V.

ÎMPOTRIVA TUTUROR AŞTEPTĂRIlor, seara era atât de liniştită şi de călduroasă, încât flacăra luminărilor de pe terasă şi din sufragerie nici nu se clintea măcar. La masă, prinţul Vasâli Lvovici îi înveselea pe toţi. Avea un deosebit talent de povestitor. Miezul povestirii consta dintr-o întâmplare adevărata, având ca erou principal pe vreunul dintre cei prezenţi sau un cunoscut, însă îngroşa culorile în aşa fel şi vorbea cu un aer atât de serios, încât ascultătorii se tăvăleau de râs. În ziua aceea povesti încercarea nereuşită alui Nikolai Nikolaevici de a se căsători cu o doamnă bogată şi frumoasă. Singurul fapt întemeiat al istorisirii sale era că soţul doamnei nu voia să accepte divorţul, dar în expunerea prinţului, adevărul se împletea în mod admirabil cu ficţiunea. El l-a prezentat pe Nikolai – un om serios şi totdeauna puţin cam înţepat – fugind noaptea pe stradă numai în ciorapi şi cu pantofii în mina. La un colţ de stradă a fost oprit de un vardist şi numai după o explicaţie lungă şi furtunoasă, a izbutit Nikolai să demonstreze că este substitut de procuror şi nu spărgător. După spusele povestitorului, era cât pe-aci să se facă nunta, dar în momentul cel mai critic, ceata de martori mincinoşi care luaseră parte la cununia proiectată s-a pus pe neaşteptate în grevă, cerând să li se mărească plata. Nikolai, din zgârcenie (era într-adevăr cam zgârcit), dar şi fiindcă era. Din principiu un adversar al grevelor, a refuzat categoric să le satisfacă cererea, invocând un anumit articol de lege, confirmat de o sentinţă a curţii de casaţie. Atunci, martorii mincinoşi şi-au ieşit din fire şi la cunoscuta întrebare: „Cunoaşte cineva din cei de faţă vreun motiv care să împiedice săvârşirea căsătoriei? u au răspuns în cor: „Da, cunoaştem. Tot ce am declarat la procesul de divorţ sub prestare de jurământ e minciună, fiind siliţi la aceasta prin ameninţări de domnul procuror. Iar despre soţul acestei doamne putem să spunem, ca persoane bine informate, că este omul cel mai onorabil, virtuos că Iosif şi de o bunătate îngerească.

Pornind pe firul poveştilor despre căsătorie, prinţul Vasâli nu l-a cruţat nici pe Gustav Ivanovici Friesse, soţul Annei, istorisind că a doua zi după căsătorie, acesta a venit cu poliţia s-o evacueze pe proaspăta lui soţie din casa părintească, sub cuvânt că nu are buletin de identitate separat şi cerând să fie înscrisă la domiciliul soţului ei legitim. În această anecdotă era exact numai faptul că în primele zile ale căsătoriei Anna fusese nevoită să vegheze tot timpul la căpătâiul mamei sale bolnave, fiindcă Vera trebuise să plece pe neaşteptate acasă la ea în sud, iar bietul Gustav Ivanovici era trist şi disperat.

Toată lumea râdea. Zâmbea şi Anna, mijindu-şi ochii. Gustav Ivanovici râdea şi el în hohote, încântat şi faţa lui slabă, cu pielea întinsă, cu părul rar şi lins, de culoare deschisă, cu ochii afundaţi în orbite, semăna cu un craniu care-şi dezvelea rizând dinţii oribili. O adora şi acum pe Anna ca în prima zi a căsniciei, se străduia totdeauna să se aşeze lângă ea, s-o atingă neobservat şi-i făcea curte cu aerul omului atât de îndrăgostit şi plin de mulţumire, încât deseori îţi stârnea milă şi un sentiment de jenă pentru el.

Înainte ca oaspeţii să se ridice de la masă, Vera Nikolaevna îi „numără în mod mecanic şi constată că erau treisprezece. Fiind superstiţioasă, îşi zise: „Nu e bine! Cum de nu m-am gândit să-i număr mai din vreme! Dar Vasea e vinovat, ar fi putut să mă anunţe la telefon”.

Când la Friesse ori la Şein se adunau cunoscuţi apropiaţi, după-masă se aşezau de obicei la pocher, fiindcă cele două surori erau ahtiate după jocurile de noroc. În ambele case fuseseră stabilite chiar şi anumite reguli de joc. Jucătorilor li se dădea un număr egal de fise de o anumită valoare, şi jocul dura până ce toate fişele ajungeau în posesia unuia singur. Atunci jocul se sfârşea pentru seara aceea, oricât ar fi insistat partenerii să se continue. Era strict interzis să se ia fise pentru a doua oară. Legile acestea aspre fuseseră adoptate ca să se Dună frâu prinţesei Vera şi Annei, care nu cunoşteau nici o imită în jocurile de noroc. Pierderea totală se ridica rar la o sută sau două sute de ruble.

Şi de data aceasta oaspeţii se aşezară la pocher. Vera, care nu juca, tocmai voia să se ducă pe terasă, unde se întindea masa pentru ceai, când fata din casă o chemă cu un aer misterios din salon.

