IX.

PRINŢESA VERA URCĂ TREPTELE TErasei şi intră în casă cu un sentiment neplăcut. Auzise de departe glasul răstit al fratelui său Nikolai şi văzuse silueta înaltă şi uscăţivă a acestuia mişcându-se repede prin cameră, dintr-un colţ într-altul. Vasâli Lvovici şedea la masa de joc şi desenă ceva cu creta pe postavul verde. Îşi ţinea capul mare, tuns, cu păr bălai, aplecat, cu bărbia-n piept.

— Am spus de mult! zicea Nikolai, enervat, făcând cu mâna dreaptă un gest, de parcă ar fi zvârlit jos o greutate nevăzută. Am spus de mult că trebuie să se pună capăt acestor scrisori idioate. Chiar înainte de a te fi căsătorit cu Vera ţi-am atras atenţia că vă distraţi amândoi pe socoteala lor ca nişte copii, văzând în ele numai partea hazlie… Dar uite-o şi pe Vera… Tocmai vorbeam cu Vasâli Lvovici despre P. P. J., nebunul ăla al tău. Socot că această corespondenţă este deplasată şi vulgară.

— N-a fost nici un fel de corespondenţă, l-a întrerupt cu răceală Şein. Nu a scris decât el…

La auzul acestor cuvinte, Vera se înroşi şi se aşeză pe divanul care se afla în umbra unei lătanii mari.

— Vă rog să-mi iertaţi felul de exprimare, zise Nikolai Nikolaevici, aruncând parcă jos un obiect greu şi nevăzut, care-i apăsa pieptul.

— Nu pricep de ce-l numeşti al meu? interveni Vera, bucuroasă de sprijinul soţului ei. E tot atât de mult al meu ca şi al tău…

— Bine, încă o dată scuzele mele. Într-un cuvânt, am vrut să spun că trebuie să se pună capăt prostiilor lui. După părerea mea, afacerea asta depăşeşte limitele glumelor şi ale desenelor amuzante… Vă rog să mă credeţi că nu mă îngrijorează altceva decât bunul renume al Verei şi al tău, Vasâli Lvovici.

— Cred că ai sărit peste cal, Kolea, replică Şein.

— Poate, poate… Dar s-ar putea să ajungeţi foarte uşor într-o situaţie ridicolă.

— Nu văd în ce fel, ripostă prinţul.

— Închipuie-ţi că brăţara asta idioată… Nikolai luă cutia roşie de pe masă şi o aruncă în aceeaşi clipă cu dezgust la loc, că această monstruoasă podoabă popească rămâne la noi, ori o aruncăm, ori o dăruim Daşei. Atunci, în primul rând, P. P. J. Poate să se laude faţă de cunoscuţii sau colegii săi că prinţesa Vera Nikolaevna Seina acceptă să primească daruri de la el, iar în al doilea rând, faptul acesta l-ar încuraja să facă cine ştie ce altă prostie. Mâine o să-i trimită un inel cu briliante, poimâine, un colier de perle şi de-aici până la banca acuzaţilor pentru delapidare şi fals nu-i decât un pas, iar prinţesa şi prinţul Şein vor fi chemaţi ca martori… Ar fi drăguţ, nu-i aşa?!

— Nu, nu, brăţara trebuie trimisă imediat înapoi! exclamă Vasâli Lvovici.

— Sunt de aceeaşi părere, încuviinţă Vera. Şi trebuie s-o facem cât mai repede. Dar cum? Doar nu-i cunoaştem nici numele, nici prenumele, nici adresă.

— Asta-i un fleac, a zis, dispreţuitor, Nikolai Nikolaevici. Doar îi cunoaştem iniţialele P. P. J… Ori cum, Vera?

— G. S. J.

— Perfect. În afară de aceasta, ştim că este funcţionar de stat. E destul şi prea destul. Chiar mâine voi lua indicatorul funcţionarilor din oraş şi-l voi descoperi pe cel care are iniţialele astea. Dacă din cine ştie ce cauză n-o să-l descopăr, o să chem pur şi simplu un agent de poliţie şi o să-i dau ordin să-l găsească. Dacă întimpin greutăţi, mă voi folosi de fiţuica asta cu scrisul lui. Într-un cuvânt, până mâine la ora două voi şti precis adresa şi numele acestui individ, ba chiar şi când poate fi găsit acasă. Iar din clipa în care-l dibuim, nu numai că-i vom restitui imediat comoara lui, dar vom lua şi măsuri să nu ne mai amintească niciodată de existenţa sa.

— Ce ai de gând să faci? îl întrebă prinţul Vasâli.

— Ce am de gând? Mă duc la guvernator şi-l rog…

— În nici un caz la guvernator. Ştii care sunt relaţiile dintre noi… Am fi în pericol să ajungem într-o situaţie ridicolă.

— Mă rog. Mă duc la colonelul de jandarmi – mi-e prieten de club – şi-l rog să-l cheme pe acest Romeo şi să-l ameninţe puţin. Îl cunoşti. Îi bagă omului degetul sub nas, nu mişcă mâna de loc, ci doar degetul şi ţipă: „Domnule, nu voi tolera asta!”

— Ah! Cu ajutorul jandarmilor! izbucni Vera, încruntându-se.

— Vera are dreptate, încuviinţă prinţul. Mai bine să nu amestecăm în afacerea asta pe nimeni. O să dăm prilej la zvonuri, bârfeli… Ne cunoaştem oraşul destul de bine. Toată lumea trăieşte aici parcă în nişte borcane de sticlă… Cel mai potrivit lucru e să mă duc chiar eu la tânărul acesta… deşi, Dumnezeu ştie, poate c-o avea şaizeci de ani. Îi dau brăţara şi-i fac o morală aspră.

— Atunci merg şi eu cu tine, îl întrerupse repede Nikolai Nikolaevici. Tu eşti prea moale. Să mă laşi pe mine să-i vorbesc… Iar acum, prieteni, urmă dânsul, scoţându-şi ceasul din buzunar şi uitându-se la el, vă rog să mă iertaţi că o să mă retrag pentru câteva clipe la mine. Sunt mort de oboseală şi trebuie să mai răsfoiesc două dosare.

— Nu ştiu de ce mi-e milă de nenorocitul acesta, spuse Vera, şovăitoare.

— Mila ta nu-şi are rostul, replică Nikolai, cu asprime, întorcându-se de la uşă. Dacă ieşirea asta cu brăţara şi scrisoarea şi-ar fi permis-o un om din cercul nostru, prinţul Vasâli l-ar fi provocat la duel. Iar dacă n-ar fi făcut-o el, aş fi făcut-o eu. Dacă am fi trăit în alte vremuri, aş fi poruncit pur şi simplu să fie dus la grajd şi bătut cu vergile. O să-ţi telefonez mâine la birou, Vasâli Lvovici.