Povestea începe în sfîrşit Capitolul I Emil îi ajută mamei sale la spălat capete

Aşa ! spuse doamna Tischbein. Acum dă-mi urciorul cu apă caldă !

Apoi luă ea însăşi alt urcior şi o ulcică plină cu săpun de muşeţel, lichid, şi trecu din bucătărie în odaie. Emil apucă urciorul şi plecă fuga după maic ă-sa.

Î n odaie, pe un scaun, şedea o femeie, cu capul deasupra unui lavoar alb. Părul despletit îi atîrna ca un caier de lînă, peste obraz. Mama lui Emil turnă săpunul lichid în părul blond al clientei şi începu să frece capul străin, care se umplu îndată de clăbuci.

E prea fierbinte ? întrebă ea. Nu, e tocmai bună, răspunse capul. Aha, e doamna Wirth, brutăreasa, îşi spuse Emil, punînd urciorul sub lavoar. Bună ziua ! Ce noroc ai, Emil ! Am auzit că pleci la Berlin, vorbi capul.

Şi glasul lui suna de parcă ar fi vorbit cineva înecat în frişcă.

El, ce e drept, nu prea voia, spuse mama, frecînd cu putere capul brutăresei. Dar de ce să-şi pră pădească aici toată vacanţa ? Emil n-a fost niciodată la Berlin, iar soră-mea , Martha, ne-a invitat de nu ştiu cîte ori. Bărbatul ei cîştigă binişor. E funcţionar la poştă, în centrală. Eu, se înţelege că nu mă pot duce. Acum, în ajunul sărbătorilor, am mult de lucru. Dar Emil e destul de mare şi n-are decît să fie atent pe drum. Unde mai pui că o să-l aştepte mama în gara Friedrichstrasse. Au întîlnire lîngă chioşcul de flori. Sigur că o să-i placă la Berlin. Pentru copii, e grozav ! Am fost şi noi, acum un an şi jumătate, cu clubul de popice. Ce zarvă ! Pe unele străzi noaptea e lumină ca ziua ! Şi ce de maşini! povesti doamna Wirth, din fundul lavoarului. Sînt multe maşini străine ? se interesă Emil. De unde vrei să ştiu ? răspunse doamna Wirth, strănutînd din pricina clăbucului care îi intrase în nas. Hai, dă zor să te îmbraci, porunci mama. Ţi-am pregătit costumul cel bun, în dormitor. Îmbracă-te , ca să putem mînca imediat ce termin de coafat pe doamna Wirth. Ce cămaşă să-mi pun ? întrebă Emil. Ai totul gata, pe pat. Să-ţi tragi ciorapii cu băgare de seamă. Şi, mai întîi, să te speli bine. Şi să-ţi pui şireturi noi la ghete. Hai, du-te. Ho-ho ! făcu Emil şi-o şterse.

După ce doamna Wirth plecă, bine coafată, şi mulţumită de chipul pe care şi-l zărise în oglindă, mama i ntră în dormitor, unde îl găsi pe Emil cu o mutră amărîtă de tot.

N-ai putea să-mi spui cine a inventat hainele noi ? o întrebă el. Regret, dar nu ştiu. De ce te interesează ? Dă-mi adresa ticălosului ăluia, să mă duc să-l împuşc ! Vai de capul tău ! Alţi copii suferă că n-au niciodată haine noi. Ştii, fiecare cu necazurile lui... Dar să nu uit : deseară să-i ceri mătuşei Martha un umerar şi să-ţi aşezi hainele frumos, pe el. Iar înainte de a le aşeza, nu uita să le perii ! Mîine poţi să îmbraci iar puloverul, uniforma asta de tîlhar... N-am uitat ceva? Geamantanul e gata. Florile pentru mătuşă sînt împachetate. Banii pentru bunica ţi-i dau mai tîrziu... Acum hai să mîncăm. Poftim, domnişorule !

Doamna Tischbein îl apucă pe după umeri şi-l duse în bucătărie. Aveau la masă macaroane cu şuncă şi cu parmezan. Emil înfuleca de zor, ca o batoză. Doar din cînd în cînd se oprea şi se uita la maică-sa, de parcă s-ar fi temut ca nu cumva pofta lui de mîncare s-o supere tocmai acum, înainte de plecare.

Să-mi scrii cum ajungi. Ţi-am pus o carte poştală în geamantan, deasupra. Ne-am înţeles, spuse Emil, în timp ce încerca să ridice, în aşa fel încît să nu-l vadă mama, o macaroană căzută pe genunchi.

Din fericire, doamna Tischbein nu observă nimic.

Să le dai tuturor complimente de la mine, şi să fii cu băgare de seamă. La Berlin nu-i ca aici, la Neustadt. Duminică ai să te duci cu unchiul Robert la muzeul Kaiser-Friedrich. Şi să te porţi frumos, nu cumva să se spună că aici, la noi, nu se ştie ce înseamnă buna-cuviinţă. Îţi dau cuvîntul meu de onoare ! făgădui Emil.

Cînd sfîrşiră de mîncat, se întoarseră amîndoi în odaie. Mama scoase din dulap o cutiuţă de metal şi începu să numere banii. Deodată, ea clătină din cap şi numără iar, de la început. Apoi întrebă :

Ia spune, cine a fost ieri după masa la noi? Domnişoara Thomas şi doamna Homburg. Da, dar nu-mi iese socoteala.

Doamna Tischbein se gîndi puţin, îşi luă carneţe lul în care îşi nota încasările, socoti, apoi zise :

Îmi lipsesc opt mărci. A fost încasatorul de la gaz, azi dimineaţă. Aşa e ! Atunci, din păcate, socoteala e exactă.

