.

Emil le dădu explicaţii şi ei luară iar note.

Hoţul e un începător ? întrebă unul dintre ei Nu cred, răspunse comisarul. S-ar putea chiar să avem o mare surpriză. În orice caz, domnilor, chemaţi-mă la telefon peste o oră.

Se despărţiră. Emil, însoţit de Kästner, se duse iar la domnul Lurje. Acesta se opri o clipă din mestecat şi exclamă :

A ! iată-l pe micul Oberbein ! Tischbein ! îl corectă Emil.

Domnul Kästner îi sui pe Emil, pe Gustav şi pe profesor într-o maşină şi îi duse mai întîi la cofetărie. Pe drum, Gustav claxonă şi băieţii rîseră cu poftă cînd îl văzură pe Kästner tresărind, speriat.

La cofetărie petrecură minunat. Mîncară tarte cu cireşi şi cu frişcă multă, povestind tot ce le trăsnea prin minte : despre consiliul lor din piaţa Nikolsburg, despre urmărirea în automobil, despre noaptea petrecută la hotel, despre deghizarea lui Gustav, despre scandalul de la bancă. La sfîrşit, Kästner declară :

Sînteţi trei băieţi grozavi !

Băieţii se simţiră foarte mîndri şi mai mîncară cîte o tartă. După aceea, Gustav şi profesorul plecară cu autobuzul. Emil le făgădui că va telefona chiar în ziua aceea lui Marţi şi porni cu domnul Kästner spre redacţie.

Clădirea în care se afla ziarul era uriaşă. Închipuiţi-vă o clădire aproape cît a prefecturii de poliţie ! Iar pe coridoare zarvă, oameni care aleargă de colo, colo, ca la cursele cu obstacole...

Emil şi Kästner intrară într-un birou, unde se afla o domnişoară blondă, foarte drăguţă. Kästner începu să măsoare biroul în lung şi în lat, dictîndu-i dactilografei cele povestite de Emil. Din cînd în cînd se oprea şi întreba :

— Aşa s-a întîmplat, nu ?

Emil dădea din cap că da, iar celălalt începea din nou să dicteze.

Pe urmă, îi telefonă comisarului.

Ce spui ? strigă Kästner în receptor. E nemaipomenit ! Şi zici să nu-i spun încă ? Adevărat ?... Îmi pare foarte bine... Mii de mulţumiri... E senzaţional !...

Apoi puse receptorul în furcă, se uită la Emil ca şi cum atunci l-ar fi văzut pentru prima dată şi zise :

— Emil, hai cu mine să te fotografiem.

— Nu mai spune ! se miră Emil.

Dar îl urmă, ascultător, pe domnul Kästner. Urcară împreună încă trei etaje, pînă ce ajunseră într-o cameră cu ferestre mari, foarte luminată. Aici Emil îşi aranjă părul şi se lăsă fotografiat.

Apoi domnul Kästner îl duse în tipografie. Ce zgomot era acolo ! Parcă ar fi ţăcănit o sută de maşini de scris. Domnul Kästner îi dădu unui om foile de hîrtie pe care le scrisese domnişoara cea blondă. Îi spuse omului aceluia că se va întoarce imediat, fiindcă era vorba de un lucru foarte important ; mai întîi însă, trebuia să-l trimită pe Emil la bunică-sa.

Coborîră împreună cu liftul la parter şi ieşiră din clădire. Domnul Kästner chemă un taxi, îl urcă pe Emil înăuntru, îi dădu şoferului bani, cu toată împotrivirea băiatului, şi-i spuse :

Du-l pe tînărul meu prieten în strada Schumann 15.

Apoi, îşi strînseră mîna prieteneşte şi domnul Kästner adăugă :

— Cînd ai să te întorci acasă, dă-i mamei tale salutări din partea mea. Sînt sigur că trebuie să fie o femeie foarte cumsecade.

— Cred şi eu ! răspunse Emil.

— Şi să nu uiţi să citeşti ziarul de seară. Ai să te miri foarte mult de ce-ai să găseşti acolo !

Maşina porni. Emil mai întoarse o dată capul şi-l salută pe domnul Kästner, făcîndu-i semne prieteneşti. Acesta îi răspunse şi el, la fel de prietenos.

Apoi maşina dispăru la o cotitură.