Capitolul IX Detectivii se adună

Băieţii se aşezară pe cele două bănci vopsite cu alb ale promenadei şi pe grilajurile joase de fier care împrejmuiau gazonul. Erau toţi nespus de gravi. Cel căruia i se spunea profesorul se vede că abia aşteptase clipa asta mare. Cu un gest învăţat de la taică-său (magistrat, de profesie) el îşi duse mîna la ochelari, apoi, umblînd de colo, colo, îşi expuse planul.

S-ar putea ca din motive de ordin practic să fim siliţi să ne despărţim, începu el. Deci, o să avem nevoie de-o centrală telefonică. Care dintre voi are telefon?

Doisprezece băieţi se ridicară în picioare.

Şi care dintre voi are părinţi mai înţelegători ? Eu, eu ! strigă micul Marţi.

— Ce număr de telefon ai ?

— Bavaria, 05—79.

— Uite aici hîrtie şi creion. Rupe tu, Krummbiegel, douăzeci de bileţele şi scrie pe fiecare numărul de telefon al lui Marţi. Dar vezi să fie citeţ. Şi să ne dai fiecăruia cîte un bileţel. Centrala telefonică o să ştie tot timpul unde sînt detectivii şi va fi la curent cu tot ce se întîmplă. Dacă va avea cineva nevoie de informaţii, n-are decît să-l cheme pe Marţi şi o să afle tot.

Dar eu n-o să fiu mereu acasă, spuse Marţi. Ba ai să fii, răspunse profesorul. Cum terminăm consiliul, dai fuga acasă şi te ocupi de telefon. Dar aş vrea să fiu şi eu de faţă cînd îl prindem pe criminal. În ocazii de-astea sînt folositori şi cei mici. Ai să te duci acasă şi-ai să te ocupi de telefon. Postul tău e de mare răspundere.

Krummbiegel împărţi bileţelele şi băieţii le puseră cu grijă în buzunar. Cei mai conştiincioşi învăţară numărul pe de rost.

Trebuie să organizăm şi un serviciu de rezervă, observă Emil. Se înţelege. Toţi cei de care nu avem absolută nevoie pentru urmărire au să rămînă aici, în piaţa Nikolsburg. Trebuie să treceţi fiecare, pe rînd, pe acasă şi să anunţaţi că deseară s-ar putea să vă întoarceţi foarte tîrziu. Ba chiar ar fi bine ca unii să spună că vor dormi pe la prieteni. În felul ăsta vom avea înlocuitori şi întăriri, dacă urmărirea se prelungeşte pînă dimineaţa. Cînd am venit încoace, Gustav, Krummbiegel, Arnold Mittenzwey, fratele lui, şi eu am şi spus acasă că nu venim... Să nu uit ! Traugott o să meargă împreună cu Marţi să asigure serviciul de legătură şi să dea fuga în piaţa Nikolsburg, dacă va fi nevoie. Va să zică avem organizate serviciile de detectivi, de rezervă, de telefon şi omul de legătură. Pînă una alta, astea sînt secţiile cele mai importante. O să trebuiască să şi mîncăm, îşi dădu Emil părerea. Nu poate vreunul din voi să se repeadă pînă acasă şi să aducă ceva de mîncare ? Cine stă mai aproape ? întrebă profesorul. Duceţi-vă voi, Mittenzwey, Gerold, Friedrich I. Brunst, Zerlett. Zburaţi şi veniţi cu mîncare !

Cei cinci băieţi porniră în goană.

Capete seci ce sînteţi! bombăni Traugott. Nu pălăvrăgiţi decît despre mîncare, telefon, cum să dormiţi pe la alţii! Dar despre cum o să-l prindeţi pe tîlhar nu suflaţi o vorbă. Parc-aţi fi... parc-aţi fi un consiliu profesoral !...

Lui Traugott, în mînia lui, aceasta i se părea cea mai grea ocară.

Aveţi măcar un aparat de amprente digitale ? întrebă Petzold. Nu-i vorbă, poate că hoţul a fost destul de şmecher ca să-şi pună mănuşi de cauciuc... şi-atunci n-o să mai putem dovedi nimic.

Petzold văzuse la cinematograf peste douăzeci şi două de filme poliţiste şi, după cum se vede, asta nu prea îi priise.

