VIII.

ANNA ŞI BAHTINSKI MERGEAU înainte, iar la vreo douăzeci de paşi în urma lor venea generalul, la braţ cu Vera. Noaptea era atât de adâncă, încât, până „s-au obişnuit cu întunericul, au trebuit să caute drumul pe dibuite. Anosov, care avea, în ciuda vârstei, o vedere foarte ageră, o ajuta pe Vera. Din când în când, mângâia afectuos cu mâna lui mare şi rece, mina Verei, care se rezemă uşor de braţul lui îndoit.

— Tare caraghioasa mai e şi Ludmila Lvovna, a murmurat generalul, de parcă-şi depăna gândurile cu glas tare. Am observat de multe ori ca atunci când o femeie ajunge la cincizeci de ani, mai ales dacă e văduva sau fată bătrână, începe să se intereseze de dragostea altora. Sau iscodeşte şi bârfeşte, sau se bagă cu tot dinadinsul să organizeze fericirea altora, sau începe să flecărească despre iubirea înălţătoare. Părerea mea e că în zilele noastre oamenii nu mai ştiu să iubească. Nicăieri nu văd o dragoste adevărată. De altfel, nici pe vremea mea n-am văzut-o.

— Cum poţi să vorbeşti aşa, bunicule? răspunse Vera cu blândeţe, strângându-i uşor braţul. De ce calomniezi? Doar ai fost şi dumneata căsătorit odată, ceea ce înseamnă că totuşi ai iubit.

— Nu înseamnă nimica, nimicuţa, dragă Verocika. Ştii cum m-am căsătorit? într-o zi, am văzut lângă mine o fetişcană proaspătă. Când respiră, sinii îi săltau sub bluză. Îşi lăsa mereu în jos genele lungi, lungi, şi se îmbujora toată. Avea obrajii gingaşi, gât alb, mâini mici şi calde şi un aer de nevinovăţie! Eh, drace! Şi pe deasupra, tatăl şi mama ei ascultau pe la uşi, se foiau în jurul nostru şi mă priveau cu nişte ochi trişti şi devotaţi ca de câine. La plecare, apucam s-o sărut în grabă după uşă… Când beam ceai, picioruşul ei mă atingea pe sub masă, ca din nebăgare de seamă… Şi gata. „Dragă Nikita Antonici, am venit să vă cer mâna fiicei dumneavoastră. Vă rog să mă credeţi că această fiinţă sfânta…” Iar taică-său s-a şi repezit la mine, cu ochii umezi, să mă îmbrăţişeze… „Scumpul meu! Bănuiam de mult… Să vă ajute Dumnezeu… Dar bagă de seamă, păzeşte comoara asta…” După trei luni, comoara sfântă umbla îmbrăcată cu un capot mototolit, cu papuci în picioarele goale, cu părul rar şi nepieptănat prins în moaţe. Ocăra ordonanţele ca o bucătăreasa, iar cu ofiţerii tineri făcea pe nebuna, dându-şi ochii peste cap. Bărbatului său, când erau oameni străini de faţă, îi spunea, nu ştiu de ce, Jacques”. Dar ştii, aşa pe nas, tărăgănat şi galeş: „Ja-acques”. Era fanfaroană, risipitoare, neglijentă şi lacomă. Iar în ochii ei citeai că minte totdeauna… Acum toate au trecut, peste toate s-a aşternut colbul uitării. În sinea mea îi sunt chiar recunoscător actorului aceluia… Slavă Domnului că n-am avut copii…

— I-ai iertat bunicule?

— Iertat, Verocika? Nu-i cuvântul potrivit. La început parcă turbasem. Dacă i-aş fi întâlnit atunci, cu siguranţă că i-aş fi ucis pe amândoi. Apoi, treptat, mi-a trecut, şi-n afară de dispreţ n-a mai rămas nimic. Şi e bine aşa. M-a ferit Dumnezeu de vărsare de sânge. Unde pui că am scăpat de soarta celor mai mulţi bărbaţi însuraţi. Ce-aş fi ajuns, dacă nu intervenea întâmplarea asta murdară? O vită de povară, o vacă de muls, un paravan, un obiect necesar în casă… Nu! Toate s-au petrecut spre binele meu, Verocika.

— Te rog să mă ierţi, bunicule, dar cred că tot mai vorbeşte în dumneata vechea obidă… şi acum îi vezi pe toţi în lumina tristei dumitale experienţe. Gândeşte-te, de pildă, la mine şi la Vasea. Oare poate fi socotită căsnicia noastră ca nefericită?

