Capitolul IV Un vis în care se aleargă mult

Lui Emil i se păru deodată că trenul se învîrteşte în cerc, aşa cum fac trenuleţele cu care se joacă copiii în casă. Se uită pe fereastră şi totul i se păru foarte ciudat. Cercul se strîngea din ce în ce mai mult. Locomotiva se apropia tot mai mult de ultimul vagon, şi parcă făcea asta dinadins. Trenul se învîrtea, se rotea mereu, ca un cîine care se căzneşte să-şi muşte coada. Iar în mijlocul cercului ăstuia negru şi nebunesc se aflau cîţiva copaci, o moară de sticlă şi o casă mare, mare, cu două sute de etaje.

Emil voi să se uite la ceas şi duse mîna la buzunar. Trase, trase, pînă ce, hop ! apăru pendula din odaia mamei. Atunci se uită la cadran şi citi :

— O sută optzeci şi cinci de ore-kilometri. Scuipatul pe jos e interzis, cu riscul vieţii.

Emil se uită din nou pe geam. Locomotiva se apropia tot mai mult de ultimul vagon. Lui Emil i se făcu o frică grozavă. Căci dacă locomotiva s-ar fi ciocnit de ultimul vagon, nici vorbă că s-ar fi întîmplat un accident. Asta era limpede. Emil nu voia nici în ruptul capului să aştepte accidentul. De aceea deschise portiera şi începu să alerge pe scările vagoanelor. O fi adormit cumva mecanicul ? Tot alergînd aşa, se uită, în treacăt, prin compartimente. Nimeni, nicăieri. Trenul era gol. Emil nu văzu decît un om, unul singur, care avea pe cap o pălărie tare, de ciocolată. Omul rupse o bucată din borul pălăriei şi o înghiţi. Emil bătu în geam şi arătă spre locomotivă. Dar omul se mulţumi să rîdă, mai rupse o bucată de ciocolată şi, după ce o înghiţi, se frecă mulţumit pe burtă, fiindcă îl plăcuse.

În sfîrşit, Emil ajunse la tender, şi, după ce făcu un salt dibaci, se pomeni lîngă mecanicul locomotivei. Acesta, cocoţat pe scaunul lui, pocnea din bici şi ţinea în mîini nişte hăţuri, ca şi cum ar îi mînat nişte cai înhămaţi la locomotivă. Şi chiar aşa era ! Trei rînduri, de cîte trei cai fiecare, trăgeau trenul. Caii aveau prinse de copite patine cu roţi de argint şi cîntau, alunecînd de-a lungul şinelor : „Să gonim, căci trebuie să ieşim din oraş !“

Emil îl smuci pe vizitiu şi-i strigă :

Opreşte ! Altfel se întîmplă o nenorocire !

Atunci îşi dădu seama că vizitiul nu era altul decît domnul Jeschke, jandarmul, în persoană.

El se uită la Emil cu o privire pătrunzătoare şi îl întrebă :

Cine au fost ceilalţi băieţi ? Cine a smîngălit chipul Marelui Duce Carol ? Eu, spuse Emil. Cine mai era cu tine ? Asta nu spun. Atunci o să ne învîrtim mai departe în cerc.

Şi jandarmul Jeschke dădu bici mîrţoagelor, care se ridicară în două picioare şi începură să alerge mai repede decît pînă atunci, spre ultimul vagon. În ultimul vagon se afla doamna Iakob, care îşi flutura pantofii, cuprinsă de-o groază nebună, căci mîrţoagele se sileau să-i înşface degetele de la picioare.

Domnule jandarm, îţi dau douăzeci de mărci, spuse Emil. Lasă prostiile ! răcni Jeschke şi începu să biciuie caii, ca un nebun.

Atunci Emil îşi pierdu cumpătul şi sări jos din tren. Se dădu de-a berbeleacul de vreo douăzeci de ori de-a lungul rampei, dar nu se lovi. Apoi se ridică şi se uită după tren. Acesta se oprise şi cei nouă cai îşi întorceau capetele după el. Jandarmul Jeschke sărise în picioare, dădea bice cailor, şi urla :

Diieee ! Haideee ! După el !

Cei nouă cai ieşiră de pe linii şi se năpustiră asupra lui Emil. Vagoanele săltau ca nişte mingi de cauciuc.

Fără să mai stea pe gînduri, Emil începu să alerge cît putu de repede, străbătu o livadă, trecu de-a lungul unui şir de copaci, apoi pe deasupra unui pîrîu, în direcţia zgîrie-norului. Din cînd în cînd, se uita înapoi. Trenul alerga într-una după el, duduind, cu zgomot asurzitor. Caii călcară în picioare copacii şi-i făcură praf. Mai rămase nevătămat doar un stejar uriaş. Pe cea mai înaltă cracă a stejarului stătea doamna Iakob cea grasă, iar vîntul o legăna încoace şi încolo. Ea plîngea şi nu-şi mai putea încheia pantoful. Emil alergă mai departe.