Cauţi potcoave de cai morţi ! strigă Traugott furios. N-aveţi decît să găsiţi prilejul să-i şterpeliţi înapoi banii pe care i-a furat !... Vax ! spuse profesorul. Dacă îi furăm banii, sîntem şi noi nişte hoţi ca şi el şi atîta tot. Nu fi caraghios, se împotrivi Traugott. Dacă îi iau cuiva înapoi ce mi-a furat mie, nu înseamnă că sînt hoţ. Ba da, îl asigură profesorul.

— Aiurea-n tramvai, bombăni Traugott.

— Sigur că profesorul are dreptate, interveni Emil. Dacă îi iau cuiva ceva pe ascuns, se cheamă că sînt hoţ. Poate să fie lucrul lui sau al meu, totuna e.

Foarte bine, aprobă profesorul. Să lăsăm însă discuţiile deştepte, dar nefolositoare. Organizaţia noastră e gata ; încă nu putem şti cum o să-l prindem pe tîlhar, dar vedem noi. În orice caz, un lucru e sigur : trebuie să-l facem să dea înapoi de bună voie ce a furat. Ar fi o tîmpenie să-l jefuim. Eu zău că nu înţeleg, spuse Marţi. Doar nu pot să fur ce e al meu. Ce e al meu, e al meu, chiar dacă se găseşte în buzunarul altuia. E cam greu de înţeles, recunoscu profesorul. După părerea mea, din punct de vedere moral, ai dreptate, cu toate astea tribunalul tot te-ar condamna. Lucrurile astea nu izbutesc să le înţeleagă nici chiar unii oameni mari, şi totuşi aşa este... Eu unul nici nu ţin să înţeleg, spuse Traugott, înălţînd din umeri. O să trebuiască să fiţi foarte îndemînatici. Care ştie să se furişeze fără zgomot? întrebă Petzold. Fiindcă, dacă întoarce capul şi vă vede, adio !..

— Da, o să trebuiască să ştim foarte bine să ne furişăm, întări Marţi. Tocmai de aceea mă gîndeam că v-aş putea fi de folos. Eu mă furişez grozav. Aş putea să fiu un cîine poliţist nemaipomenit. Ştiu să şi latru.

Îţi închipui cumva că se poate furişa cineva prin Berlin, fără să-l observe nimeni ? se miră Emil. Dacă vrei să se uite toată lumea la tine, n-ai decît să te furişezi. Ne-ar trebui şi un revolver, strigă Petzold, care nu mai contenea cu sfaturile bune. Da, da, un revolver... repetară încă vreo doi, trei băieţi. Ba nu, se împotrivi profesorul.

— Hoţul sînt sigur că are revolver. (Traugott ar fi pus rămăşag că aşa era.)

— Păi tocmai asta înseamnă primejdie, explică Emil, şi cui îi e frică, n-are decît să se ducă la culcare.

Vrei să spui că sînt laş ? întrebă Traugott, şi înaintă ca un luptător, în mijlocul cercului. Tăcere ! strigă profesorul. O să vă bateţi mîine. Ce v-a apucat? Vă purtaţi ca nişte... copii ! Păi sîntem copii! spuse Marţi, şi toţi pufniră în rîs. Eu aş vrea să-i scriu vreo două vorbe bunicii. Rudele mele nu ştiu unde sînt, aşa că s-ar putea să se ducă la poliţie, să mă caute. Poate cineva dintre voi să ducă o scrisoare, în timp ce noi îl pîndim pe individ ? Bunica stă pe strada Schumann, la numărul 15. Mi-aţi face un mare serviciu. Mă duc eu, bucuros, se oferi un băiat pe care îl chema Bleuer. Dar scrie repede! Trebuie să ajung pînă nu se închide poarta casei. O să iau metroul pînă la Oranienburg. Cine îmi dă biştari ?

Profesorul îi plăti cursa : douăzeci de pfenigi, dus şi întors. Emil ceru un creion şi o hîrtie şi scrise :

Dragă bunico,

Sînt sigur că te întrebi, neliniştită, unde mă aflu. Sînt la Berlin. Din păcate nu pot să vin să vă văd, căci am de terminat ceva foarte important. Nu mă întreba mai mult şi n-avea nici o grijă. Cînd termin treaba, vin şi mă bucur de pe acum. Un prieten o să-ţi aducă scrisoarea asta. El ştie unde sînt, dar n-o să-ţi spună. E un secret profesional. Multe sărutări unchiului, mătuşii şi lui Pony Hütchen.

