Capitolul X În care e urmărit un taxi

Trei ştafete, alergînd în goana mare şi dînd din mîini, sosiră din strada Trautenau.

Înainte ! spuse profesorul.

Şi începu să alerge el însuşi spre Kaiserallee, împreună cu Emil, fraţii Mittenzwey şi cu Krummbiegel. Văzîndu-i cum goneau, ai fi zis că au de gînd să bată un nou record mondial la suta de metri. Dar ultimii paşi, ultimii zece metri care îi despărţeau de chioşcul cu ziare, îi făcură cu precauţie, la pas, căci îl zăriseră pe Gustav care le făcea semne.

— Am venit prea tîrziu ? întrebă Emil, gîfîind.

Eşti nebun ? şopti Gustav. Cînd fac eu un lucru te poţi bizui pe mine.

Pe partea cealaltă a străzii, în faţa cafenelei Josty, hoţul admira priveliştea, de parcă s-ar fi aflat în Elveţia. Apoi îşi cumpără un ziar de seară şi începu să-l citească.

— Dacă vine spre noi, se îngroaşă gluma, spuse Krummbiegel.

Postaţi pe după chioşc, băieţii întindeau gîturile pe lîngă pereţi şi tremurau de nerăbdare. Hoţul, fără să le dea cea mai mică atenţie, îşi plimba privirile pe ziar cu o siguranţă demnă de toată lauda.

— Fac prinsoare că se uită pe deasupra ziarului, ca să vadă dacă nu e spionat, spuse Mittenzwey cel mare.

S-a uitat de multe ori spre noi pînă acum ? întrebă profesorul. De unde ! A înfulecat de parcă n-a mai mîncat de trei zile. Atenţie ! strigă Emil.

Omul cu pălăria tare împături ziarul, se uită atent la trecători, apoi, repede ca fulgerul, făcu semn unui taxi gol, care tocmai trecea pe lîngă el. Taxiul se opri. Omul sări înăuntru şi maşina porni din nou.

Dar şi băieţii săriseră într-un taxi, iar Gustav îi spuse şoferului:

Vezi maşina de colo, care tocmai ajunge în piaţa Haga ? Da? Urmăreşte-o, domnule şofer, dar cu băgare de seamă, să nu se observe.

Taxiul porni şi străbătu Kaiserallee, urmărind la oarecare distanţă prima maşină.

Dar ce s-a întîmplat ? întrebă şoferul.

— Individul din maşină a dat o lovitură şi noi sîntem pe urmele lui, explică Gustav. Dar asta rămîne între noi, nu-i aşa?

Cum vreţi voi, răspunse şoferul. Dar bani aveţi?

— Drept cine ne iei? întrebă profesorul, jignit.

Bine... bine... murmură şoferul. Are numărul I.A. 3733, observă Emil. Asta e foarte important, răspunse profesorul şi-şi notă numărul.

— Să nu ne apropiem prea mult de el, observă Krummbiegel.

Am înţeles, mormăi şoferul.

Merseră de-a lungul străzii Motz, străbătură piaţa Victoria-Luiza, apoi iar pe strada Motz. Cîţiva tre-

cători, opriţi pe marginea trotuarului, urmăreau din ochi automobilele şi rîdeau de alaiul caraghios care trecea pe dinaintea lor.

Aplecaţi-vă ! şopti Gustav şi băieţii se ghemuiră claie peste grămadă, în fundul taxiului. Ce s-a întîmplat ? întrebă profesorul. E stopul pus în colţul străzii Luther ; o să fim siliţi să ne oprim. Dar nici maşina cealaltă n-o să poată trece.

Într-adevăr, cele două maşini se opriră, una în spatele celeilalte, pînă ce lumina verde se aprinse din nou şi dădu drum liber. Dar nimeni nu văzu că maşina din urmă era ocupată. Părea goală. Băieţii se ghemuiseră la fund de tot. Şoferul întoarse capul, pricepu ce se întîmplase şi începu să rîdă. Cînd maşina porni iar, băieţii se ridicară cu băgare de seamă.

