Capitolul XVI Domnul comisar trimite complimente

Maşina ajunse pe Bulevardul Unter den Linden. Emil bătu de trei ori în geam. Şoferul opri. Băiatul întrebă :

Mai avem mult, domnule şofer ? Nu. Î mi pare rău că te deranjez, dar trebuie să trecem întîi prin Kaiserallee, pe la cafeneaua Josty. Am lăsat acolo un buchet cu flori pentru bunica. Şi : tot acolo mi-am lăsat şi valiza. Vrei să fii aşa de bun ?... Aici nu e vorba de bunătate. Daca n-or să ajungă banii pe care i-am primit, ai alţii ? Da, domnule şofer. Trebuie neapărat să iau buchetul. Bine, bine, răspunse şoferul.

Apoi coti la stînga, trecu pe sub poarta Brandenburg, străbătu Tiergartenul umbros şi înverzit şi ajunse în piaţa Nollendorf. Emil găsi că piaţa avea acum un aspect mult mai nevinovat şi mai plăcut decît în ajun. Îşi pipăi prudent buzunarul de la piept. Banii erau la locul lor.

Mai urcară strada Motz pînă la capăt, făcură la dreapta şi se opriră în faţa cafenelei Josty.

Emil se dădu jos, merse la bufet, o rugă pe domnişoara de-acolo să fie bună şi să-i dea florile şl valiza, primi lucrurile cerute, mulţumi, se urcă iar în maşina şi spuse :

— Gata ! Acum ne ducem la bunica !

Porniră înapoi, traversară Spreea şi cotiră pe nişte străzi vechi, cu clădiri cenuşii. Emil s-ar fi uitat cu dragă inimă peste tot, dar parcă era un făcut ! Ba îi aluneca valiza, ba, dacă ea stătea locului, bătea vîntul şi-i smulgea cîte o bucată din hîrtia cu care erau învelite florile ! Aşadar, Emil trebuia să fie atent de tot ca să nu-i ia vîntul tot buchetul.

În sfîrşit, şoferul frînă. Maşina se opri. Ajunseseră la numărul 15, în strada Schumann.

Am ajuns ! spuse Emil, dîndu-se jos din maşină. Îţi mai datorez ceva ? Nu ! Mi s-a dat mai mult decît trebuia. Îţi mai datorez eu dumitale treizeci de pfenigi. Bine. Opreşte-i să-ţi cumperi ţigări cu ei. Să fii sănătos, tinere ! răspunse şoferul. Şi plecă.

Emil se urcă la etajul al treilea şi sună la Heimbold. Dinăuntru se auzi un strigăt puternic, apoi uşa se des­chise. Bunica se ivi în prag, îl luă pe Emil de gît şi-i dădu în acelaşi timp o sărutare pe obrazul stîng şi o pălmuţă pe obrazul drept. Apoi îl trase de păr înăuntru strigînd :

Derbedeu afurisit ! Derbedeu afurisit! Frumoase lucruri mi s-au povestit despre tine ! spuse mătuşa Martha, privindu-l cu bunăvoinţă. Şi îi întinse mîna. Pony H ü tchen îi întinse cotul. Ea se îmbrăcase cu un şorţ de-al maică-si şi miorlăia : Bagă de seamă, am mîinile ude ! Tocmai spălam vasele. Oh ! Vai de noi, bietele femei !

Intrară toţi patru în sufragerie. Emil trebui să se aşeze pe divan. Bunica şi tuşa Martha se uitau la el de parcă ar fi fost cine ştie ce tablou preţios de Tizian.

Ai gologanii ? îl întrebă Pony Hütchen. Sigur !

Emil scoase cele trei bilete din buzunar şi-i dădu bunicii o sută douăzeci de mărci, spunînd :

Uite banii, bunico. Mama îţi trimite sărutări. Te roagă să nu te superi că nu ţi-a trimis nimic lunile trecute, dar treburile nu prea i-au mers. De asta îţi trimite acum ceva mai mult. Îţi mulţumesc foarte mult, dragul meu, îi răspunse bătrîna şi-i dădu înapoi hîrtia de douăzeci de mărci. Ăştia sînt pentru tine ! Îi meriţi, fiindcă ai fost un detectiv straşnic. Nu, bunico, nu-i primesc ! Mama mi-a dat şi mie douăzeci de mărci. Emil ! Trebuie s-o asculţi pe bunica ! Hai ! Ia banii ! Ba nu, nu-i iau ! Omule — strigă Pony Hütchen — eu n-aş aştepta să mă roage de două ori ! Nu, te rog ! Să ştii că dacă nu-i iei, mă supăr şi fac o criză de reumatism, îl repezi bunica. Hai, repede, bagă banii în buzunar ! spuse mătuşa Martha, dîndu-i banii. Bine ! Dacă ţii neapărat ! oftă Emil. Îţi mulţumesc foarte mult, bunico. Eu îţi mulţumesc ţie, eu îţi mulţumesc, îi răspunse ea, mîngîindu-l pe cap.