Nepotul tău iubit, Emil

P.S. Sărutări de la mama. Ţi-am adus flori. Ţi le aduc eu, de îndată ce am să pot.

Emil îndoi hîrtia, scrise adresa pe dosul ei şi zise :

Să nu spui nimănui unde sînt şi nici că s-au topit banii. M-ar durea prea mult. Bine, Emil, îi făgădui Bleuer. Dă scrisoarea încoa’ ! Cînd mă întorc, am să-i telefonez lui Marţi, ca să aflu ce s-a mai întîmplat în lipsa mea. Pe urmă, trec şi eu la trupele de rezervă.

Şi porni în goană.

Între timp se întoarseră cei cinci băieţi, aducînd pachete întregi cu de-ale gurii. Gerold scoase la iveală chiar şi o bucată de cîrnat. I-l dăduse maică-sa, povesti el. Se-nţelege !

Cei cinci spuseseră acasă că au să mai lipsească vreo cîteva ore. Emil împărţi sandvişurile. Fiecare îşi puse cîte unul în buzunar, de rezervă. Cîrnatul îl luă în păstrare Emil.

Alţi cinci băieţi dădură fuga acasă. Voiau să ceară voie să rămînă pe stradă pînă mai tîrziu. Doi dintre ei nu se mai întoarseră. Pesemne că nu-i lăsaseră părinţii.

Profesorul dădu parola, ca să se ştie neapărat, în cazul cînd venea sau telefona cineva, dacă face sau nu parte din bandă. Parola era Emil, uşor de ţinut minte.

Pe urmă, micul Marţi plecă împreună cu morocănosul Traugott — omul de legătură — după ce le urară detectivilor mult noroc. Profesorul îl chemă înapoi pe Marţi şi-l rugă să fie bun şi să telefoneze şi la el acasă, în treacăt, ca să-i spună lui taică-său că el, profesorul, avea o treabă urgentă.

Aşa o să fie liniştit şi n-o să aibă nimic împotrivă, continuă el. Tiii ! se minună Emil. Dar grozavi părinţi mai sînt la Berlin ! Să nu crezi că toţi sînt la fel de cumsecade, spuse Krummbiegel, scărpinîndu-se după ureche. Ba da, ba da ! În medie, sînt de treabă — îl contrazise profesorul — şi asta e foarte cuminte din partea lor, fiindcă nu-i minţim. Eu i-am promis bătrînului că n-am să fac nimic rău sau primejdios. Atîta timp cît îmi ţin promisiunea, pot să fac ce vreau. Tata e straşnic ! Da, straşnic ! aprobă Emil. Dar ia ascultă, afacerea de astăzi ar putea să devină primejdioasă. Ei şi ? Altă dată n-o să-mi mai dea voie, declară profesorul, ridicînd din umeri. Tata mi-a spus să mă port totdeauna aşa cum m-aş purta dacă ar fi el lîngă mine. Şi chiar asta fac. Hai, băieţi ! La lucru !

Apoi se înfipse în faţa lor şi îi instrui :

Detectivii se bizuie pe voi. Centrala telefonică e organizată. Vă las banii mei. Mai am o marcă şi cincizeci de pfenigi. Ia-i, Gerold, şi numără-i. Mîncare avem. Bani avem. Numărul de telefon îl ştiţi cu toţii. Cei care trebuie să se ducă acasă, s-o şteargă ! Dar să rămînă aici cel puţin cinci inşi. Tu, Gerold, răspunzi de ei, nu-i aşa ? Băieţi, dovediţi că sînteţi curajoşi şi credincioşi! Din partea noastră, o să facem tot ce vom putea. Dacă va fi nevoie de înlocuitori, Marţi o să-l trimită pe Traugott să vă anunţe. Mai are cineva ceva de întrebat ? Aţi înţeles tot ? Să nu uitaţi parola : Emil! Emil ! Emil ! strigară copiii.

Piaţa Nikolsburg răsuna de strigătele lor. Trecătorii se întorceau din mers şi-i priveau îngrijoraţi.

Emil se simţi fericit că i se furaseră banii.