De n-ar dura prea mult cursa ! spuse profesorul urmărind cu privirea aparatul de taxat. Gluma asta ne costă pînă acum optzeci de pfenigi.

Dar cursa luă sfîrşit foarte curînd. Primul taxi se opri în piaţa Nollendorf, exact în faţa Hotelului Kreid.

A doua maşină frînă în aceeaşi clipă şi rămase dincolo de zona periculoasă, aşteptînd să vadă ce se va mai întîmpla.

Omul cu pălăria tare coborî, plăti şi dispăru în hotel.

După el, Gustav ! strigă profesorul, neliniştit. Dacă hotelul are două ieşiri, sîntem pierduţi!

Gustav se repezi într-acolo.

Ceilalţi băieţi se dădură jos din maşină. Emil plăti cursa. Aparatul taxase o marcă. Profesorul conduse repede ceata printr-o poartă, în curtea cea mare din spatele cinematografului şi a teatrului din piaţa Nollendorf.

Pe urmă îl trimise pe Krummbiegel să-l caute pe Gustav.

Mare noroc am avea dacă individul ar rămîne în hotel, spuse Emil. Curtea asta e minunată pentru cantonament. Are tot confortul modern, aprobă profesorul. Staţia de metro e la doi paşi de-aici, avem şi loc să ne ascundem şi de unde să telefonăm : mai bine nici că s-ar putea. Să sperăm că Gustav o s-o scoată la capăt ! spuse Emil. N-avea nici o grijă, răspunse Mittenzwey cel mare. Nu-i el aşa de nepriceput pe cît pare. Numai de-ar veni repede ! strigă profesorul, aşezîndu-se pe un scaun uitat în curte.

Aşa cum stătea, semăna leit cu Napoleon în timpul bătăliei de la Lipsca.

În sfîrşit, Gustav se întoarse.

Al nostru e ! spuse el, frecîndu-şi mîinile. A tras aici, la hotel. Am văzut cum l-a poftit omul de serviciu să se urce în ascensor. Şi altă ieşire nu mai există. Dacă n-o să iasă cumva prin acoperiş, înseamnă că a căzut în cursă. Krummbiegel, stai de gardă ? întrebă profesorul. Sigur că da.

Mittenzwey, înarmat cu un gologan, alergă la cafenea şi-i telefonă lui Marţi.

Alo, Marţi ? Da, eu sînt, cotcodăci Marţi, de la celălalt capăt al firului. Emil ! Aici e Mittenzwey cel mare. Omul cu pălăria tare e la hotel Kreid, în piaţa Nollendorf. Noi am cantonat în curtea teatrului West-Lichtspiel, poarta stîngă.

Micul Marţi îşi notă cu grijă informaţiile, le repetă, apoi întrebă :

— Aveţi nevoie de întăriri ?

—Nu.

A fost greu pînă acum ?

— A mers binişor. Individul a luat un automobil şi am luat şi noi unul, înţelegi ? Şi l- am urmărit, pînă a ajuns aici. A închiriat o cameră şi s-a închis în ea. Acum sigur că se uită pe sub pat, ca să vadă dacă nu-i cineva ascuns acolo.

Ce număr are camera ?

— Asta nu ştim încă, dar o să aflăm.

— Ce n-aş da să fiu şi eu cu voi ! Dar ştii ceva ? Cînd o să avem de făcut prima compoziţie după vacanţă, eu despre asta am să scriu.

— Ţi-a mai telefonat cineva ?

— Nu, n-a telefonat nimeni. M-am plictisit !

— Bine! Salutare, Marţi !

— Succes, domnilor ! Ah, uitasem... Emil !

— Emil ! răspunse Mittenzwey, şi se întoarse la locul lui din curtea teatrului West-Lichtspiel.

Se făcuse ora opt. Profesorul plecase să controleze santinela.