Anosov tăcu multă vreme. Apoi spuse, rostind parcă în silă cuvintele:

— Mă rog… Să zicem că e o excepţie… Dar de ce se căsătoresc oamenii de obicei? Să luăm, de pildă, femeia: îi e ruşine să rămână fată bătrână, mai ales după ce toate prietenele ei s-au măritat. E greu când te simţi o gură de prisos în familie. Şi-apoi mai e şi dorinţa de a ajunge stăpâna casei, de a fi o doamnă, independentă… la care se mai adăugă necesitatea pur fizică a maternităţii, năzuinţa de a-ţi face un cuib. Bărbaţii au alte motive. În primul rând, se satură de viaţa de burlac, de mâncare de birt „de dezordinea din casă, de murdărie, de mucurile de ţigări şi rufele rupte şi împrăştiate pretutindeni, de datorii, de prieteni obraznici care ţi se băga-n suflet când vrei şi când nu vrei. În al doilea rând, îţi dai seama că viaţa de familie e mai convenabilă, mai sănătoasă, mai ieftină. În al treilea rând îţi spui: o să am copii şi după moartea mea va rămâne totuşi pe lume o parte din mine… Un fel de iluzie a nemuririi. În al patrulea rând, ispita nevinovăţiei, ca în cazul meu. Apoi unii se gândesc şi la zestre. Dar unde-i dragostea? Dragostea dezinteresată, plină de abnegaţie, care nu aşteaptă răsplata? Dragostea despre care se spune că e mai „tare decât moartea”? Mă înţelegi, o iubire pentru care a să” vârşi orice faptă eroică, a-ţi sacrifica viaţa, a îndura chinuri, n-ar însemna o suferinţă, ci o bucurie. Stai puţin, Vera, văd că vrei să-mi vorbeşti iar de Vasea al tău. Zău că ţin la el. E un băiat bun. Cine ştie, poate că în viitor se va dovedi că dragostea lui e nespus de frumoasă. Dar trebuie să înţelegi despre ce dragoste vorbesc eu. Dragostea trebuie să fie o tragedie. Cea mai măreaţă taină din lume, de care nu trebuie să se atingă nici un fel de calcule meschine, de gânduri egoiste sau de compromisuri.

— Ai văzut vreodată o astfel de dragoste, bunicule? întrebă Vera încet.

— Nu, răspunse bătrânul cu hotărâre. Cunosc poate două cazuri care să fi semănat cu aşa ceva. Dar unul s-a datorat prostiei, iar celălalt… a fost şi mai jalnic… ţi-e mai mare milă… Dacă vrei, îţi povestesc. Nu durează mult.

— Te rog, bunicule.

— Iată, aşadar. Comandantul unui regiment din divizia noastră (dar nu al nostru) avea o nevastă de o urâţenie, ca să zic aşa, supranaturală. Ciolănoasă, roşcovană, înaltă cât o prăjină, slabă ca o scoabă şi cu o gură… îţi făcea impresia că pică tencuiala de pe ea ca de pe o casă veche din Moscova. Totuşi, ajunsese Mesalina regimentului: era plină de temperament, voluntară, dispreţuia oamenii, nu suferea monotonia şi mai era şi morfinomană.

Într-o toamnă, a venit în regimentul lor un sublocotenent, de-a dreptul de la şcoala militară – nici nu-i căzuse caşul de la gură. După o lună, mârţoaga asta bătrâna l-a luat cu totul în stăpânire. Era pajul, slugă, robul, cavalerul ei veşnic la dans, îi purta evantaiul şi batista, alergă afară, în ger, numai în tunică, pentru ca să-i cheme trăsura. E îngrozitor să vezi cum un băieţaş proaspăt şi curat îşi pune prima dragoste la picioarele unei desfrânate bătrâne, experimentate şi tiranice. Chiar dacă scapă teafăr, oricum, poţi să-l socoţi pierdut în viitor. Cu pecetea asta rămâi toată viaţa.

Până-n crăciun, femeia s-a săturat de el şi s-a întors la una din vechile sale pasiuni. Dar sublocotenentul nu se putea lipsi de ea. O urmărea ca o nălucă. Slăbise şi se făcuse la faţă ca pământul. Dacă aş umbla cu vorbe mari, aş spune: „moartea îşi şi pusese pecetea pe fruntea-i boltită”. Era nebun de gelozie. Se zice că stătea de veghe nopţi întregi sub ferestrele ei.

