Capitolul VI Tramvaiul 177

E mil ar fi vrut să alerge de-a dreptul la hoţ, să se proptească în faţa lui şi să-i spună : „Dă-mi banii înapoi !“ Dar nu prea credea că hoţul o să-i răspundă : „Cu plăcere, dragul meu. Ia-i. Altă dată nu mai fac“.

Lucrurile nu erau chiar atît de simple. Pînă una alta, cel mai important era să nu-l piardă din ochi pe hoţ.

Emil mergea ascuns după spatele unei doamne grase şi arunca priviri cînd în dreapta, cînd în stînga, ca să se încredinţeze că omul era în faţa lui şi că nu pornise în marş forţat. Ajungînd la ieşirea gării, hoţul se oprise şi se uita de jur împrejur, cercetînd oamenii care veneau grăbiţi în urma lui, de parcă ar fi căutat pe cineva. Cînd se apropie de el, Emil se lipi tot mai mult de doamna cea grasă. Ce avea să se întîmple ? Peste o clipă trebuia să treacă pe dinaintea omului. Manevra lui secretă avea să fie descoperită. Oare o să vrea să-i vină în ajutor doamna cea grasă? Sigur că n-o să-l creadă, iar hoţul o să spună : „Pardon, doamnă ! Ce vă dă prin minte? Vă închipuiţi cumva că am eu nevoie să jefuiesc copiii ?“

Atunci toată lumea o să se uite la Emil şi o să strige : „Asta-i culmea ! Să bîrfeşti un om în toată firea ! Copiii din ziua de azi sînt grozav de neruşinaţi !“

Lui Emil începură să-i clănţănească dinţii în gură.

Din fericire, omul întoarse capul şi ieşi în stradă.

Cu iuţeala fulgerului, Emil se postă în dosul porţii, îşi puse valiza jos, şi se uită prin geamul cu gratii. Doamne ! Cum îl mai durea braţul!

Hoţul pornise agale, pe stradă, în jos. Se mai uită o dată în urmă, apoi îşi continuă drumul, aproape liniştit.

Din stînga venea un tramvai, purtînd numărul 177. Tramvaiul se opri. Omul şovăi o secundă, apoi se urcă în vagonul din faţă şi se aşeză lîngă o fereastră.

Emil îşi înşfăcă valiza şi, cu capul plecat, ieşi pe poartă, străbătu holul, găsi altă uşă, coborî strada în goană şi ajunse la remorca tramvaiului tocmai în clipa cînd acesta pornea. Aruncă sus valiza, se urcă după ea, o împinse într-un colţ, se aşeză în faţa ei şi răsuflă uşurat. Pînă aici totul mersese bine.

Dar ce-o să se mai întîmple de-acum înainte? Dacă hoţul avea să sară din mers, Emil putea să-şi ia adio de la bani, pentru totdeauna. Fiindcă el, cu valiza în braţe, n-ar fi putut sări. Prea ar fi fost primejdios.

Of şi automobilele astea ! Alunecau atît de repede pe lîngă tramvai, claxonau, orăcăiau, zvîrleau semnale roşii la dreapta şi la stînga, coteau după colţuri ; după ele veneau altele. Ce zarvă ! Şi ce de lume pe trotuare ! Şi cîte tramvaie în toate părţile, cîte trăsuri, cîte autobuze cu imperiale ! Şi vînzători de ziare, la fiecare colţ de stradă ! Vitrine minunate, cu flori, cu fructe, cărţi, ceasuri de aur, haine, rufărie de mătase ! Şi casele, atît de înalte !

Aşadar, acesta era Berlinul !

Lui Emil i-ar îi plăcut să privească în tihnă tot spectacolul acesta, dar n-avea timp. În vagonul din faţă se afla omul cu banii lui. Şi el putea coborî oricînd şi putea să dispară în mulţime. Atunci orice speranţă ar fi fost pierdută. Printre atîtea maşini, atîţia oameni şi atîtea autobuze, n-ar mai fi putut să-l regăsească. Emil se plecă în afară. Oare nu fugise individul ? Fiindcă asta ar fi însemnat ca Emil să se lase dus de tramvai, fără să ştie unde şi fără să ştie pentru ce. Iar bunica îl aştepta în gara Friedrichstrasse, în faţa chioşcului cu flori, fără să bănuiască măcar că nepotul ei călătorea foarte îngrijorat prin Berlin, cu tramvaiul 177. Să plesneşti de necaz, nu alta !

Tramvaiul ajunse la prima staţie. Emil nu pierdu din ochi vagonul. Dar nu coborî nimeni. În schimb, se îngrămădiră în amîndouă vagoanele o mulţime de pasageri. Emil fu ghiontit, iar un domn îl ocări fiindcă, aplecîndu-se în afară, băiatul împiedica lumea să intre în vagon.

— Nu vezi că oamenii vor să se urce ?! mîrîi el supărat .

