Capitolul III Călătoria spre Berlin poate să înceapă

Emil îşi scoase şapca de şcolar şi spuse :

— Bună ziua, domnilor. E un loc şi pentru mine ?

Fireşte că era. Iar o doamnă grasă, care îşi scosese pantoful stîng ca să-şi mai uşureze piciorul din strînsură, îi spuse vecinului ei, care gîfîia cu zgomot cînd respira :

— În ziua de azi rar mai vezi copii atît de politicoşi ca băiatul ăsta ! Cînd mă gîndesc la vremurile tinereţii mele! Of, Doamne! Oamenii erau cu totul altfel pe atunci !...

Pe cînd vorbea, ea îşi mişca ritmic degetele stîlcite, în fundul ciorapului stîng. Emil o privea, curios. Iar bărbatul gîfîia atît de tare, încît abia putea să aprobe cu capul.

Emil ştia de mult că unii oameni repetă într-una : "Of, Doamne ! Ce bine era pe vremuri !" Şi nici nu mai asculta cînd cineva spunea că pe vremuri aerul era mai sănătos sau că boii aveau capul mai mare. În general, spusele lor nu erau adevărate. Oamenii aceştia făceau parte dintre cei ce nu se simţeau bine cînd erau mulţumiţi.

Emil îşi pipăi buzunarul drept al hainei şi se linişti auzind fîşîitul plicului De altfel, tovarăşii de drum îi inspirau încredere şi nu semănau nici a hoţi, nici a criminali. Lîngă domnul care gîfîia şedea o femeie care croşeta un şal. În colţ, lîngă geam, alături de Emil, un domn cu pălărie tare citea ziarul.

Deodată, domnul îşi puse ziarul alături, scoase din buzunar o bucată de ciocolată şi i-o întinse lui Emil, zicîndu-i :

Nu pofteşti niţică ciocolată, băiete ? Nu ştiu dacă pot să îndrăznesc, răspunse Emil, şi luă ciocolata. Apoi îşi scoase repede şapca, se înclină şi se prezentă : Mă numesc Emil Tischbein.

Călătorii zîmbiră. Domnul îşi scoase la rîndul său pălăria, şi spuse :

Îmi pare bine ! Pe mine mă cheamă Gründeis.

Doamna cea grasă, care îşi scosese pantoful stîng, întrebă apoi :

Ia spune, mai trăieşte la Neustadt postăvarul Kurzhals ? Cum să nu ! Sigur că mai trăieşte, răspunse Emil. Îl cunoaşteţi ? Ştiţi că şi-a cumpărat locul pe care are prăvălia ? Ei, atunci să-i dai salutări de la doamna Iakob, din Gross-Grünau. Dar acum mă duc la Berlin... Nu-i nici o grabă. Îi dai salutările cînd te întorci, spuse doamna Iakob, mişcîndu-şi de zor degetele picioarelor şi rîzînd atît de tare, încît pălăria îi alunecă pe obraz. Va să zică te duci la Berlin ? se interesă domnul Gründeis. Da, şi bunica mă aşteaptă la gara Friedrichstrasse, în faţa chioşcului cu flori, răspunse Emil, pipăindu-şi din nou haina.

Slavă domnului, plicul fîşîia mereu !

— Cunoşti Berlinul ?

Nu.

— Ei, atunci o să rămîi cu gura căscată ! La Berlin s-au clădit de curînd case cu cîte o sută de etaje, aşa că au trebuit să lege zdravăn acoperişurile de cer, ca să nu zboare... Şi dacă cineva e grăbit să ajungă dintr-un cartier în altul, poate face călătoria vîrît într-o ladă de-a poştei. Lada se pune într-un tub. Omul e trimis ca un plic pneumatic, la oficiul poştal din cartierul unde vrea să se ducă... Iar dacă are cineva nevoie de bani, se duce la o bancă, îşi lasă creierul amanet şi capătă în schimb o mie de mărci. Omul nu poate trăi fără creier decît cel mult două zile, şi nu şi-l poate scoate de la bancă dacă n-aduce o mie două sute de mărci. Acum s-au inven­tat nişte aparate chirurgicale extraordinare, care...

Mă faci să cred că şi dumneata ţi-ai lăsat creierul amanet, se amestecă domnul care gîfîia. Şi adăugă : ia mai iasă prostiile !

De teamă, degetele de la picioarele grăsunei doamne lakob înţepeniră, iar doamna care croşeta se opri din lucru.

