Capitolul VIII În care apare băiatul cu claxonul

În Kaiserallee, colţ cu strada Trautenau, omul cu pălăria tare se dădu jos din tramvai. Emil îl zări, apucă valiza şi buchetul de flori, îi spuse domnului care citea ziarul : „Vă mulţumesc încă o dată nespus de mult, domnule", şi coborî cît putu mai repede.

Hoţul trecu pe dinaintea vagonului din faţă. Păşi peste şine şi se opri pe trotuarul din faţă. Tramvaiul plecă, lăsînd strada liberă, şi Emil observă că omul, după ce şovăi o clipă, se urcă pe terasa unei cafenele.

Acum trebuia să fie prudent. Ca un detectiv care urmăreşte un hoţ, Emil se orientă repede. La colţul străzii văzu un chioşc de ziare şi alergă să se ascundă în dosul lui. Găsi o ascunzătoare grozavă, între chioşc şi stîlpul pentru afişe şi reclame. Emil îşi puse valiza jos, îşi scoase şapca şi începu pînda.

Omul se aşezase pe terasa cafenelei, chiar la marginea trotuarului. Fuma o ţigară şi părea încîntat. Emil găsi că nu e de loc frumos ca hoţul să pară atît de încîntat, în timp ce el, păgubaşul, era atît de trist. Dar ce putea fac ?

La urma urmei, ce rost avea să stea ascuns după chioşc, ca şi cum el, şi nu celălalt, ar fi fost hoţ ? Oare cîştigase mare lucru ştiind că omul lui se afla la cafeneaua Josty, pe Kaiserallee, unde bea bereblondă şi fuma o ţigară? Dacă individul se ridica, trebuia să înceapă urmărirea. Iar dacă, dimpotrivă, găsea cu cale să nu se clintească din loc, Emil trebuia să încremenească acolo, în spatele chioşcului, pînă ce avea să-i crească şi să-i albească barba. Nu mai lipsea acum decît să vadă că apare un sergent care să-i spună : „Dragă băiete, ai o mutră cam suspectă. Haide, urmează-mă fără împotrivire ! Dacă nu, o să fiu nevoit să-ţi pun cătuşe."

Deodată, un claxon sună chiar lîngă Emil. De spaimă, băiatul sări cît colo şi întorcîndu-se, văzu un ştrengar care îl privea rîzînd.

Ei, nu te speria, omule ! îi zise acesta. Cine a claxonat în spatele meu ? întrebă Emil. Eu, păi cine crezi? Fac prinsoare că nu eşti de pe aici. Altfel ai şti că am un claxon în buzunarul de la pantaloni. Pe-aici mă ştie toată lumea ca pe-un cal breaz. Eu sînt din Neustadt. Vin de la gară. Aşa... din Neustadt ! Asta se vede după haine. Ia-ţi vorba înapoi, imediat ! Altfel te altoiesc de-o să mă pomeneşti ! Ei, lasă... spuse celălalt, împăciuitor. Te-ai supărat? Azi e prea frumos ca să boxăm. Dar... dacă vrei neapărat... Hai să amînăm pentru mai tîrziu, se învoi Emil. Acum n-am timp.

Şi se uită spre cafenea, ca să se convingă că Gründeis mai era acolo.

Eu, din contră, credeam că ai timp berechet. Dumnealui se instalează cu geamantanul şi cu varza asta de flori în dosul chioşcului şi se joacă singur de-a v-aţi ascunselea ! Trebuie că ai cel puţin zece, doişp’ce metri-timp de pierdut pentru jocul ăsta. Da’ de unde ! răspunse Emil. Urmăresc un hoţ . Ce spui? Am auzit bine? Un hoţ? Şi de la cine a şterpelit? De la mine ! spuse Emil, simţindu-se aproape mîndru. În tren, pe cînd dormeam. O sută patruzeci de mărci... pe care trebuia să le duc bunicii la Berlin. Pe urmă a sărit în alt vagon şi s-a dat jos în gara Zoo. Eu după el, îţi închipui... Am luat amîndoi tramvaiul şi acum uite-l : stă colo, pe terasa cafenelei. Ăla cu pălăria tare. Pare foarte vesel. Grozav ! se minună celălalt. Exact ca la cinema! Şi-acum ce ai de gînd să faci ? Habar n-am ! Să-l urmăresc mereu. Deocamdată nu ştiu ce-aş mai putea face. Arată-l curcanului de colo. O să-l agaţe. Nu se poate. La noi, în Neustadt, s-ar putea sa am de-a face cu poliţia. Poate că sînt chiar supravegheat îndeaproape. Şi dacă aş... Te-am priceput, stimabile... Şi bunica mă aşteaptă în gara Friedrichstrasse.

Băiatul cu claxonul se gîndi o clipă, apoi spuse :

Ia ascultă, mie chestia asta cu hoţul mi se pare grozavă ! E grozavă, pe cinstea mea! Şi dacă n-ai nimic împotrivă, am să-ţi dau şi eu o mînă de ajutor. Ţi-aş fi foarte recunoscător. Lasă-te de prostii ! Asta se înţelege de la sine. Mie îmi zice Gustav. Şi mie, Emil.

Îşi strînseră mîna, încîntaţi unul de celălalt.

Acum, la lucru ! spuse Gustav. Dacă ne mulţumim doar să bătătorim pămîntul aici, banditul o să ne scape printre degete. Mai ai ceva gologani ? Nici urmă.

Gustav claxona încetişor, ca să-şi trezească ideile. Dar claxonatul nu-i folosi la nimic.