Taxatorul, care dădea bilete, trase de-un şnur. Se auzi o sonerie şi tramvaiul porni. Emil se duse iar în colţ, lîngă valiză. Îl înghesuiau toţi şi-l călcau pe picioare. Şi deodată îi veni în minte un gînd îngro zitor : „N-am nici un ban ! Cînd taxatorul o să treacă pe aici, va trebui să iau bilet. Dacă n-am să pot plăti, o să mă dea jos. Şi atunci, sînt pierdut !“

Se uită cercetător la vecini. Poate că ar putea să-l tragă pe vreunul de mînecă şi să-i spună : „N-ai vrea să-mi împrumuţi bani pentru un bilet ? “

Dar toţi aveau nişte mutre aşa de severe ! Unul citea ziarul, alţi doi vorbeau despre o mare spargere săvîrşită la o bancă.

Au săpat un adevărat tunel, povesti cel dintîi. S-au dat jos pe-acolo şi au cărat cu ei toate seifurile. Se pare că furtul se ridică la mai multe milioane. O să fie greu de stabilit ce se afla în fiecare seif — spuse al doilea — căci clienţii care închiriază seifuri nu sînt obligaţi să spună băncilor ce pun în ele. Să vezi acuma cîţi au să pretindă că au avut diamante de o sută de mii mărci, cînd în realitate n-au avut decît un teanc de hîrtii fără valoare sau o duzină de linguriţe de metal alb, adăugă primul.

Cei doi pasageri începură să rîdă.

„La fel ar putea să mi se întîmple şi mie, se gîndi Emil cu tristeţe. Dacă o să povestesc că domnul Gründeis mi-a furat o sută patruzeci de mărci, n-o să mă creadă nimeni. Hoţul o să spună că sînt un mincinos şi că n-aveam în buzunar decît trei mărci şi cincizeci. Afurisită poveste !“

Taxatorul se apropie de uşa platformei şi strigă:

Cine mai e fără bilet ?

Rupea nişte bilete mari, albe, dintr-un carnet şi le găurea cu un cleşte. Pasagerii de pe platformă îi întindeau bani şi căpătau, în schimb, bilete.

Tu nu scoţi bilet ? îl întrebă el pe Emil. Mi-am pierdut banii, domnule taxator, răspunse băiatul. Ţi-ai pierdut banii ? Cunosc eu poveştile astea ! Şi unde te duci ? Nu... nu ştiu încă, bîigui Emil. Bine, să te dai jos la prima staţie. Pînă atunci, gîndeşte-te unde te duci. Asta nu se poate. E musai să rămîn aici. Te rog, domnule taxator ! Cînd îţi spun să te dai jos, apoi să te dai ! Ai înţeles ? Dă-i un bilet băiatului, se amestecă omul care citea ziarul, întinzîndu-i taxatorului banii.

Acesta îi dădu un bilet lui Emil şi-i explică pasagerului :

Dacă aţi şti cîţi băieţi se urcă zilnic în tramvai şi pretind că au uitat banii acasă! Şi pe urmă, mai şi rîd de noi...

— Ăsta n-o să rîdă, spuse pasagerul.

Taxatorul trecu iar în vagon.

— Vă mulţumesc foarte, foarte mult, domnule, spuse Emil.

Mă rog, n-ai pentru ce, îi răspunse pasagerul şi se adînci din nou în citirea ziarului.

Tramvaiul se opri iar. Emil se aplecă să se uite dacă omul cu pălăria tare nu coboară cumva, dar nu-l văzu.

Vreţi să-mi spuneţi adresa dumneavoastră ? îl întrebă el pe domnul care citea ziarul. Pentru ce ? Ca să vă pot înapoia banii, de îndată ce-i voi avea . Poate rămîn o săptămînă la Berlin, şi-am să trec pe la dumneavoastră. Mă numesc Tischbein, Emil Tischbein, din Neustadt. Lasă, îi răspunse pasagerul. Îţi fac cadou bile tul . Mai vrei să-ţi dau ceva ? Pentru nimic în lume ! spuse Emil, cu hotărîre. N-aş mai primi nimic. Cum vrei.

Şi domnul îşi reluă lectura ziarului.

Tramvaiul mergea mereu. Se mai opri o dată, apoi i ar porni... Emil citi numele unei străzi mari şi frumoase : Kaiserallee. Se ducea înainte, fără să ştie

unde. Acolo, în vagonul din faţă, se afla un hoţ. Poate că se mai aflau şi alţi hoţi în tramvai. De Emil nu-i păsa nimănui. Un străin îi dăruise un bilet, dar acum străinul nu se mai gîndea decît la ziarul lui.

Oraşul era atît de mare, iar Emil atît de mic! Ni meni nu-l întreba de ce n-are bani şi de ce nu ştie unde va coborî. Berlinul număra patru milioane de locuitori, dar nici unul dintre ei nu se interesa de Emil Tischbein. Nimănuia nu-i pasă de necazurile altuia. Fiecare om are destul de furcă cu propriile lui griji sau cu propriile lui bucurii. Chiar dacă îţi spune cineva : zău, îmi pare foarte rău — în fond gîndeşte : ia mai lasă-mă în pace, omule !

Ce avea să se mai întîmple? Emil îşi stăpîni cu greu plînsul. Şi se simţi singur, foarte singur...