Emil rîse, în silă. Şi cum harţa dintre cei doi domni mai continuă încă multă vreme, el zise în gînd : „N-aveţi decît să vă duceţi dracului...“ şi începu să-şi desfacă pacheţelul cu sandvişuri, deşi de-abia luase masa de prînz.

Pe cînd mînca al treilea sandviş, trenul se opri într-o gară mare. Emil nu văzu nicăieri tăbliţa cu numele gării şi nici nu înţelese ce striga conductorul trenului. Coborîseră aproape toţi călătorii: şi domnul care gîfîia, şi doamna care croşeta, şi doamna Iakob. Aceasta din urmă abia mai avu timp să coboare, fiindcă nu-şi mai putea încheia pantoful.

Să nu uiţi să-i dai salutări domnului Kurzhals din partea mea ! îi mai spuse ea o dată.

Emil dădu din cap.

Acum rămăsese doar cu domnul care purta pălărie tare. Asta nu-i plăcea de loc. Cînd un domn îţi dă ciocolată şi spune baliverne, să ştii că nu-i lucru curat. Ca să nu stea degeaba, Emil se gîndi să-şi mai pipăie o dată plicul. Dar nu îndrăzni. Cînd trenul porni, băiatul se duse Îi avea pe toţi. Dar nu ştia cum să-i ascundă mai bine. În sfîrşit îi veni o idee. Luă un ac cu gămălie pe care îl găsi în gulerul hainei, prinse cu el cele trei hîrtii, apoi plicul, şi pe urmă căptuşeala hainei.

Astfel, ca să spun aşa, îşi ţintui banii... „Acum nu mi se mai poate întîmpla nimic“, îşi spuse el. Şi se reîntoarse în compartiment.

Domnul Gründeis dormea ghemuit pe-un colţ de banchetă. Emil se bucură că n-o să fie nevoit să stea de vorbă cu el şi începu să se uite pe geam. Prin faţa lui defilau copaci, mori de vînt, ogoare, fabrici, cirezi de vaci, ţărani care făceau semne cu mîna... Şi ce plăcut era să le vezi pe toate, învîrtindu-se aşa, aproape ca pe o placă de gramofon ! Dar nu se poate să stai ore întregi şi să te uiţi pe geam...

Domnul Gründeis continua să doarmă şi sforăia uşurel. Lui Emil i-ar fi făcut mare plăcere să se plimbe un pic, dar se temea să nu-şi trezească vecinul, fiindcă tocmai asta n-ar fi vrut. De aceea se rezemă în colţul opus al compartimentului şi începu să se uite la cel ce dormea. De ce stătea tot timpul cu pălăria pe cap ? Ce faţă lunguiaţă avea, şi ce mustăcioară subţire şi neagră, şi cîte cute în jurul gurii ! Avea urechi subţiri de tot şi foarte depărtate de cap.

Doamne ! Emil tresări şi apoi înlemni de spaimă. Fusese cît pe-aci să adoarmă ! Dar nu trebuia să doarmă nici în ruptul capului ! Măcar de s-ar mai urca vreun călător! Trenul se mai opri de cîteva ori , dar nu se urcă nimeni. Erau de-abia orele patru şl Emil mai avea încă două ore de drum. Se pişcă de-un picior. Asta îi ajuta întotdeauna la şcoală, la ora de istorie a domnului Bremser.

Cîteva minute lucrurile merseră bine. Emil se gîndi la Pony Hütchen şi se întrebă cum o fi arătînd ea oare acum ? Nu-şi mai putea aminti de loc cum arăta la faţă. Ţinea minte doar că ultima oară, cînd Pony venise în vizită la Neustadt, cu bunica şi cu tuşa Martha, voise să boxeze cu el. Dar el refuzase, fiindcă ea era de categorie pană, iar el de categorie semigrea. Lupta ar fi fost neloială — îi explicase Emil. Doar să-i fi tras un „uppercut" şi ar fi lipit-o de perete ! Dar ea nu-l lăsase în pace pînă nu-i despărţise mătuşa Martha.

Bum ! Fusese cît pe-aci să cadă de pe banchetă. Oare iar aţipise ? Se pişcă de mai multe ori de picior. Bietul picior i se umflase de vînătăi. Dar degeaba...

Desperat, încercă să numere ciucurii de la banchetă. Îi numără întîi de sus în jos, apoi de jos în sus . De sus în jos ieşeau douăzeci şi trei , de jos în sus ieşeau douăzeci şi patru. Emil se rezemă de peretele compartimentului şi începu să se gîndească ce-o mai fi şi asta.

Şi tot gîndindu-se, adormi.