Capitolul V Emil se dă jos la altă staţie

Chiar în clipa cînd Emil se trezise, trenul pornea din nou. În timpul somnului, băiatul căzuse de pe banchetă. Acum se afla întins pe jos şi era foarte speriat. Mai întîi, nu-şi dădu seama ce se întîmplase. Inima îi bătea ca un ciocan pneumatic. Ghemuit pe podeaua compartimentului, Emil aproape că uitase unde se află.

Încetul cu încetul îşi aduse aminte. Da, da, se ducea la Berlin şi adormise. La fel cum adormise şi domnul cu pălăria tare...

Emil sări în picioare, drept ca un stîlp şi murmură :

— A plecat !

Genunchii începură să-i tremure. Îşi aranjă încet hainele mototolite, apoi îi veni în minte următoarea idee : „Oare banii or fi la locul lor ?“

La gîndul acesta simţi o groază de nedescris.

Rămase multă vreme sprijinit de uşă, fără să îndrăznească să se mişte. Acolo, în colţul acela, stătuse, dormise şi sforăise Gründeis. Acum dispăruse. Dar ăsta nu era un motiv de îngrijorare pentru Emil. E o prostie să te gîndeşti numaidecît la lucruri rele. Doar nu erau obligaţi călătorii să meargă la Berlin, la gara Friedrichstrasse, pentru că acolo se ducea Emil. Nici vorbă că banii se găseau la locul lor. În primul rînd, îi ascunsese bine, în buzunar în al doilea rînd, îl pusese într-un plic ; şi în al treilea rînd, îi prinsese de căptuşeală cu un ac cu gămălie. Încetişor, Emil vîrî mîna în buzunarul drept dinăuntrul hainei. Buzunarul era gol ! Banii dispăruseră !

Emil îşi scotoci cu mîna stîngă buzunarul, în timp ce cu dreapta îşi pipăia haina, pe dinafară. Degeaba. Buzunarul era gol. Banii zburaseră.

— Au !

Emil îşi scoase mîna din buzunar şi o dată cu ea trase şi acul cu care fuseseră prinşi banii. Acum acul i se înfipsese în degetul arătător de la mîna stîngă. Din degetul înţepat curgea sînge.

Emil îşi legă degetul cu batista şi începu să plîngă. Bineînţeles că nu plîngea din pricina celor cîteva picături de sînge. Cu două săptămîni mai înainte se pocnise atît de tare de un felinar, încît văzuse stele verzi. Mai avea şi acum cucuiul în frunte, dar nu scosese nici un ţipăt.

Plîngea după bani. Şi plîngea din cauza maică-si. Cel care nu înţelege asta, oricît de cumsecade ar fi el, e vrednic de milă. Emil ştia cît se ostenise maică-sa, luni de-a rîndul, ca să economisească o sută patruzeci de mărci şi să-l trimită pe el la Berlin. Dar domnişorul abia se urcase în tren, că se şi instalase într-un colţ, adormise, visase tot felul de năzbîtii şi lăsase un porc de cîine să-i fure banii ! Cum să nu plîngă ? Ce avea să facă acum ? Să se dea jos la Berlin şi să-i spună bunicii : „Am sosit! Dar banii n-ai să ţi-i capeţi. Mai bine dă-mi tu, repede, cîţi îmi trebuie pentru un bilet ca să mă întorc imediat la Neustadt, căci altfel trebuie s-o pornesc pe jos !“

Minunat, zău aşa ! Degeaba făcuse mama economii! Bunica n-avea să capete nici un ban! Şi nici el nu mai putea sta la Berlin ! Dar nici să se întoarcă acasă nu mai putea. Şi toate astea, din pricina unui pungaş care le dăruia copiilor ciocolată şi se prefăcea că doarme, pentru ca la urmă să-i jefuiască mai uşor. Mare nenorocire ! Păcătoasă mai e lumea asta !

Emil înghiţi lacrimile care stăteau să-i curgă şi chibzui adînc. Dacă ar fi tras clopotul de alarmă, trenul s-ar fi oprit imediat, ar fi venit un controlor, urmat numaidecît de încă unul, şi aşa mai departe. L-ar fi întrebat toţi : „Ce s-a întîmplat ?“ „Mi s-au furat banii“, ar fi răspuns el. „Ei, altă dată să fii mai cu băgare de seamă ! Hai, urcă-te ! Cum te cheamă ? Unde locuieşti ? Ai de plătit o sută de mărci, fiindcă ai tras semnalul de alarmă. O să-ţi trimitem nota acasă.“

În expres poţi măcar să circuli prin coridor de la un capăt la altul al trenului, pînă la vagonul de serviciu, şi să te plîngi cuiva că ai fost jefuit. Dar aici ? Într-un tren personal ! Era silit să aştepte pînă la prima staţie, iar între timp omul cu pălăria tare putea să ajungă peste zece mări şi ţări.