Într-o primăvară, în cadrul regimentului s-a organizat o petrecere câmpenească. Îi cunoşteam pe amândoi, dar nu am asistat la ceea ce s-a întâmplat atunci. Ca totdeauna în astfel de împrejurări, se băuse mult. S-au întors în oraş noaptea, mergând pe jos de-a lungul liniei ferate. Deodată le-a ieşit în faţă un tren de marfă, care mergea foarte încet pe o pantă destul de abruptă. Locomotiva şuiera. Când luminile locomotivei au ajuns în dreptul grupului de cheflii, femeia i-a şoptit la ureche sublocotenentului: „Spui mereu că mă iubeşti, dar dacă ţi-aş porunci să te arunci sub roţile trenului, sunt sigură că n-ai face-o. El s-a întors pe călcâie fără o vorbă şi s-a aruncat sub tren. Se spune că ar fi calculat bine săritura, ca roţile să treacă drept peste el, dar un idiot a sărit să-l scape, fără să poată să-l tragă cu totul de sub roţile trenului. Sublocotenentul s-a agăţat cu mâinile de şine şi locomotiva i-a tăiat ambele mâini.

— Îngrozitor! exclamă Vera.

— Sublocotenentul a fost nevoit să-şi dea demisia. Camarazii i-au strâns ceva bani, ca să-l ajute să plece. Nu putea să mai rămână în oraş. Ar fi fost o mustrare vie şi pentru femeie, şi pentru regiment. Şi omul a pierit în chipul cel mai mârşav… A ajuns cerşetor şi a murit degerat undeva, pe un chei din Petersburg.

Cazul celălalt a fost şi mai jalnic. Femeia avea aceeaşi fire ca cea dintâi, dar era tânără şi frumoasă. Şi avea purtări tare urâte. Oricât de uşor treceam noi cu vederea idilele de acest fel, dar tot ne scotea din sărite. Bărbatu-său, însă, nu zicea nimic. Ştia tot, vedea tot şi tăcea. Prietenii îi făceau din când în când câte o aluzie, dar el le răspundea: „Să mă lăsaţi în pace, auziţi? Să mă lăsaţi în pace… Nu-i treaba mea, nu m-amestec… Lenocika să fie fericită, ăsta-i principalul…”

Mare dobitoc!

Până la urmă, ea s-a îndrăgostit nebuneşte de locotenentul Vişneakov, subalternul bărbatului ei în compania pe care o comandă. Şi au trăit în trei, ca în cea mai legală formă de căsătorie. Între timp, regimentul nostru a fost trimis pe front.

Doamnele au venit să ne petreacă. A apărut şi ea. Zău că-ţi era ruşine s-o priveşti. Măcar de ochii lumii să fi aruncat o privire soţului. Dar femeia se spânzurase de gâtul locotenentului, ca dracu de o salcie uscată. După ce ne-am instalat în vagoane, şi trenul a pornit, a mai avut şi neruşinarea să-i strige soţului ei: „Ai grijă şi păzeşte-l pe Volodea! Dacă i se întâmpla ceva, iau copiii, plec de acasă şi nu mă mai întorc niciodată.”

Poate crezi că bărbatu-său era o cârpă, un bicisnic? Da’ de unde! Era un ostaş viteaz. Lângă munţii Zelionâie şi-a condus de şase ori compania la atac împotriva unei redute turceşti şi din două sute de oameni nu a rămas decât cu paisprezece. Deşi căpătase doua răni, nu se lăsase dus la punctul sanitar. Lată ce fel de om era. Soldaţii se uitau la el ca la Dumnezeu.

Dar ea îi poruncise… Lenocika lui îi poruncise!

Şi-l îngrijea pe laşul şi trântorul de Vişneakov ca o dădaca, ce spun eu, ca o mamă. Când erau nevoiţi să rămână noaptea în ploaie şi să doarmă în noroi, îl învelea cu mantaua lui. Se ducea în locul lui la lucrările de fortificaţii, iar celălalt dormea în bordei sau juca stos. Noaptea, controla în locul lui posturile de pază. Şi nu uita, Verocika, başbuzucii pe vremea aceea ne tocau posturile noastre de pază, cum ar toca o muiere din Iaroslav varză. Cu toate că-i păcat să te bucuri de o nenorocire, ne-am bucurat toţi când am aflat că Vişneakov s-a îmbolnăvit de tifos şi a murit la spital…

— Dar spune, bunicule, femei care să iubească n-ai întâlnit?

