Capitolul XII Un lift-boy în verde iese din găoace

Pe la orele zece apăru în curtea cinematografului o delegaţie a aprovizionării, aducînd o nouă provizie de merinde, care ar fi fost de ajuns să sature o sută de guri flămînde. Totodată, delegaţia ceru ordine noi. Profesorul, foarte mînios, le răspunse că nu aveau ce căuta acolo. Ordinele trebuiau aşteptate în piaţa Nikolsburg, de la Traugott, agentul de legătură al centralei telefonice.        

—Nu face pe scîrbosul, spuse Petzold. Aveam şi noi poftă să ştim ce se petrece pe aici!

Iar pe de altă parte ne temeam să nu vi se fi întîmplat ceva, adăugă Gerold, ca să se scuze. Ştii, Traugott n-a venit de loc. Cîţi băieţi au mai rămas în piaţa Nikolsburg ? întrebă Emil. Patru, sau chiar trei, răspunse Friedrich I. Ba poate că numai doi, adăugă Gerold. Nu mai stărui, strigă profesorul furios. Altfel sînt în stare să mărturisească pînă la urmă că n-a mai rămas nici unul acolo ! Ce tot zbieri aşa ? se supără Petzold. Uite cine s-a găsit să comande !

— Cer ca Petzold să fie dat afară imediat şi să nu i se mai dea voie să ia parte la urmărire, strigă profesorul, izbind cu piciorul în pămînt.

Îmi pare rău că vă certaţi din cauza mea, interveni Emil. O să votăm, ca în Reichstag. Dar cer să i se dea lui Petzold un avertisment sever ; nu se poate ca să facă fiecare ce-i trăsneşte prin cap. Ia nu vă mai daţi aere, tîmpiţilor. Eu şterg putina, în orice caz, aşa, ca să ştiţi !

Petzold mai spuse cîteva mitocănii groaznice, apoi plecă.

El ne-a silit să venim aici, explică Gerold. Altfel n-am fi venit. Zerlett a rămas la serviciul aprovizio­nării.

— Să nu mai aud o vorbă despre Petzold, comandă profesorul, care vorbea acum mai liniştit. Apoi, căutînd să se stăpînească, spuse : gata, afacerea e lichidată !

— Şi noi ce facem acum ? întrebă Friedrich I.

Cel mai bun lucru ar fi să aşteptaţi aici pînă se întoarce Gustav de la hotel, ca să ne dea raportul. Bine, aprobă profesorul. Dar ia uitaţi-vă, ăla care vine spre noi, nu cumva e băiatul de la hotel ? Ba el e, întări Emil.

Un băiat se oprise în poartă. Purta o livrea verde şi avea pe cap o caschetă verde, pusă pe-o ureche. El le făcu semn celorlalţi şi se apropie încet de ei.

Al naibii, ce uniformă straşnică are ! spuse Gerold, plin de invidie.

— Ne aduci ştiri de la Gustav, spionul nostru ? întrebă profesorul.

Băiatul, care ajunsese chiar lîngă el, aprobă din cap şi răspunse :

— Întocmai.

— Ei, ce mai nou ? Eşti bun să ne spui ? întrebă Emil, neliniştit.

Deodată răsună claxonul, iar băiatul în verde începu să ţopăie şi să rîdă ca un nebun :

— Emil, băiete, mare nătărău mai eşti!

Noul venit nu era băiatul de la hotel, ci Gustav în persoană.

Ei, afurisitule, strigă Emil rîzînd şi toţi se porniră pe rîs, pînă cînd cineva deschise o fereastră care dădea în curte şi strigă : Tăcere ! Minunat ! spuse profesorul. Dar vorbiţi mai încet, băieţi. Vino aici, Gustav. Stai jos şi povesteşte-ne cum a fost. A fost ca la teatru. Grozav ! Ascultaţi ! Mă strecor în hotel, zăresc lift-boy-ul şi îi fac semn. El vine la mine şi eu îi explic afacerea din fir în păr. Îi spun despre Emil, despre noi, despre toţi, îi spun că hoţul e în hotel, şi că nu trebuie să-l slăbim din ochi, ca să-l silim să ne dea mîine banii. „Asta e nostim de tot, mi-a spus el. Mai am o livrea. Ai s-o îmbraci tu şi ai să fii al doilea lift-boy.“ „Dar ce o să zică portarul? Parcă văd că o să facă gură", i-am răspuns eu. „Ba n-o să facă gură de loc. Dimpotrivă, o să ne dea voie, fiindcă portarul e tata".

Habar n-am ce i-a vrăjit el bătrînului, dar în orice caz, eu am căpătat livreaua asta şi mi s-a dat voie să-mi petrec noaptea într-o odaie de servitori, care e goală. Pot chiar să-l iau şi pe unul dintre voi cu mine. Ei, ce părere aveţi ?