Emil nu ştia nici măcar la ce staţie coborîse individul.

Cît o fi ceasul ? Cînd o să ajungă la Berlin ? Prin faţa geamurilor treceau rînd pe rînd case înalte şi vile cu grădini împestriţate, apoi coşuri înalte, de-un roşu murdar. Fără îndoială că trenul străbătea Berlinul. La prima staţie, Emil o să-l cheme pe conductor şi o să-i povestească ce i s-a întîmplat. Iar conductorul o să anunţe imediat poliţia.

Asta mai lipsea ! O să aibă iar de-a face cu poliţia! Şi de data asta jandarmul n-o să mai tacă. O să fie obligat, în interes de serviciu, să spună : Emil Tischbein ăsta, elev la liceul teoretic, nu-mi place de loc.

Mai întîi smîngăleşte statui respectabile ; pe urmă, dă voie să i se fure o sută patruzeci de mărci. De altfel, cine garantează că i s-au furat banii ? Un băiat care e în stare să smîngălească monumentele publice, e în stare să şi mintă. Eu sînt om cu experienţă. Pesemne că şi-a îngropat banii în pădure sau i-a înghiţit, ca să poată fugi în America. N-are nici un rost să alergăm după hoţ ! Hoţul e Tischbein însuşi. Vă rog să-l arestaţi, domnule comisar !

Groaznic ! Emil nu putea să-i spună nici măcar poliţiei ce i se întîmplase.

Atunci, îşi dădu jos valiza din plasă, îşi puse şapca, îşi înfipse iar acul cu gămălie sub reverul hainei şi se pregăti să coboare. Habar n-avea ce trebuia să facă, dar îi era imposibil să mai rămînă cinci minute în compartiment. De asta era sigur.

Între timp, trenul îşi încetinise mersul şi Emil văzu nenumărate şine strălucitoare. Apoi trecură de-a lungul peronului unei gări. Cîţiva hamali, dornici de cîştig, alergau pe lîngă vagoane. Trenul se opri!

Emil se uită pe geam şi văzu, sus de tot, o firmă : Grădina Zoologică. Uşile zburară în lături şi o mulţime de oameni coborîră din tren. Cei care aşteptau pe peron îi primeau voioşi, cu braţele deschise.

Emil se plecă peste fereastră. Îl căuta pe şeful trenului. Deodată zări, ceva mai departe, pierdută în mulţime, o pălărie tare. Dacă era hoţul lui? Poate că nu coborîse după săvîrşirea furtului, ci doar se mutase în alt vagon.

Cît ai clipi, Emil sări pe peron, lăsă jos valiza şi se urcă iar în compartiment, fiindcă uitase florile în plasă, apoi coborî din nou, înşfăcă bagajul, îl ridică sus de tot şi începu să alerge cît îl ţineau picioarele, spre ieşire.

Ce se întîmplase cu pălăria tare ? Emil se împiedica de oameni, îi lovea cu valiza, dar alerga mereu. Mulţimea, din ce în ce mai compactă, devenea de nepătruns.

A ! uite colo pălăria tare! Doamne! Încă una! Emil abia mai putea să-şi tîrască valiza. Ar fi pus-o jos, cu mare plăcere, şi ar fi lăsat-o acolo. Dar nici vorbă că i-ar fi fost furată şi ea.

În fine, izbuti să ajungă chiar lîngă una din pălă­riile tari. Era a hoţului? De ce nu?

Nu.

Dar cealaltă ?

Nici asta. Omul era prea mărunţel.

Emil se strecură prin mulţime, ca un indian.

Uite-l colo ! Uite-l colo !

Era hoţul lui! Slavă Domnului! Era chiar Gründeis. Tocmai trecea bariera şi părea foarte grăbit.

— Stai puţin, ticălosule, murmură Emil. Pun eu mîna pe tine !

Îşi dădu biletul, luă valiza în mîna stîngă, strînse buchetul de flori sub braţul drept şi coborî scara, alergînd după omul lui.

Sosise clipa hotărîtoare !