X.

SCARA MURDARĂ MIROSEA A ŞOAreci, a pisici, a gaz şi a rufe spălate. Înainte de a ajunge la etajul al cincilea, prinţul Vasâli Lvovici se opri.

— Stai puţin, îi spuse el cumnatului său. Lasă-mă să-mi mai trag sufletul. Eh, Kolea, n-ar fi trebuit să facem asta…

Mai urcară două etaje. Pe platforma scării era atât de întuneric, încât Nikolai Nikolaevici a fost silit să aprindă doua chibrituri, ca să distingă numărul apartamentului.

Sunară la uşă şi le deschise o femeie voluminoasă, căruntă, cu ochi cenuşii. Purta ochelari. Trupul îi era puţin încovoiat, probabil din pricina vreunei suferinţe.

— Domnul Jeltkov e acasă? o întrebă Nikolai Nikolaevici.

Femeia îi măsură din ochi, speriată, pe cei doi bărbaţi. Dar probabil că aspectul lor cuviincios o linişti.

— E acasă, poftiţi vă rog, zise ea, deschizând uşa. Prima uşă la stânga.

Bulat-Tuganovski bătu de trei ori scurt şi energic. Dinăuntru se auzi un foşnet uşor. Tuganovski mai bătu o dată.

— Intră, răspunse o voce slabă.

Camera era foarte scundă, însă neobişnuit de mare şi aproape pătrată. Două ferestre mici, rotunde, ca la vapoare, abia reuşeau s-o lumineze. De altfel, întreaga încăpere semăna cu sala de mese a unui vapor de marfă. Lângă un perete se afla un pat îngust, lângă altul, un divan foarte mare şi lat, acoperit cu un minunat covor de Tekin, acum zdrenţuit, iar la mijloc, o masă cu o faţa de masa ucraineana brodată în culori vii.

La început, cei doi nu izbutiră să desluşească faţa stăpânului odăii. Stătea cu spatele spre lumină, frecându-şi încurcat mâinile. Era înalt, uscăţiv şi avea un păr lung şi moale.

— Domnul Jeltkov, dacă nu mă înşel? întrebă Tuganovski, trufaş.

— Jeltkov. Mă bucură foarte mult că vă cunosc. Daţi-mi voie să mă prezint.

Omul făcu doi paşi spre Nikolai Nikolaevici cu mâna întinsă, însă acesta se întoarse în aceeaşi clipă cu tot trupul spre Şein, fără să se uite la mina lui.

— Ţi-am spus că n-am greşit.

Degetele slabe şi nervoase ale lui Jeltkov prinseră a se mişca de-a lungul hainei scurte, cafenii, încheind şi descheind nasturii. Izbuti în sfârşit să pronunţe cu greutate, arătând spre divan şi înclinându-se cu stângăcie:

— Vă rog să luaţi loc.

Acum îl vedeau bine. Era foarte palid, cu un obraz gingaş ca de fată, ochi albaştri şi bărbia ca de copil încăpăţânat, cu o gropiţă la mijloc. Părea să aibă treizeci sau treizeci şi cinci de ani.

— Mulţumesc, îi răspunse cu simplitate prinţul Şein, care-l cerceta cu foarte mare atenţie.

— Merci, făcu scurt Nikolai Nikolaevici. Şi amândoi rămaseră în picioare. Am venit numai pentru câteva minute. Dumnealui este prinţul Vasâli Lvovici Şein, mareşalul gubernial al nobilimii. Numele meu este Mirza-Bulat-Tuganovski. Sunt substitut de procuror. Chestiunea despre care vom avei onoarea să discutăm cu dumneavoastră ne priveşte în aceeaşi măsură pe prinţ şi pe mine, sau, mai bine zis, pe soţia prinţului care este sora mea.

Jeltkov se pierdu cu totul şi se lăsă deodată pe divan, murmurând cu buzele ţepene: „Vă rog, domnilor, luaţi loc”, dar îşi aminti probabil că le mai propusese asta o dată fără succes, sări în picioare, porni repede spre fereastră, trecându-şi mâna prin păr, apoi se întoarse iar la locul său. Mâinile lui tremurătoare începură din nou să se agite, pipăind în neştire nasturii de la haină, ciupind în neştire obrazul şi mustăţile roşcovane.

— Sunt la dispoziţia domniei-voastre, excelenţă, zise el cu glas surd, uitându-se la Vasâli Lvovici cu o privire imploratoare.

Dar Şein tăcea. Vorbi Nikolai Nikolaevici.

— În primul rând, daţi-mi voie să vă restitui un obiect care vă aparţine, zise el şi, scoţând din buzunar cutia roşie, o puse cu grijă pe masă. Desigur, el face cinste gustului dumneavoastră, dar v-am ruga foarte mult ca astfel de surprize să nu se mai repete.