În ce cameră locuieşte hoţul ? întrebă profesorul. Ţie nimic nu ţi se pare grozav ! mîrîi Gustav, jignit. Nu mi-au dat nimic de făcut, mi-au spus doar să nu le stau în cale. Lift-boy-ul mi-a mai spus că hoţul trebuie să fie la camera nr. 61. Atunci m-am urcat la etajul al treilea şi am început să joc rolul de spion — fără să se vadă, bineînţeles. Am pîndit de după rampa scării. Peste o jumătate de oră, uşa de la 61 s-a deschis şi — cine credeţi că a ieşit cît se poate de liniştit ? — domnul hoţ ! Se ducea, mă-nţelegeţi unde... Azi după masă m-am uitat bine la el. Şi l-am recunoscut după mustăcioara lui neagră, după urechile prin care putea lumina şi luna şi după mutra pe care n-aş vrea s-o fi primit eu moştenire. Cînd s-a întors de la... ştiţi voi de unde, m-am repezit la el, m-am proptit drept în faţa lui şi l-am întrebat: „Căutaţi pe cineva, domnule ? Doriţi ceva, domnule ?“.

Ei mi-a spus : „Nu, n-am nevoie de nimic. Adică stai ! Spune-i portarului să mă scoale mîine dimineaţă la opt precis. Camera nr. 61. Dar nu uiţi ?“ „Nu, n-am să uit, fiţi sigur că n-am să uit", i-am răspuns eu, ciupindu-mă de bucurie. "La opt dimineaţa telefonul o să sune în camera 61 ! Aşa e metoda la noi : domnii pasageri sînt treziţi cu telefonul". El mi-a făcut un semn prietenesc din cap şi a intrat în odaie.

Minunat ! se bucură profesorul. Era încîntat şi el, ca şi ceilalţi. Va să zică mîine dimineaţă, la ora opt, îl aşteptăm cu alai în faţa hotelului. Apoi vînătoarea o să continue, şi punem noi mîna pe el ! Cu alte cuvinte e ca şi mort, declară Gerold. Fără flori şi fără coroane, adăugă Gustav. Iar acuma, eu o şterg. Trebuie să pun la cutie o scrisoare pentru numărul 12. Mi-a dat cincizeci de pfenigi bacşiş. Bănoasă meserie ! Sînt zile cînd lift-boy-ul primeşte pînă la zece mărci bacşiş. Aşa mi-a spus el. Va să zică eu am să mă scol la şapte. Aveţi încredere în mine :

tîlharul o să fie deşteptat la ora exactă. Pe urmă, vin să vă întîlnesc aici.

Dragă Gustav, cum să-ţi mulţumesc ? spuse Emil, solemn. Acum nu se mai poate întîmpla nimic. Mîine punem mîna pe el. Cred că putem merge toţi la culcare, nu-i aşa, profesore ? Sigur că da. Toată lumea să meargă la culcare ! Avem întîlnire mîine dimineaţă, la opt fix. Cei care pot, să mai aducă ceva bani. Am să-l chem pe Marţi la telefon. Trebuie să-i adune mîine pe voluntarii care vor să se prezinte la serviciul de aprovizionare. Cine ştie ?! S-ar putea să fim obligaţi să organizăm o goană ca la vînătoare... Eu am să dorm la hotel, cu Gustav, spuse Emil. Haide, băiete ! O să fii încîntat ! Camera e o ladă cu purici în toată regula ! Mai întîi am să telefonez, vorbi profesorul. Pe urmă am să mă duc acasă şi am să-i dau drumul şl lui Zerlett. Altfel, ar fi în stare să rămînă pînă mîine dimineaţă în piaţa Nikolsburg, ca să aştepte ordine. Ne-am înţeles ? Da, domnule comisar, glumi Gustav. Mîine dimineaţă la opt, aici, în curte ! aminti Gerold. Să veniţi şi cu ceva bani, adăugă Friedrich I.

Se despărţiră, strîngîndu-şi mîna bărbăteşte. Unii se întoarseră acasă. Gustav şi Emil intrară în hotel. Profesorul se duse în piaţa Nollendorf, ca să-i telefoneze lui Marţi de la cafeneaua Hahnen.

O oră mai tîrzîu, toţi băieţii dormeau. Cei mai mulţi în paturile lor. Doi dintre ei, într-o cameră de serviciu, la etajul patru, în hotelul Kreid.

Unul singur adormi în fotoliul tatălui său, lîngă telefon : micul Marţi. El nu-şi părăsi postul. Cînd Traugott plecă acasă, Marţi nu se clinti de lîngă aparat. Ghemuit în jilţul capitonat, el adormi şi visă că primea patru milioane de ştiri telefonice. La miezul nopţii, cînd părinţii lui se întoarseră de la teatru, fură foarte miraţi zărindu-l adormit în fotoliu. Mama îl luă în braţe şi-l duse în pat. El tresări şi murmură prin somn parola : Emil !