— Ce s-a întâmplat, Daşa? o întrebă ea nemulţumită, trecând în micul său budoar de lângă dormitor. De ce te uiţi aşa de prosteşte la mine şi ce ai în mina?

Daşa puse pe masă un mic obiect pătrat, înfăşurat cu grijă în hârtie albă şi legat cu o panglică roz.

— Zău că nu sunt vinovată, înălţimea-voastră, bâigui ea, cu obrajii aprinşi de ruşine. A venit şi mi-a spus…

— Cine a venit?

— Un om, înălţimea-voastră… Un comisionar.

— Şi?

— Intră în bucătărie şi pune asta pe masă, zicând: „Dă pacheţelul cucoanei tale, dar numai ei, în mina”. Îl întreb de la cine e, dar el răspunde: „Scrie acolo tot”, şi-o şterge.

— Fugi şi dă-i-l înapoi.

— Nu-l mai ajung, înălţimea-voastră. A venit pe la jumătatea mesei şi n-am îndrăznit să vă tulbur, înălţimea-voastră. Să fi trecut o jumătate de ceas de atunci.

— Bine, du-te.

Vera tăie cu foarfecă panglica şi o arunca în coş, împreună cu hârtia pe care era scrisă adresa ei. Din învelitoare apăru o cutiuţa de bijuterii, îmbrăcată în pluş roşu, nou-nouţă. Vera ridică încet capacul căptuşit cu mătase albastră şi zări o brăţară ovală, de aur, înfiptă în catifeaua neagră, iar înăuntru un bileţel îndoit frumos şi cu grijă. Desfăcu repede bileţelul; scrisul îi păru cunoscut, însă, ca o adevărată femeie, îl puse deoparte, ca să se uite mai întâi la brăţară.

Aceasta era de aur, de o calitate inferioară, foarte groasă, însă goală pe dinăuntru, iar pe dinafară, acoperită cu mici granate vechi, şlefuite neîngrijit. În schimb, în mijlocul brăţării, apăreau, înconjurând o ciudată pietricică verde, cinci granate minunate, fiecare de mărimea unui bob de mazăre. Mişcând brăţara, Vera o îndreptă întâmplător cu pietrele spre lumina becului electric şi de sub suprafaţa netedă, ovală a granatelor izbucniră deodată minunate lumini vii de un roşu intens.

„Parcă ar fi sânge”, gândi Vera, cuprinsă de o ciudată nelinişte.

Apoi îşi aminti de scrisoare, o desfăcu şi citi următoarele rânduri, scrise mărunt, cu litere caligrafice:

Înălţimea-voastră, Mult stimată prinţesă Vera Nikolaevna!

Vă felicit respectuos de ziua luminoasă şi plină de bucurie a numelui dumneavoastră şi îndrăznesc să vă ofer modestul dar al unui preasupus servitor…” „Aha, el e”, se gândi, nemulţumită, Vera. Totuşi citi scrisoarea până la capăt… „N-aş fi îndrăznit niciodată să vă ofer un obiect ales de mine, deoarece nu am nici dreptul, nici gustul potrivit şi mărturisesc, nici bani. De altfel, cred că nicăieri pe lume nu s-ar putea găsi o comoară demnă să vă împodobească.

Însă această brăţară a aparţinut străbunicii mele, iar răposata mea mamă a fost ultima femeie care a purtat-o, în mijloc, printre pietrele mari, veţi vedea una verde care face parte din soiul foarte rar al granatelor verzi. Potrivit unei vechi legende, păstrată în familia noastră, ea are proprietatea de a da femeilor care o poartă darul previziunii şi de a îndepărta de ele gândurile negre, iar pe bărbaţi îi fereşte de moarte violentă. Toate pietrele au fost montate şi rânduite aici exact ca pe vechea brăţara de argint şi puteţi fi convinsă că înainte de dumneavoastră nimeni nu a mai purtat-o.

Poate că veţi arunca imediat această jucărie caraghioasă, ori o veţi dărui cuiva, dar voi fi fericit să ştiu că aţi atins-o măcar cu mâinile.

Vă implor să nu vă supăraţi pe mine. Roşesc când îmi amintesc de obrăznicia mea de acum şapte ani, când am îndrăznit să vă trimit dumneavoastră, pe atunci încă domnişoară scrisori prosteşti şi chiar să aştept răspuns la ele. Acum nu am mai păstrat decât adoraţia, admiraţia nestinsă şi supunerea de sclav, decât dorinţa să fiţi mereu fericită şi să mă bucur de fericirea dumneavoastră. În închipuire mă înclin în faţa mobilei pe care şedeţi, a parchetului pe care mergeţi, a copacilor pe care-i atingeţi în treacăt, a slugilor cărora le vorbiţi. Nu sunt nici măcar invidios, nici pe oameni, nici pe lucruri.

Vă cer încă o dată iertare că v-am deranjat cu o scrisoare lungă şi inutilă.

Al dumneavoastră până la moarte şi după moarte servitor credincios.

G. S. J.” „S-o arăt lui Vasea sau nu? Să i-o arăt acum sau după plecarea musafirilor? Mai bine mai târziu, fiindcă acum nu numai nenorocitul acesta ar fi ridicol, dar şi eu însămi.”

Astfel gândea prinţesa Vera, fără să-şi poată lua privirea de la cele cinci luminiţe sângerii care tremurau în cele cinci granate.