N-o să punem astăzi mîna pe el, spuse Gustav necăjit. Cel mai bun lucru pentru noi ar fi dacă s-ar culca imediat, îşi dădu părerea Emil. Dacă s-o plimba iar cu maşina ore întregi sau o colinda la nesfîrşit restaurantele şi localurile de dans sau toate teatrele, ne-ar trebui un cont deschis la bancă !

Profesorul se întoarse şi-i trimise pe cei doi Mittenzwey în piaţa Nollendorf, ca agenţi de legătură. Se arătă însă foarte zgîrcit la vorbă.

Ia să vedem cum am putea cel mai bine să-l pîndim pe individ, spuse el. Vă rog să vă gîndiţi şi voi serios de tot.

Băieţii se aşezară pe jos şi rămaseră pe gînduri o bună bucată de timp.

Deodată răsună în curte clinchetul unui clopoţel şi îşi făcu apariţia o mică bicicletă. Pe bicicletă stătea cocoţată o fetiţă, iar pe ghidon prietenul Bleuer. Amîndoi strigară : Ura !

Emil dădu fuga la ei, îi ajută să coboare, strînse plin de bucurie mîna fetiţei şi le spuse celorlalţi :

E verişoara mea, Pony Hütchen.

Profesorul, politicos, îi oferi scaunul lui Pony, şi ea se aşeză.

Ei, Emil — vorbi ea — bravo ţie ! Abia ai sosit la Berlin şi ai şi început turnarea unui film. Eu tocmai mă duceam la gară, ca să aştept trenul de Neustadt, cînd m-am întîlnit cu prietenul tău Bleuer, care aducea scrisoarea de la tine. De altfel, e un băiat foarte simpatic. Felicitările mele !

Bleuer se roşi şi se umflă în pene.

Da — povesti Pony — tata, mama şi bunica sînt acasă şi îşi frămîntă capul, fiindcă nu ştiu ce e cu tine. Eu nu le-am spus nimic, se înţelege. L-am condus pe Bleuer pînă afară şi pe urmă am şters-o împreună cu el. Dar acum trebuie să mă duc înapoi, altfel ai mei ar fi în stare să anunţe poliţia. Nervii lor n-ar mai răbda să dispară încă un copil, în aceeaşi zi. Uite banii pentru biletul de întoarcere, spuse Bleuer mîndru. Nu i-am cheltuit.

Profesorul puse banii în buzunar.

Sînt supăraţi ? întrebă Emil. Da’ de unde ! îl asigură Pony. Bunica a galopat prin odaie şi a repetat într-una: Nepotu-meu Emil s-a dus să-i facă o vizită, în treacăt, preşedintelui Hindenburg ! Tata şi mama s-au liniştit, dar sper că pînă mîine o să prindeţi muşteriul. Care e şeful vostru ?

— Uite-l, spuse Emil. Ţi-l recomand pe profesor.

— Îmi pare bine, domnule profesor ! Sînt încîntată că fac, în sfîrşit, cunoştinţă cu un detectiv adevărat.

Profesorul zîmbi încurcat şi bîigui cîteva cuvinte greu de înţeles.

— Vă las vouă banii mei de buzunar, spuse Pony. Uite douăzeci şi cinci de pfenigi. Puteţi să vă cumpăraţi cîteva ţigări cu ei.

Emil luă banii. Pony, instalată pe scaun, trona ca o regină a frumuseţii. Băieţii stăteau în jurul ei, cum stă juriul la un concurs de frumuseţe.

Nu pot să mai întîrzii, continuă Pony Hütchen. O să viu iar, mîine dimineaţă. Unde aveţi de gînd să dormiţi? Doamne ! Cum aş mai rămîne cu voi, să vă fac o cafea ! Dar, din păcate, nu se poate ! O fată bine crescută trebuie să stea în cuşca ei. La revedere, domnilor! Cu bine, Emil !

Îl lovi cu palma pe umeri, sări în şa, şi plecă, pedalînd repede.

Băieţii rămaseră o bună bucată de vreme fără glas. Apoi profesorul deschise gura şi rosti :

— Ei, drăcia dracului !

Ceea ce aprobară cu toţii, în unanimitate.