Capitolul II Jandarmul Jeschke rămîne mut

Cînd ieşiră din casă, mama zise:

— Dacă trece tramvaiul cu cai, să-l luăm pînă la gară.

Care dintre voi ştie cum arată un tramvai cu cai? Şi cum tocmai tramvaiul coteşte strada şi se opreşte, fiindcă i-a făcut Emil semn, hai să vi-l descriu eu repede.

Tramvaiul cu cai e un fel de năzdrăvănie. Merge pe şine ca un tramvai în toată firea şi are vagoanele exact cum le au şi celelalte tramvaie, dar e tras numai de-o mîrţoagă. Pentru Emil şi pentru prietenii lui, mîrţoaga asta e ceva nemaipomenit! Ei visau tramvaie electrice, cu etaj, cu cinci faruri înainte şi două înapoi, dar primarul din Neustadt găsea că pentru o linie de patru kilometri un cal-putere era prea de ajuns. Aşadar, pînă una alta, nici vorbă nu putea fi de tramvai electric. Conductorul n-avea de manevrat nici pîrghii, nici manivele. Ţinea hăţurile în mîna stîngă, biciul în dreapta, şi diii ! gloabă !

Iar dacă vreun pasager dorea să coboare în faţa casei cu numărul 12 din strada Primăriei, n-avea decît să bată în geam. Conductorul zicea : Ptruu ! şi pasagerul era depus în faţa porţii. Poate că staţia adevărată se găsea tocmai la numărul 30 sau la numărul 46, dar asta n-avea nici o importanţă pentru tramvaiul din Neustadt, căci el nu se grăbea de loc. Calul avea timp berechet, conductorul avea timp berechet. Locuitorii din Neustadt, aşişderea. Şi dacă din întîmplase vreodată era cineva grăbit, n-avea decît să meargă pe jos...

Doamna Tischbein şi fiul ei coborîră în piaţa gării. Şi pe cînd Emil îşi dădea jos bagajul de pe platformă, o voce groasă bodogăni în spatele lor :

— Ei, plecaţi în Elveţia ?

Era vocea jandarmului Jeschke. Mama răspunse:

— Da’ de unde ! Fiu-meu se duce să petreacă o săptămînă la Berlin, la nişte rude...

Lui Emil i se făcu mai întîi albastru, apoi negru înaintea ochilor. Se simţea cu musca pe căciulă. Nu de mult, după lecţia de gimnastică ţinută pe pajiştea de pe malul lacului, vreo zece băieţi de la liceul teoretic aşezaseră o pălărie veche de fetru peste craniul pleşuv al statuii Marelui Duce, supranumit Carol-cu-falca-sucită. Iar Emil, fiindcă era bun la desen, fusese ridicat pe umeri de ceilalţi ca să picteze pe chipul Marelui Duce un nas roşu şi o mustaţă neagră ca smoala. Dar pe cînd încă mai picta, se ivise la celălalt capăt al pieţii jandarmul Jeschke.

Fugiseră toţi, cît ai clipi, dar Emil se temea să nu fi fost cumva recunoscuţi.

Totuşi, jandarmul nu spuse nimic, îi ură lui Emil călătorie bună şi se interesă de treburile şi de sănătatea doamnei.

Cu toate astea, Emil nu prea era liniştit. Şi, în vreme ce-şi căra bagajul din piaţă la gară, simţea cum i se moaie picioarele. Se aştepta din clipă în clipă să-l audă pe jandarmul Jeschke răcnind : „Sus mîinile, Emil Tischbein ! Eşti arestat !“

Dar nu se întîmplă nimic de felul acesta. Nu cumva jandarmul avea de gînd să aştepte pînă cînd s-o întoarce de la Berlin ?

Mama se duse la ghişeu şi luă un bilet (de clasa a III-a, bineînţeles) şi un bilet de peron. Apoi ieşiră pe peronul numărul unu — Neustadt, dacă vreţi să ştiţi, are patru peroane — şi aşteptară trenul de Berlin. Mai erau cîteva minute pînă la sosire.

— Să nu pierzi ceva, băiete, şi să nu te aşezi pe flori! Să rogi pe cineva să-ţi pună valiza în plasa de bagaje. Şi, mai cu seamă, fii politicos: să rogi frumos.

O să-mi pun eu singur valiza în plasă. Doar nu sînt de vată. Bine. Şi să nu greşeşti cînd te dai jos. Ajungi la Berlin la 18 şi 17 minute, în gara Friedrichstrasse. Să nu cobori mai înainte, nici în gara Zoo, nici în altă staţie. N-avea teamă, tînără doamnă. Şi mai întîi de toate, bagă de seamă să nu fii cu toată l umea la fel de obraznic cum eşti cu mine. După ce-ţi mănînci sandvişurile, să nu arunci hîrtia pe jos. Şi — să nu care cumva să pierzi banii !

Emil, înspăimîntat, îşi pipăi haina şi cercetă buzunarul din dreapta. Pe urmă, oftă uşurat şi zise :

N-a fugit nici unul! Apoi o luă de braţ pe maică-sa şi se plimbă cu ea, de colo, colo, pe peron. Şi tu, mămico, îi vorbi el, să nu te osteneşti prea mult ! Şi să nu te îmbolnăveşti, că n-ai pe nimeni să te îngrijească. Altfel, să ştii că mă urc în avion şi vin imediat acasă... Nu uita să-mi scrii. Să ştii că nu stau decît cel mult o săptămînă.

Apoi îşi îmbrăţişă mama drăgăstos şi ea îl sărută pe nas.

În sfîrşit, mugind şl fluierînd, sosi şi trenul de Berlin. Emil îşi mai îmbrăţişă o dată mama, apoi se urcă, ducîndu-şi geamantanul cu el, într-un compartiment. Mama îi întinse florile şi pachetul cu sandvişuri şi-l întrebă dacă are loc. Emil făcu din cap că da.

Atunci ne-am înţeles : te dai jos în gara Friedrichstrasse.

El mai dădu o dată din cap.

Bunica te aşteaptă în faţa chioşcului cu flori.

El dădu din cap.

— Şi să te porţi frumos, tîlharule!

El dădu din cap.

— Să fii drăguţ cu Pony Hütchen. Fac prinsoare că nici n-o să vă mai recunoaşteţi.

El dădu din cap.

Să-mi scrii! Să-mi scrii şi tu mie !

Nici vorbă că de n-ar fi existat mersul trenurilor, n-ar mai fi terminat cu vorba şi-ar fi ţinut-o aşa ceasuri întregi.

Dar conductorul trenului mişcă fanionul roşu şi strigă :

Poftiţi în vagoaneee !

Uşile se trîntiră, închizîndu-se, locomotiva se urni din loc şi trenul porni.

Doamna Tischbein mai flutură încă multă vreme batista, apoi se întoarse încet şi plecă spre casă. Şi fiindcă, oricum, tot avea batista în mînă, plînse niţel.

Dar nu mult, fiindcă acasă o aştepta doamna Augustin, soţia măcelarului, care voia să fie spălată pe cap.