— Desigur, Verocika. Ba chiar mai mult: sunt convins că aproape fiecare femeie este în stare, din dragoste, de cel mai înalt eroism. Sărutând, îmbrăţişând, dăruindu-se, a şi devenit mamă. Dragostea înseamnă pentru ea tot rostul vieţii, tot universul! Nu ea este vinovată că dragostea a ajuns atât de vulgară, a coborât până la o simplă comoditate în viaţă, până la o distracţie măruntă. Vinovaţi sunt bărbaţii. La douăzeci de ani îi vezi sătui peste măsură de toate, cu trupuri pirpirii şi suflete de iepure, incapabili de o dorinţă puternică, de fapte eroice, de duioşie şi adoraţie pentru femeia iubită. Se spune că pe timpuri toate acestea existau, dar presupunând că nu existau, nu au visat oare la ele minţile cele mai luminate şi firile cele mai alese ale omenirii: poeţi, romancieri, muzicieni, pictori? Acum câteva zile am citit povestea lui Manon Lescaut şi a cavalerului de Grieux… Te rog să mă crezi că am plâns în hohote… Spune, draga mea, cu mâna pe inimă, oare nu visează orice femeie în adâncul sufletului ei la o astfel de dragoste – unică, atotiertătoare, gata la orice, modestă şi plină de abnegaţie?

— O, da, fără îndoială, bunicule…

— Şi fiindcă o astfel de dragoste nu există, femeile se răzbună. Or să mai treacă vreo treizeci de ani… eu n-o să mai apuc, dar tu poate c-o să apuci, Verocika. Ţine minte vorbele mele. Peste vreo treizeci de ani, femeile or să aibă în lume o putere nemaivăzută. Se vor îmbrăca întocmai ca nişte idoli indieni. Ne vor călca în picioare pe noi, bărbaţii, ca pe nişte robi demni de dispreţ. Capriciile lor nebuneşti vor fi pentru noi legi chinuitoare. Şi toate acestea, fiindcă noi n-am ştiut timp de generaţii întregi să admirăm şi să cinstim dragostea. Asta va fi răzbunarea. Cunoşti legea: forţa acţiunii este egală cu forţa reacţiunii.

După o scurtă pauză, o întrebă deodată:

— Spune-mi, Verocika, bineînţeles dacă nu ţi-e greu, ce-i cu povestea aia a telegrafistului, de careta vorbit astăzi prinţul Vasâli? Ce e adevărat şi ce a născocit, după cum îi e obiceiul?

— Te interesează, bunicule?

— Răspunde numai dacă vrei. Dacă din cine ştie ce motive ţi-e greu…

— Câtuşi de puţin. Îţi povestesc bucuroasă.

Şi Vera îi istorisi amănunţit de nebunul care o urmărea de mult cu dragostea lui, cu doi ani înainte de a se mărita.

Nu-l văzuse niciodată, nu-i cunoştea numele. Primise doar scrisori de la el, semnate G. S. J. Într-o zi, strecurase o vorbă că ar fi mic funcţionar într-o instituţie de stat, dar de telegraf nu pomenise nimic. Probabil că o urmărea mereu, fiindcă în epistolele sale arăta foarte exact la ce serate se ducea, în ce societate şi cum era îmbrăcată. La început, scrisorile erau destul de vulgare, vădind o pasiune stranie, deşi absolut curată. Într-o zi însă, ea l-a rugat în scris (ai grijă, bunicule, să nu-ţi scape vreo vorbă despre asta, fiindcă nu ştie nimeni) să nu o mai obosească atâta cu declaraţiile lui de iubire. De atunci, nu mai pomenise de dragoste şi-i scria rar: de Paşte, de Anul Nou şi de ziua ei. Prinţesa Vera îi povesti şi despre pachetul primit în ziua aceea şi reproduse aproape cuvânt cu cuvânt ciudata scrisoare a misteriosului ei adorator…

— Mda, mormăi, în sfârşit, generalul. Poate că este numai un nebun, un maniac, dar poate… cine ştie? Poate că prin viaţa ta, Verocika, trece tocmai dragostea la care visează femeile şi de care nu mai sunt în stare bărbaţii. Ia stai. Parcă în faţa noastră se văd mişcându-se nişte felinare. Probabil că e trăsura mea.

În clipa aceea, din spatele lor răsună un claxon strident de automobil, şi pe drumul brăzdat de urmele roţilor se aşternu lumina albă a acetilenei. Gustav Ivanovici îi ajunsese din urmă.

— Annecika, ţi-am luat lucrurile. Urcă-te, zise el. Ne permiteţi să vă conducem, excelenţa-voastră?

— Îţi mulţumesc, dragul meu, răspunse generalul, dar nu-mi place maşina asta. Se zguduie toată, pute şi nu-ţi face nici o plăcere. Cu bine, Verocika. Acum o să vin des pe la voi, adaugă el, sărutându-i fruntea şi mâinile.

Îşi luară rămas bun. Friesse o conduse pe Vera Nikolaevna până la vila ei şi, după un viraj brusc, dispăru în beznă cu automobilul său care duduia şi scotea fum.