Capitolul XIII Domnul Gründeis capătă o gardă de onoare

Ferestrele camerei cu numărul 61 dădeau în piaţa Nollendorf. De aceea a doua zi dimineaţă, cînd domnul Gründeis se uită afară pe cînd se pieptăna, zări o mulţime de copii învîrtindu-se pe acolo. Puteau fi număraţi cel puţin două duzini, care se jucau cu mingea în faţa grădinii. Altă bandă ocupa intrarea dinspre strada Kleist, iar o a treia, intrarea metroului.

Se vede că sînt în vacanţă, mormăi el, nemulţumit, punîndu-şi papionul.

În acelaşi timp, profesorul, care prezida o adunare în curtea cinematografului, ocăra ca un birjar:

Noi ne spargem capul zi şi noapte să-l prindem pe hoţ, iar voi, capete de boi ce sînteţi, nu găsiţi altceva mai bun de făcut decît să mobilizaţi tot Berlinul ! Credeţi că avem nevoie de toţi spectatorii ăştia? Turnăm un film? Dacă banditul o să ne scape, o să fie vina voastră, flecarilor ce sînteţi !

Ceilalţi, strînşi roată în jurul lui, îl ascultau cu răbdare, dar conştiinţa nu părea să-i supere prea mult. Doar pe unii, foarte puţini la număr, îi chinuiau mustrările de cuget. Gerold răspunse :

Nu-ţi mai face inimă rea, profesore. O să-l prindem pe hoţ, orice o fi !

— Hai, plecaţi de aici, flecari proşti ce sînteţi ! Şi daţi ordin bandei să se poarte prudent. Să nu se uite de loc spre hotel. Aţi înţeles? Înainte, marş !

Copiii plecară. Detectivii rămaseră singuri în curte.

— Am împrumutat zece mărci de la portar, anunţă Emil. Dacă omul nostru pleacă în voiaj, măcar o să avem bani ca să-l putem urmări.

Hai să-i gonim acasă pe copii ! îşi dădu cu părerea Krummbiegel.

— Crezi chiar că au să vrea să se ducă? Sînt în stare să rămînă aici chiar dacă ar arunca cineva piaţa în aer, răspunse profesorul.

Nu ne rămîne decît un singur lucru, propuse Emil: să ne schimbăm planul. Nu-l mai putem încercui pe Gründeis cu spioni dar putem să asmuţim haita asupra lui din toate părţile, cu toţi copiii. Băgaţi de seamă ce spun : din toate părţile şi cu toţi copiii. M-am gîndit şi eu la asta, răspunse profesorul. Cel mai bun lucru ar fi să ne schimbăm tactica şi să-l scoatem din sărite într-atîta, încît să se dea bătut.

— Minunat ! strigă Gerold.

— Nici vorbă că mai degrabă o să-i convină să dea banii înapoi, decît să aibă după el vreo sută de copii, care să se învîrtească în jurul lui şi să urle ore întregi în aşa fel, încît să se adune tot oraşul şi să-l înşface poliţia, rosti scurt Emil.

Ceilalţi aprobară. Un clopoţel răsună sub poartă şi Pony Hüchen, surîzătoare, îşi făcu intrarea în curte.

Bună dimineaţa, băieţi, strigă ea. Apoi sări de pe bicicletă, îl salută pe văru-său, pe profesor şi pe prietenii lor şi desfăcu un coşuleţ pe care îl legase zdravăn de ghidon. Vă aduc cafea şi franzele cu lapte, ciripi ea. Am şi o cană curată. Poftim, i s-a spart toarta ! Ce ghinion !

Copiii mîncaseră cu toţii, din belşug. Mîncase şi Emil, la hotelul Kreid. Dar niciunul dintre ei n-ar fi vrut să necăjească fetiţa. De aceea băură cafeaua cu lapte din cana fără toartă şi mîncară franzeluţele, de parcă ar fi fost nemîncaţi de patru săptămîni.

Doamne, bună mai e ! făcu Krummbiegel. Şi ce prăjite sînt franzeluţele ! mormăi profesorul, între două îmbucături. Nu-i aşa ? întrebă Pony. Da, da, se cunoaşte cînd e o gospodină în casă ! Vrei să zici : în curte, o îndreptă Gerold. Ce mai nou prin strada Schumann ? întrebă Emil.

— Mulţumesc, toate-s bune. Multe sărutări de la bunica. Dacă n-o să vii curînd, n-ai să capeţi de mîncare decît peşte în fiecare zi, drept pedeapsă.

Ei, drăcie ! şopti Emil, posomorîndu-se.

— De ce spui: ei, drăcie ? întrebă cel mai mic dintre Mittenzwey. Peştele e foarte bun !

Toţi îl priviră cu mirare, căci de obicei el nu vorbea niciodată. Mittenzwey se roşi şi se ghemui în spatele fratelui său mai mare.

Emil nu poate să înghită nici măcar o îmbucătură de peşte, explică Pony Hütchen. Şi cînd încearcă, o dă afară pe loc.

Astfel trăncăneau copiii, veseli toţi, foarte bine dispuşi şi foarte atenţi faţă de Pony. Profesorul îi ţinea bicicleta, Krummbiegel îi clăti termosul şi cana. Mittenzwey senior împături frumos hîrtia în care fuseseră învelite franzeluţele. Emil legă coşul la loc, pe ghidon. Gerold încercă dacă erau bine umflate camerele bicicletei. Iar Pony Hütchen se învîrtea de colo,

colo, prin curte, cîntînd şi povestind cîte-n lună şi-n stele.