Casa cu două sute de etaje avea o boltă mare, neagră. Emil se repezi într-acolo, străbătu bolta şi ieşi pe partea cealaltă. Trenul gonea după el. Tare ar mai fi vrut Emil să se aşeze în vreun ungher, să doarmă, căci se simţea grozav de ostenit şi tremura din toate încheieturile. Dar nu trebuia să doarmă ! Căci trenul trecea prin casă, huruind îngrozitor.

Emil zări o scară de fier, care ducea sus, pe acoperiş; şi începu să se urce pe ea. Din fericire era bun la gim-

nastică. Tot urcîndu-se mereu, numără etajele. La al cincilea îndrăzni să se uite în jos. Copacii se făcuseră mici de tot ! Iar moara de sticlă abia dacă mai putu s-o recunoască. Dar vai ! Ce groază ! Trenul se cocoţa şi el pe casă ! Emil se urcă tot mai sus. Trenul tropăia şi duduia pe trepte, ca şi cum s-ar fi aflat pe şine.

Etajul o sută. Etajul o sută douăzeci. Etajul o sută patruzeci. Etajul o sută şaizeci. Etajul o sută nouăzeci. Etajul două sute! Emil ajunsese pe acoperiş şi nu mai ştia ce să facă. Auzea în urmă-i nechezatul cailor. Alergă pînă la capătul acoperişului, îşi scoase batista din buzunar şi o desfăcu. Mîrţoagele, acoperite de sudoare, ajunseră la marginea acoperişului, trăgînd trenul după ele. Emil îşi desfăcu batista, ridicînd-o sus, deasupra capului, şi sări în gol. Mai auzi trenul zdrobind coşurile de la sobe, apoi, pentru o clipă, îşi pierdu auzul şi văzul.

Şi pe urmă, buf ! Căzu într-o poiană.

Frînt de oboseală, rămase mai întîi lungit la pămînt, cu ochii închişi. Tare ar fi vrut să viseze ceva frumos şi să se lase în voia visului ! Dar fiindcă nu se simţea încă în deplină siguranţă, se mai uită o dată spre vîrful clădirii celei mari. Acolo îi zări pe cei nouă cai, gata să-şi deschidă umbrelele. Jandarmul Jeschke avea şi el o umbrelă, cu care dădea ghes animalelor. Caii se ridicară pe picioarele de dinapoi, îşi luară avînt şi săriră în gol. Trenul plutea spre livadă şi se vedea din ce în ce mai mare.

Emil se ridică dintr-un salt, străbătu în goană liva da şi se îndreptă spre moara de sticlă. Moara era străvezie şi Emil o văzu înăuntru pe maică-sa, care o spăla la cap pe doamna Augustin.

Slavă Domnului ! îşi zise el şi se repezi în moară prin uşa din dos. Mămică, strigă el, ce să fac ? Dar ce ţi s-a întîmplat, băiete ? îl întrebă maică-sa văzîndu-şi mai departe de lucru.

— Uită-te prin perete !

Doamna Tischbein ridică privirea şi zări caii şi trenul care tocmai atunci ajunseseră în poiană şi se năpusteau spre moară.

E jandarmul Jeschke, spuse mama, clătinînd din cap, mirată. Fuge după mine, ca un nebun, de multă vreme ! Ei şi ?

— Acum vreo cîteva zile, în piaţa Tîrgului, am mînjit cu roşu nasul Marelui Duce Carol-cel-cu-falca-sucită şi i-am făcut o mustăcioară pe obraz.

Dar unde o fi vrut să i-o faci ? întrebă doamna Augustin, pufnind în rîs. Nicăieri, doamnă Augustin. Şi asta încă nu-i cel mai rău lucru. Jandarmul a vrut să afle numele colegilor care erau cu mine. Dar eu nu pot să-i spun. E o chestie de onoare. Emil are dreptate, spuse mama. Ce să facem acum ?

— Dă drumul la motor, dragă doamnă Tischbein, spuse doamna Augustin.

Mama lui Emil apăsă pe o pîrghie de lîngă masă şl cele patru aripi ale morii începură să se învîrtească. Fiindcă erau de sticlă şi fiindcă bătea soarele în ele, aripile luceau şi sclipeau atît de tare, încît nu le puteai privi. Cînd cei nouă cai sosiră în goană, cu trenul după ei, se speriară, se ridicară pe picioarele dinapoi şi nu mai voiră să înainteze nici măcar cu un pas. Prin pereţii de sticlă se auzeau înjurăturile jandarmului. Dar caii nu se urniră din loc.

Ei, acum poţi să mă speli la cap liniştită, spuse doamna Augustin. Băiatul a scăpat de primejdie.

Atunci coafeza Tischbein îşi începu iar lucrul. Emil se aşeză pe un scaun de sticlă şi începu să fluiere. Deodată pufni în rîs şi zise :

— Grozav ! Dacă aş fi ştiut că eşti tu aici, nu m-aş mai fi căţărat pe afurisita aceea de casă.

— Sper că nu ţi-ai rupt hainele ! îl întrebă mama, neliniştită. Apoi îl întrebă: Ai avut grijă de bani?

Auzind cuvintele acestea, Emil tresări tare de tot ş i căzu de pe scaun, bufnind din greu.

Şi se trezi.