Capitolul VII Mare nelinişte în strada Schumann

Pe cînd Emil mergea cu tramvaiul 177 de-a lungul linie Kaiserallee, fără să ştie unde o să ajungă, bunica şi Pony Hütchen, verişoara lui Emil, îl aşteptau în gara Friedrichstrasse. Ele se postaseră, după cum fusese vorba, în faţa chioşcului de flori şi se uitau mereu la ceas. Văzuseră trecînd mulţi oameni, cu lăzi, cufere, valize de piele, buchete de flori, dar nici urmă de Emil.

O fi crescut mult? întrebă Pony Hüitchen, sucindu-şi la dreapta şi la stînga mica ei bicicletă nichelată.

La început fusese vorba să nu-şi ia bicicleta. Dar făcuse atîta gălăgie, încît pînă la urmă bunica îi spusese :

Ei, hai, ia-o, prostuţo !

Şi prostuţa se înveselise imediat. Se bucura dinainte gîndindu-se la privirile respectuoase pe care Emil avea să le arunce bicicletei.

„O să i se pară grozavă“ — îşi spunea ea, foarte sigură.

Bunica începu să se neliniştească.

— Mă întreb ce poate să însemne asta ? E ora 6 şi 20 de minute. Trenul trebuie să fi sosit de mult.

Mai aşteptară cîteva minute, apoi bunica îşi trimise nepoata după informaţii.Pony Hütchen îşi luă bineînţeles şi bicicleta cu ea.

Puteţi să-mi spuneţi, domnule controlor, unde a tras trenul de Neustadt? îl întrebă ea pe slujbaşul care păzea intrarea pe peroane înarmat cu un perforator, şi care cerea biletul fiecărui călător. Neustadt ? Neustadt ? se gîndi el. Aha, trenul de 18 şi 17 minute ! a venit de mult.

— Ce păcat! Îl aşteptam pe văru-meu, Emil, la chioşcul de flori...

Îmi pare bine, spuse slujbaşul. De ce vă pare bine, domnule controlor ? întrebă Pony Hütchen şi începu să se joace cu soneria bicicletei.

Slujbaşul nu-i răspunse şi se întoarse cu spatele la ea.

Ei, dar ştii că eşti caraghios ! făcu Pony, jignită. La revedere !

Cîţiva trecători începură să rîdă. Slujbaşul îşi muşcă buzele, furios, iar Pony Hütchen se întoarse cu fruntea sus la chioşcul de flori.

Trenul a sosit de mult, bunico ! Ce i s-o fi întîmplat băiatului ? se întrebă bătrîna. Dacă n-ar fi plecat, ne-ar fi telegrafiat maică-sa. Poate că a greşit cînd s-a dat jos din tren. Şi doar ne înţeleseserăm perfect prin scrisori. Nu mai înţeleg nimic, făcu Pony, dîndu-şi importanţă. Mai mult ca sigur că a greşit gara. Băieţii sînt nişte nătărăi. Pui prinsoare că am dreptate ?

Şi cum n-aveau altceva mai bun de făcut, începură iar să aştepte. Mai trecură astfel cinci minute.

Pe urmă, încă cinci.

Nu mai are nici un rost, îi spuse Pony, bunicii. Doar n-o să prindem rădăcini aici. Mai e vreun chioşc de flori ? Du-te şi vezi. Dar să nu stai mult.

Hütchen inspectă curtea gării, pe bicicletă. Nu mai exista alt chioşc cu flori pe acolo. După ce întrebă doi controlori, se întoarse foarte mîndră la bunică-sa.

Alt chioşc nu mai este, spuse ea. Altfel ar fi mai mare caraghioslîcul ! Ce voiam să spun ?... Aha... Trenul următor de la Neustadt soseşte la douăzeci şi treizeci şi trei... Adică puţin după ora opt şi jumătate seara. Acum nu ne mai rămîne decît să ne întoarcem acasă. La opt fix am să vin iar aici, cu bicicleta, şi dacă nici atunci nu vine, o să-i scriu o scrisoare de-o să-i meargă fulgii... Vorbeşte mai frumos, Pony ! Atunci, dacă-ţi place mai mult aşa, bunico, am să-i trag o săpuneală...

Bunica părea îngrijorată şi clătina din cap.

Povestea asta nu prea îmi place. Ba chiar nu-mi place de loc, spuse ea.

Cînd era neliniştită, bunica repeta de două ori aceeaşi frază.

Se întoarseră acasă, încet. Pe drum, cînd ajunseră la podul Weidendamm, Pony Hütchen propuse :

Bunico, nu vrei să te iau pe ghidon ? Taci din gură... De ce ? Nu eşti tu mai grea decît Arthur Zickler şi pe ei îl iau mereu. Dacă mai faci o dată asta, îţi ia taică-tău bicicleta pentru totdeauna. Doamne ! Vouă nu poate omul să vă povestească nimic, bombăni Pony.

Reîntoarcerea lor acasă, în strada Schumann nr. 15, unde locuiau părinţii lui Pony, care se numeau Heimbold, produse mare nelinişte. Toţi se întrebau unde o fi Emil, dar nimeni nu ştia.

Tatăl lui Pony fu de părere să i se telegrafieze doamnei Tischbein.

Sfinte Dumnezeule ! Vrei s-o sperii de moarte ? Nu ! Să ne mai ducem o dată la gară, la ora opt. Poate vine cu trenul următor. Să sperăm că o să vină, se văită bunica. Dar sînt foarte îngrijorată. Povestea asta nu-mi miroase de loc a bine. Povestea asta nu-mi miroase de loc a bine, repetă Pony Hütchen, clătinîndu-şi căpşorul cu un aer gînditor.