Dacă te-ai duce să mai chemi vreo doi, trei prieteni? propuse Emil. Minunată idee, măi omule ! strigă Gustav, încîntat. Doar să dau o raită şi să claxonez puţin prin curţi şi se umple prăvălia, cît ai clipi. Atunci dă-i drumul, îl sfătui Emil. Dar să vii repede. Dacă întîrzii, ticălosul ăla o şterge, iar eu, bineînţeles, că o să-l urmăresc şi pînă vii tu, cine ştie pe unde o să fiu. Am înţeles. Dau fuga. N-ai grijă. Uite, banditul mănîncă ouă la pahar şi alte bunătăţi, aşa că o să mai zăbovească. Noroc, Emil ! Sînt aproape nebun de bucurie. O să fie o afacere grozavă !

Acestea spuse, băiatul cu claxonul o şterse.

Emil se simţi nespus de uşurat. Nici vorbă, paguba lui tot pagubă rămînea, dar e mare lucru să găseşti cîţiva prieteni gata să-ţi sară cu dragă inimă în ajutor.

Îl pîndi cu mai multă atenţie pe hoţul care se ghiftuia, fără doar şi poate, din economiile mamei. Îl frămînta un gînd, tot timpul : dacă banditul se ridică şi fuge, atunci rămîne baltă şi Gustav şi claxonul şi toate celelalte.

Dar domnului Gründeis îi plăcea, se vede, foarte mult să stea pe terasă. Nici vorbă că dacă ar fi bănuit cît de cît conspiraţia care se ţesea în jurul lui ca ochiurile unei plase, şi-ar fi comandat cel puţin un avion. Căci situaţia devenea din ce în ce mai gravă pentru el. Peste zece minute, Emil auzi iar claxonul. Se întoarse şi văzu cel puţin două duzini de băieţi, care veneau cu paşi mari pe strada Trautenau, conduşi de Gustav.

Halt! Ei, ce părere ai? îl întrebă Gustav, strălucind de mulţumire. Eşti un adevărat prieten ! răspunse Emil. Şi ca să-i arate cît se bucura, îi trase un ghiont.

— Băieţi ! Iată-l pe Emil din Neustadt. V-am povestit eu despre ce e vorba. Iar colo, îl vedeţi şezînd pe porcul de cîine care i-a şterpelit banii. Ăla din dreapta, de la marginea terasei, cu pepenele negru pe căpăţînă. Dacă ne scapă, sîntem nişte blegi! Aţi înţeles ?

Las' că-l prindem noi. Gustav, spuse un băiat care purta ochelari cu ramă de os. Ăsta e profesorul, explică Gustav, şi Emil îi întinse mîna.

Halt! Ei, ce părere ai ? îl întrebă Gustav, strălucind de mulţumire.

Apoi făcu, pe rînd, cunoştinţă cu toată banda.

Acuma — spuse profesorul — să dăm drumul la viteză. Haide ! Scoateţi mai întîi gologanii !

Fiecare dădu cît avea. În şapca lui Emil se adunau bănuţii. Ba fu văzută lucind chiar şi o piesă de-o marcă, pe care o dădu un băieţaş mic de tot, numit Marţi. Fiindcă Marţi sărea în sus de bucurie, i se dădu voie să numere el suma strînsă.

Avem un capital de cinci mărci şi şaptezeci de pfenigi, le spuse el celorlalţi, care ascultau cît se poate de atenţi. Ar fi mai bine să împărţim banii la trei dintre noi, pentru cazul cînd am fi siliţi să ne despărţim. Foarte bine, aprobă profesorul.

El şi cu Emil căpătară cîte două mărci, iar lui Gustav i se dădu o marcă şi şaptezeci.

Vă mulţumesc din toată inima, spuse Emil. După ce prindem hoţul, am să vă dau banii înapoi. Acum ce facem ? Aş vrea, mai întîi de toate, să las undeva florile astea şi valiza. Dacă începe iar cursa, bagajul mă încurcă. Dă-le încoace, se oferi Gustav. Le duc imediat la cafeneaua Josty. Le las la bufet şi cu ocazia asta îl miros niţel şi pe hoţul nostru. Fii cu băgare de seamă, îl sfătui profesorul. Ticălosul nu trebuie să ştie că detectivii sînt pe urmele lui. Asta n-ar face decît să încurce lucrurile. Mă crezi tîmpit ? mormăi Gustav, şi plecă...

— Are un cap fotogenic, pe cinste ! spuse el, cînd se întoarse iar lîngă băieţi. Să n-ai nici o grijă de bagaje. Poţi să le iei cînd vrei.

Acum ar fi bine să ţinem un consiliu, propuse Emil. Dar nu aici, ca să nu atragem atenţia. Atunci hai în piaţa Nikolsburg, îşi dădu părerea profesorul. Doi dintre noi să rămînă aici, în spatele chioşcului, ca să fim siguri că tîlharul nu spală putina. Postăm cinci sau şase ştafete, care să ne transmită ştirile, la nevoie. Şi cînd ne-or anunţa, ne întoarcem în goană. Lasă că aranjez eu lucrurile, hotărî Gustav şi începu organizarea serviciului de informaţii. Eu rămîn aici, în linia întîi, îi spuse el lui Emil. N-avea nici o grijă, că nu-l lăsăm s-o şteargă. Iar voi, ceilalţi, grăbiţi-vă un pic. E trecut de şapte. Daţi-i drumul o dată.

După ce fură postate ştafetele, ceilalţi băieţi, în frunte cu Emil, se duseră în piaţa Nikolsburg.