— Vă rog să mă iertaţi… Ştiu că sunt foarte vinovat, murmură Jeltkov, uitându-se în jos cu obrajii aprinşi. Îmi îngăduiţi să vă ofer un pahar de ceai?

— Vedeţi, domnule Jeltkov, urmă Nikolai Nikolaevici, ca şi cum nu ar fi auzit ultimele cuvinte ale acestuia. Sunt foarte bucuros că am găsit în persoana dumneavoastră un om cumsecade, un gentleman, capabil să înţeleagă totul dintr-un singur cuvânt. Cred că ne vom înţelege uşor. Dacă nu mă înşel, o urmăriţi pe prinţesa Vera Nikolaevna de aproximativ şapte-opt ani?

— Da, răspunse Jeltkov încet, lăsându-şi genele în jos, cu o expresie de pietate.

— Până acum n-am luat împotriva dumneavoastră nici un fel de măsuri, deşi – cred că sunteţi de acord – nu numai că puteam, dar chiar trebuia să luăm, nu-i aşa?

— Da.

— Da, dar cu ultima dumneavoastră faptă şi anume cu trimiterea acestei brăţări de granate, aţi depăşit limitele răbdării noastre. M-aţi înţeles? Le-aţi depăşit. Nu vă voi ascunde faptul că primul nostru gând a fost să cerem ajutorul autorităţilor, dar nu am făcut-o şi sunt foarte bucuros că n-am făcut-o, fiindcă, repet, am ghicit numaidecât că aveţi un suflet nobil.

— Vă rog să mă iertaţi. Cum aţi spus? întrebă deodată Jeltkov şi izbucni în râs. Aţi vrut să vă adresaţi autorităţilor? Asta aţi spus?

Şi, virându-şi mâinile în buzunar, se instală comod pe un colţ al divanului, apoi îşi scoase portţigaretul şi chibriturile şi îşi aprinse o ţigară.

— Aşadar, aţi spus că aţi vrut să cereţi ajutorul autorităţilor? Vă rog să mă iertaţi, prinţe, că stau jos, i se adresă el lui Şein. Şi mai departe?

Prinţul trase un scaun lângă masă şi se aşeză. Se uita nedumerit şi cu o nespusă curiozitate la omul acesta ciudat.

— Vezi, dragul meu, nu va fi niciodată prea târziu s-o facem, urma Nikolai Nikolaevici cu o uşoară sfidare. Să cauţi să pătrunzi nepoftit într~o familie străină…

— Vă rog să mă iertaţi, dacă vă întrerup, dar…

— Ba vă rog să mă iertaţi dumneavoastră, dar de astă dată am să vă întrerup eu… ripostă procurorul, aproape ţipând.

— Cum doriţi. Puteţi vorbi. Vă ascult. Dar aş vrea mai întâi să-i spun câteva cuvinte prinţului Vasâli Lvovici.

Şi, fără să-l mai ia în seamă pe Tuganovski, se întoarse spre prinţ.

— Trăiesc acum cea mai grea clipă din viaţa mea, zise el. Simt nevoia să vă vorbesc, fără a păstra nici un fel de convenţionalism… Vreţi să mă ascultaţi?

— Vă ascult, răspunse Şein. Ah, Kolea, taci puţin, zise el, nerăbdător, observând gestul mânios al lui Tuganovski. Vorbiţi.

Câteva secunde, Jeltkov rămase cu gura deschisă „de parcă s-ar fi sufocat, apoi începu deodată să vorbească precipitat, ca şi cum s-ar fi rostogolit în prăpastie. Vorbea numai din fălci, iar buzele îi erau albe şi nemişcate ca de mort.

— Mi-e greu să rostesc o astfel de… frază… să spun că o iubesc pe soţia dumneavoastră. Dar şapte ani de dragoste cuviincioasă şi fără nici o speranţă îmi dau dreptul s-o fac. Recunosc că la început, când Vera Nikolaevna era încă domnişoară, i-am trimis scrisori stupide şi am aşteptat chiar răspuns la ele. Recunosc şi că ultima mea faptă, adică trimiterea brăţării, a fost o prostie şi mai mare. Dar… vă mărturisesc deschis şi simt că mă veţi înţelege – ştiu că niciodată nu voi putea să n-o mai iubesc… Spuneţi-mi, prinţe, presupunând că lucrul acesta vă displace… spuneţi-mi, ce aţi putea face, ca să puneţi capăt sentimentului care mă stăpâneşte? Să mă expediaţi într-un alt oraş, aşa cum a spus Nikolai Nikolaevici? Dar şi acolo o voi iubi pe Vera Nikolaevna ca şi aici. Să mă băgaţi la închisoare? Şi acolo voi găsi mijlocul să-i atrag atenţia asupra mea. Mai rămâne un singur lucru – moartea. Dacă vreţi, o voi accepta în orice formă.