Stop ! strigă ea deodată, rămînînd într-un picior. Voiam să vă întreb ceva : ce caută atîţia copii în piaţa Nollendorf? Parcă ar fi acolo o colonie de vară.

—Sînt nişte gură-cască, care au auzit vorbindu-se despre goana noastră după hoţ şi vor să ia şi ei parte, îi explică profesorul.

Tocmai atunci Gustav năvăli pe poartă, claxonînd din toate puterile şi strigînd :

Atenţie ! Uite-l !

Toţi se pregătiră să dea fuga.

Ascultaţi ! strigă profesorul. Să-l încercuim. Aşezaţi-vă în spatele lui, în faţă, la dreapta, la stînga ! Aţi înţeles? O să primiţi noi ordine pe drum ! Înainte, marş !

Se repeziră toţi spre poartă, îmbulzindu-se care mai de care să iasă cît mai repede din curte. Pony Hütchen, puţin jignită, rămase la urmă, singură, şi sărind pe bicicleta nichelată ea mormăi, la fel ca bunica :

Afacerea asta nu miroase de loc a bine ! Afacerea asta nu miroase de loc a bine !

Şi plecă pe urma băieţilor.

Omul cu pălăria tare tocmai se ivise în pragul hotelului. El coborî încet treptele de la intrare şi porni spre dreapta, pe strada Kleist. Profesorul, Emil şl Gustav trimiseră cît putură de repede curieri spre diferite grupuri de copii. Trei minute mai tîrziu, domnul Gründeis era încercuit.

Foarte mirat, el se uită în toate părţile. Copiii trăncăneau între ei, rîdeau, îşi dădeau ghionturi şi ţineau pasul cu el. Unii îl priveau atît de fix, încît Grüindeis se simţi prost şi nu mai îndrăzni să se uite la ei.

Sss ! O minge îi şuieră pe deasupra capului. El tresări şi grăbi paşii. Copiii porniră şi ei mai iute.

Domnul Gründeis voi să cotească repede pe o stradă laterală. Dar altă ceată de copii ieşi tocmai atunci, în pas alergător, din strada aceea.

—Ia uitaţi-vă ce mutră face ! rîse Gustav. Parcă tot ar vrea să strănute.

—Treci puţin în faţa mea, spuse Emil. Nu-i încă timpul să mă recunoască. O să mă vadă el curînd !

Gustav, întinzîndu-se cît era de lung, se înfipse în faţa lui Emil, ca un luptător. Pony Hütchen însoţea alaiul pe bicicleta ei şi suna din clopoţel, mulţumită.

Se vedea cît de colo că omul cu pălăria tare începuse să devină nervos. Parcă presimţind ce îl aşteaptă, făcea nişte paşi uriaşi. Dar degeaba ! De duşmani nu putea să scape.

Deodată, Gründeis se opri încremenit, se întoarse înapoi şi porni în goană de-a lungul străzii pe care venise. Copiii făcură şi ei imediat stînga-mprejur şi marşul reîncepu, în sens invers. Un băiat — Krummbiegel — îi tăie calea cu atîta precizie, încît îl făcu să se poticnească.

Ce te-a apucat, derbedeule ? strigă Gründeis. Ia stai, că acum chem un sergent. Da, chiar te rog, cheamă-l ! răspunse Krummbiegel. De cînd aşteptăm noi asta. Hai, cheamă-l odată !

Dar domnului Gründeis se vede că nici prin gînd nu-i trecea să cheme un sergent. Dimpotrivă. Toată afacerea asta i se părea din ce în ce mai neliniştitoare. I se făcuse frică şi, într-adevăr, nu mai ştia încotro să se ducă. Oamenii începeau să se ivească pe la geamuri. Vînzătoarele şi clienţii ieşeau de prin prăvălii şi întrebau ce s-a întîmplat. Dacă ar fi apărut atunci şi un sergent, s-ar fi isprăvit cu el.

Hoţul avu o idee. Zărind o sucursală a Băncii Comerciale şi Particulare, rupse cercul care îl împresura, se grăbi spre uşa de intrare a băncii şi dispăru înăuntru.

Profesorul se repezi în faţa uşii strigînd :

Gustav să intre cu mine ! Emil să mai stea aici niţel ! Cînd o să claxoneze Gustav, atunci să vină şi el înăuntru, împreună cu zece băieţi. Pînă atunci, alege-i pe cei mai buni, Emil ! Acum e acum !

Apoi Gustav şi profesorul dispărură în interiorul băncii. Lui Emil îi bătea inima atît de tare, încît îi vîjîiau urechile. Sosise clipa hotărîtoare ! Îi cheamă pe Krummbiegel, pe Gerold, pe fraţii Mittenzwey şi pe alţi cîţiva. Celorlalţi le porunci să se împrăştie.

Copiii se depărtară însă numai cu cîţiva paşi de clădirea băncii. Niciunul dintre ei n-ar fi vrut, nici în ruptul capului, să lipsească de la spectacolul care se pregătea.

Pony Hütchen se rugă de un băiat să-i ţină bicicleta şi se apropie de Emil.

Iată-mă şi pe mine, spuse ea. Curaj ! Acum se îngroaşă gluma. Doamne, Doamne, cum mai tremur!... Ca varga. Îţi închipui cumva că eu nu tremur ? o întrebă Emil.