Apoi începu să fluiere veselă, ca să-şi alunge necazurile şi scoase din cutiuţă trei hîrtii.

Uite, Emil, ai aici o sută patruzeci de mărci. O hîrtie de-o sută de mărci şi două de cîte douăzeci. Să-i dai bunicii o sută douăzeci şi să-i spui să nu se supere că data trecută nu i-am trimis nimic. N-aveam nici eu. De asta îi duci tu acum ceva mai mulţi banii decît îi trimit de obicei. Şi s-o săruţi din partea mea. Ai înţeles ? Cele douăzeci de mărci care îţi rămîn sînt pentru tine. Ai să-ţi cumperi din ele biletul de întoarcere. O să te coste vreo zece mărci. Precis nu ştiu. Cu restul, să-ţi cumperi ce vrei cînd vă duceţi la plimbare. E bine să ai totdeauna în buzunar cîteva mărci în plus, pentru orice eventualitate. Uite plicul în care a fost scrisoarea de la mătuşa Martha. Banii îi pun înăuntru. Bagă bine de seamă, să nu-i pierzi! Unde ai să-i ţii ?

Ea vîrî banii în plic, îl îndoi şi i-l întinse lui Emil.

Băiatul se gîndi o clipă. Apoi îl puse în fundul buzunarului de la piept, dinăuntrul hainei. Pentru mai multă siguranţă, se încredinţă, pipăindu-şi pe dinafară haina albastră, că plicul stătea bine. Apoi spuse, convins:

De-aici nu se mai pierd ei!

— Bagă de seamă, în tren să nu povesteşti nimănui că ai bani.

Se poate, mămico ?

Emil se simţea jignit! Să-l creadă în stare de asemenea neghiobie ! Doamna Tischbein îşi puse cîţiva bani în geantă, aşeză cutia la locul ei în dulap şi reciti repede scrisoarea primită de la soră-sa. În scrisoare erau arătate exact orele de plecare şi de sosire ale trenului pe care trebuia să-l ia Emil...

Fireşte, mulţi dintre voi vor gîndi că o sută patruzeci de mărci nu e cine ştie ce sumă, şi că nu face să vorbeşti despre asta atît de serios cum vorbise doamna Tischbein cu băiatul ei. Asta aşa e, nu face să vorbeşti serios despre o sută patruzeci de mărci cînd cîştigi două mii, douăzeci de mii sau chiar o sută de mii pe lună.

Dar dacă n-aţi ştiut, aflaţi că majoritatea oamenilor cîştigă mai puţin, mult mai puţin decît atîta. Iar cel care cîştigă treizeci şi cinci de mărci pe săptămînă, fie că vouă vă place sau nu, consideră drept o sumă mare cele o sută patruzeci de mărci pe care le-a putut economisi. Pentru nenumăraţi oameni o sută de mărci reprezintă un milion. Ei scriu suta de mărci cu şase zerouri, ca să zicem aşa, şi nici în vis nu izbutesc să-şi închipuie ce înseamnă un milion adevărat.

Emil nu mai avea tată. Maică-sa muncea din greu. Coafa clientele, spăla capete blonde şi brune, lucra într-una, ca să scoată hrana pentru ea şi pentru fiul ei şi ca să plătească gazul, cărbunii, chiria, hainele cărţile şi taxa şcolară. Dar cîteodată se îmbolnăvea şi trebuia să stea în pat. Atunci venea doctorul şi-i prescria medicamente. Emil îi pregătea comprese calde şi gătea, în bucătărie, pentru el şi pentru maică-sa. Iar cînd ea dormea, el ştergea podelele cu o cîrpă udă, ca să n-o audă zicînd : „Trebuie să mă scol; uite în ce hal e casa !“

Acum o să mă înţelegeţi şi n-o să rîdeţi dacă am să vă spun că Emil era un băiat model. Ştiţi, o iubea foarte mult pe maică-sa. Ar fi murit de ruşine dacă el ar fi stat degeaba în timp ce ea muncea, îşi făcea socotelile şi iar muncea. Putea el oare să dea rasol la lecţii sau să le copieze după Richard Neumann ? Putea să tragă chiulul de la şcoală, cum făceau ceilalţi ? Doar vedea cît se străduia maică-sa ca să nu-i lipsească lui nimic şi ca să-i asigure tot ce căpătau sau aveau colegii lui de liceu. Şi atunci, cum ar fi putut s-o înşele sau să-i facă griji ?

Aşadar, Emil era un băiat model. Dar nu făcea parte din soiul acela de copii model care sînt aşa numai din laşitate, din micime sufletească sau pentru că sînt îmbătrîniţi înainte de vreme. El era un băiat model fiindcă aşa voia să fie!

Se hotărîse să fie aşa, cum alţii se hotărăsc de pildă să nu se mai ducă la cinema sau să nu mai mănînce bomboane. Se hotărîse să fie băiat model şi asta i se părea de multe ori foarte greu.

Dar cînd de Paşti ^* venea acasă de la şcoală, şi cînd putea să spună: mamă, ia uite ce note am ! Sînt primul ! — era foarte mulţumit. Îi plăceau laudele care i se aduceau la şcoală şi pretutindeni, nu pentru bucuria lui, ci pentru bucuria mamei. Era mîndru cînd putea, în felul lui, să-i înapoieze puţin din tot ce făcea ea toată viaţa pentru el, fără să simtă osteneală...

Sus ! îi spuse mama. Hai la gară. E unu şi un sfert şi trenul pleacă la două fără cîteva minute. Atunci să pornim, doamnă Tischbein, răspunse Emil. Dar geamantanul să ştii că mi-l duc singur.