— În loc să ne ocupăm de miezul problemei, ne apucăm de declamaţii melodramatice, zise Nikolai Nikolaevici, punându-şi pălăria pe cap. Problema e cât se poate de simplă. Vi se propune una din două: sau renunţaţi cu totul s-o mai urmăriţi pe prinţesa Vera Nikolaevna, sau, dacă nu veţi accepta lucrul acesta, vom lua măsurile oferite de poziţia noastră în societate, de relaţiile noastre şi aşa mai departe.

Deşi îl auzise, Jeltkov nu-i aruncă nici măcar o privire. Se întoarse spre prinţul Vasâli Lvovici şi-l întrebă:

— Îmi permiteţi să lipsesc zece minute? Vă mărturisesc că vreau să vorbesc la telefon cu prinţesa Vera Nikolaevna. Vă asigur că vă voi reda din convorbirea aceasta tot ce va fi posibil.

— Duceţi-vă, îi răspunse Şein.

Când Vasâli Lvovici şi Tuganovski rămaseră singuri, acesta din urmă se repezi la cumnatul său.

— Se poate una ca asta? ţipă el, făcând iarăşi un gest, ca şi cum ar fi aruncat jos cu mâna dreaptă un obiect nevăzut pe care-l ţinea la piept. Nu, hotărât, nu! Te-am avertizat că iau asupra mea întreaga parte practică a discuţiei. Dar tu te-ai lăsat înduioşat şi i-ai permis să vorbească pe larg de sentimentele sale. Eu aş fi rezolvat totul în două cuvinte.

— Ai puţină răbdare, acum se va lămuri totul. După faţă îmi dau seama, simt că omul acesta nu este în stare să înşele şi să mintă cu bună ştiinţă. Gândeşte-te, Kolea, oare el e de vină că iubeşte? Şi poţi oare stăpâni un sentiment ca dragostea, care nu şi-a găsit încă până astăzi un tălmaci? După câteva clipe de gândire, prinţul urmă: Mi-e milă de el şi… nu numai atât: simt că asist la o uriaşa tragedie a sufletului şi nu pot să joc comedie.

— Asta-i decadenţă, ripostă Nikolai Nikolaevici.

Jeltkov se întoarse după zece minute. Ochii îi străluceau şi păreau profunzi, de parcă ar fi fost plini de lacrimi. Îşi părăsise poza de gentleman şi după felul cum se purta se vedea că uitase cu totul bunele maniere. Prinţul Şein înţelese, şi de data aceasta, cu sensibilitatea lui adâncă, ce se petrece în sufletul lui.

— Sunt gata şi de mâine n-o să mai auziţi de mine, zise Jeltkov. ca şi cum aş muri. Dar am o singură condiţie, pe care v-o pun dumneavoastră, prinţe Vasâli Lvovici. Am luat bani din casa statului şi oricum trebuie să fug din oraş. Îmi permiteţi să-i mai scriu prinţesei Vera Nikolaevna o ultimă scrisoare?

— Nu. Dacă s-a terminat, s-a terminat. Nici un fel de scrisoare, strigă Nikolai Nikolaevici.

— Bine, scrieţi, răspunse Şein.

— Asta-i tot, zise Jeltkov, zâmbind trufaş. Nu veţi mai auzi de mine şi, fireşte, nu mă veţi mai vedea niciodată. Prinţesa Vera Nikolaevna nu a vrut să stea de vorbă cu mine. Când am întrebat-o dacă aş putea să rămân în oraş, ca s-o văd măcar din când în când, fireşte fără să apar în faţa ochilor ei, a răspuns: „Ah, dacă aţi şti cât m-a plictisit toată povestea asta. Vă rog s-o curmaţi cât mai repede/’ Şi iată că o curm. Cred că sunteţi convins că am făcut tot ce am putut?

Seara, când s-a întors la vilă, Vasâli Lvovici i-a povestit soţiei sale cu de-amănuntul întrevederea cu Jeltkov. Se simţea dator s-o facă.

Deşi era neliniştită, Vera nu s-a mirat şi nici nu părea descumpănită. Dar noaptea, când soţul a venit în patul ei şi s-a întins lângă dânsa, ea s-a întors cu faţa spre perete şi i-a spus, cu totul pe neaşteptate.

— Lasă-mă. Ştiu că omul acesta se va omorî.