Emil îl dădu buchetul de flori, iar Pony plecă să caute un vas. Dar cînd desfăcură hîrtia şi dădură cu ochii de flori, se uitară lung unul la altul, neştiind dacă trebuie să rîdă sau să plîngă.

Parcă sînt nişte legume uscate, fu de părere Pony. N-au mai avut apă de ieri după-amiază, se scuză Emil, melancolic. Nu-i de mirare că s-au veştejit. Cînd le-am cumpărat ieri, împreună cu mama, de la Stamnitzen, erau foarte frumoase. Cred, cred, spuse bunica zîmbind şi puse florile veştejite în apă.

— Poate că au să-şi revină, încercă să-l consoleze mătuşa Martha. Acum hai să mănînci, Emil. Unchiu-tău nu vine decît seara la masă. Pony, pune masa !

Bine, răspunse fata. Ia ghici, Emil, ce mîncăm azi ? Habar n-am. Ce-ţi place ţie mai mult ? Macaroane cu şuncă. Atunci... ai ghicit.

Emil mîncase macaroane cu şuncă şi în ajun. Dar mai întîi de toate, nu-i vine greu nimănui să mănînce chiar în fiecare zi mîncarea preferată, şi-apoi lui Emil i se părea că trecuse cel puţin o săptămînă de cînd mîncase împreună cu maică-sa, la Neustadt. De aceea se repezi la macaroane de parcă ar fi fost domnul Grtündeis-Müller-Kiessling în persoană.

După masă copiii ieşiră puţin pe stradă, pentru că Emil voia să încerce bicicleta nichelată a lui Pony. Bunica se culcă pe divan, iar mătuşa Martha puse la cuptor o prăjitură cu mere, celebră în familie.

Emil pedala de-a lungul străzii Schumann. Pony Hütchen alerga după el şi-l ţinea de şa. Ea susţinea că aşa e bine, ca nu cumva să cadă văru-său. Pe urmă, după ce Emil descălecă, Pony îi arătă cum să facă viraje : treiuri şi opturi.

Un agent de poliţie, cu o servietă de piele sub braţ, se apropie de ei :

Copii, aşa-i că pe strada asta, la numărul 15, locuieşte familia Heimbold ? Da, răspunse Pony. Noi sîntem Heimbold. Un moment, domnule agent ! Şi-şi duse bicicleta în magazie. S-a întîmplat ceva grav ? întrebă Emil, care nu putea să-l uite pe afurisitul de Jeschke. Dimpotrivă. Tu eşti Emil Tischbein ? Da. Ei, atunci felicitările mele !

— E ziua cuiva astăzi ? întrebă Pony, care tocmai se întorcea.

Dar agentul nu voi să-i spună nimic şi urcă scara. Mătuşa Martha îl pofti în sufragerie. Bunica se trezi şi se ridică de pe canapea, curioasă. Emil şi Pony Hütchen se postară lîngă masă, aşteptînd cu înfrigurare.

Uite despre ce e vorba, începu agentul, şi deschise servieta. Hoţul pe care l-a prins elevul Emil Tischbein astăzi a fost identificat. E un bandit pe care poliţia din Hanovra îl caută de patru săptămîni. Ticălosul ăsta a spart o bancă şi a furat o sumă uriaşă. Serviciul nostru de identificare l-a recunoscut. De altfel, a mărturisit şi el. Cea mai mare parte din banii furaţi îi avea cusuţi în căptuşeala hainei. Numai bilete de cîte o mie de mărci !

— Iar tu ai să primeşti răbdări prăjite ! îi spuse Pony lui Emil.

Banca — vorbi mai departe agentul — a făgăduit, încă de acum cincisprezece zile, un premiu aceluia care îl va descoperi pe tîlhar. Premiul acesta ţi se cuvine ţie — adăugă el, adresîndu-i-se lui Emil — pentru că datorită ţie a fost arestat hoţul. Comisarul îţi trimite complimente şi se bucură că îndemînarea ta a fost astfel răsplătită.

Emil se înclină.

Agentul scoase din servietă o grămadă de bilete de bancă şi le întinse pe masă. Apoi începu să le numere. După ce termină, mătuşa Martha, care îl urmărise tot timpul cu cea mai mare atenţie, murmură :

O mie de mărci !

— Drace ! exclamă Pony. Am dat lovitura !

Bunica semnă o chitanţă şi agentul dădu să plece. Dar mai înainte de a pleca, mătuşa Martha îl cinsti cu un pahar mare de rachiu scos din dulapul unchiului.

Emil se aşezase lîngă bunică-sa şi nu mai era în stare să scoată un cuvînt. Bătrîna îl ţinea cu braţele pe după gît şi clătina mereu din cap.

De necrezut ! murmura ea. De necrezut !

Pony Hüchen, cocoţată pe masă, bătea măsura, ca

şi cum ar fi dirijat un cor, apoi începu să cînte :

O să invităm banda la ceai ! O să invităm banda la ceai !

— Da, spus Emil, sigur ! Dar mai întîi... poate că... nu s-ar putea... să vină şi mama la Berlin ? Voi ce credeţi ?